Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


VALENTIN NAUMESCU : Lumea în epoca Trump: intrăm în altă ordine internaţională
Interviu realizat de A. Lazescu & O. Manea
2016-11-15
Interviu
2

Ce explică victoria lui Donald Trump în alegerile prezidenţiale din SUA?

 

Dorința puternică de schimbare a Americii a făcut jocul alegerilor. Au fost trei linii majore de clivaj în discuţie: falia sistem vs. antisistem (dimensiunea politică), falia globalism vs. americanism (dimensiunea economică) şi falia nerostită, implicită, „corectitudine politică“ vs. „supremaţia albă“ (dimensiunea culturală). În toate cele trei bătălii a câştigat categoric Trump, perceput ca promotor al schimbărilor menționate. Pe de altă parte, pariurile electorale ale lui Hillary Clinton au fost greșite. Femeile nu prea au votat-o, iar minoritățile vizibile (afro-americanii și hispanicii) nu prea au ieșit la vot. În schimb, a votat masiv și aproape exclusiv pentru Trump clasa muncitoare albă, foarte frustrată și nemulțumită de sistem, de legislație, de concurență, de globalizare, de imigranți, de pierderea joburilor, de scăderea puterii de cumpărare, de acest declin evident al bunăstării în care a căzut clasa submijlocie (lower middle class) în America, de vreo 20 de ani încoace.

 

Cum vedeți impactul unei Președinții Trump pentru ordinea liberală internațională?

Noul preşedinte va face doar o mică parte din ceea ce a promis și în forma în care a promis, dar suficient ca să ne facă să simţim că trăim într-o altă ordine internaţională. Echipa cu care va lucra în mod direct la Casa Albă, vicepreședintele, Congresul, administrația etc., vor tempera frenezia schimbărilor. Nu va fi „un dezastru“, așa cum se spune, dar vom simți unele modificări de tonuri și nuanțe, unele reorientări sau, dimpotrivă, dezangajări. Să ne aşteptăm, după inaugurare, poate în martie-aprilie, la un prim summit Trump-Putin şi la un deal Statele Unite-Rusia pe un pachet de teme. Să ne aşteptăm apoi la o tensionare destul de severă a relaţiilor americano-chineze, pe dosare economice şi politice, globale şi regionale.

 

Ce înseamnă o Președinție Trump pentru NATO și Europa?

UE şi SUA se vor distanţa în continuare, dar nu se vor rupe, deși semnarea Acordului de Liber Schimb TTIP, în condiţiile dorite de europeni, devine improbabilă. NATO va intra temporar într-un con de umbră, de lipsă de interes politic și de alocări bugetare. România şi alte ţări din Flancul Estic vor trebui să îşi mobilizeze întreaga „inteligenţă de stat“ de care dispun, pentru a găsi soluţiile de urmat pentru relaţionarea cu Statele Unite, în mandatul care începe pe 20 ianuarie 2017. Trebuie căutate urgent canale de comunicare eficiente și piste spre oamenii-cheie din stafful de campanie sau din viitoarea Administrație Trump. Coada la ușa noului star al politicii mondiale va fi mare.

 

În esenţă, Trump şi sistemul relaţiilor internaţionale vor trebui să convieţuiască. Şi o vor face. Lumea nu poate exclude America din calculele sale pentru că este condusă de un Trump deocamdată nefrecventabil ca discurs (mai vedem după ianuarie 2017), iar America lui Trump nu poate supravieţui ca primă mare putere a lumii fără a relaţiona pozitiv cu Uniunea Europeană. Din aceste două considerente esenţiale va rezulta compromisul mandatului lui Donald Trump la Casa Albă.

 

Europa trece prin mai multe crize: relația dintre Bruxelles și statele membre, ascensiunea partidelor anti-mainstream populiste. Pentru unele state răspunsul stă în mai multă integrare. Cum vedeți soluția de gestiune mai bună a acestor crize?

În situația în care am ajuns acum, cu un potențial Brexit și cu o criză a migranților care amenință, așa cum spun ministrul de Externe german și președintele CE, chiar existența UE, cred că Proiectul European nu-și poate propune mai mult decât obiectivele supraviețuirii și stabilizării pe termen scurt. Este foarte greu de dezbătut în prezent un mare proiect de reformă, atât timp cât se pune în discuție dacă UE va mai exista sau nu. Abia după ce vom fi depășit, într-un fel sau altul, criza Brexit-ului și criza migrației și după alegerile cruciale din Franța și Germania din 2017, atunci este momentul ca UE să se gândească la un nou Tratat. Tratatul de la Lisabona este pe final de cursă, își epuizează modalitățile de a gestiona Proiectul European, și-a atins limitele. Trebuie să vedem mai întâi cum se încheie aventura Brexit-ului, cum ieșim din criza migranților și care este deznodământul alegerilor din Franța și Germania.

 

Cum vedeți evoluțiile din interiorul UE? Latura emoțională este foarte prezentă.

Abordările emoționale au fost mereu prezente în politica Europei, cu influențe deopotrivă negative și pozitive. Chiar construcția europeană postbelică s-a făcut sub imperiul unei emoții pozitive, constructive, bazată pe dorința de a evita o nouă confruntare franco-germană. Din păcate, asistăm la un sfârșit de paradigmă. Paradigma integrării europene pare, cel puțin pentru moment, epuizată și asta se întâmplă la nivelul unui grup care tinde să devină masă critică. Faptul că în Marea Britanie a devenit masă critică nu înseamnă neapărat că astfel de mase critice vor apărea și în alte țări europene. Cred că discuțiile și negocierile pe marginea Brexit-ului vor fi foarte dure și asta în mod intenționat, deliberat. Francezii și germanii doresc să ofere o „lecție“ foarte dură legată de Brexit, tocmai în ideea de a descuraja, de a demoraliza opțiunile de exit din alte țări. Pe de altă parte, aș nuanța chestiunea Brexit-ului. Nu aș fi atât de sigur că se va produce, în cele din urmă. Poate ar trebui să ne gândim și la un scenariu în care conservatorii vor organiza în câteva luni alegeri parlamentare, folosindu-se de valul pro-Brexit. Când spune că „Brexit means Brexit“, Theresa May se gândeşte să capteze de partea conservatorilor tot acest electorat. Este un moment favorabil pentru ei, în politica internă, laburiștii fiind la pământ, din cauza contestărilor din partid. Din momentul în care ar reinstala un guvern conservator și un nou Parlament în funcție, cred că tonul s-ar putea schimba. Nu întâmplator, au evitat să supună la vot activarea Articolului 50 al Tratatelor UE (ieșirea din Uniune) în actualul Parlament, deși trebuiau să o facă și aveau și majoritatea necesară. Parlamentul este suveran și categoric ieșirea Marii Britanii din UE nu se va face fără un vot din partea Parlamentului. Dar conservatorii nu vor să expună acum acest Parlament, cu un vot negativ, pentru că ar pierde următoarele alegeri, îndepărtând electoratul pro-Brexit, și nu vor nici să voteze pentru activarea Art. 50, căci nu ar mai fi ulterior nimic de făcut. Profitând de situația actuală, pot câștiga ușor alegerile, urmând să se prezinte în fața viitorului Parlament, în 2017, cu realitatea unor negocieri și condiții dure puse de UE pentru a rămâne pe Piața Comună. Rezultatul ar putea fi un vot de respingere în noul Parlament. În condițiile acestea nu se întâmplă Brexit-ul, iar următoarele alegeri le vor face abia peste alți patru sau cinci ani, când opinia publică va fi poate diferită. Pe scurt, impresia mea este că politicienii conservatori vor să-și păcălească propriul electorat, să rămână la putere, dar să nu pună în aplicare Brexit-ul. Soluția perfectă pentru ei ar fi alegeri „anticipate“ în primăvară. Vor găsi un motiv formal, oarecare, să le convoace.

 

Cum vedeți inițiativele pe dimensiunea de apărare europeană, care revin în atenție și sunt promovate de nucleul franco-german în special pe fondul Brexit-ului? Există temeri legitime că ar putea fi începutul transformării UE într-un NATO în oglindă.

E limpede că nucleul franco-german a încercat să profite de oportunitatea politică oferită de Brexit pentru a relansa mai vechea inițiativă a apărării europene comune. Proiectul nu este nou. A mai existat și în anii ’50, a fost semnat un Tratat în 1952, eșuând la ratificare în Adunarea Națională a Franței, în august 1954. Au mai fost în decursul timpului încercări de resuscitare, dar de fiecare dată țările pro-atlantiste din Uniune, cu Marea Britanie în primul rând, s-au opus. După Brexit, miniștrii Apărării din Franța și Germania au ieșit cu o scrisoare comună, propunând o astfel de inițiativă, care deja a început să piardă teren și începe să fie nuanțată. Eu aș da și o interpretare care ține de dimensiunea financiară. Poate că principalele puteri europene și în special Franța, care are o industrie de armament importantă, sunt destul de deranjate că țări importante din Europa Centrală au preferat în ultimii ani să cumpere armament din SUA. Vezi recentul scandal dintre Polonia și Franța pe tema elicopterelor, cu vechiul contract al guvernului liberal anulat de guvernul conservator și cu aparatele de zbor cumpărate până la urmă de la americani. Privită din această perspectivă, inițiativa pare destul de transparentă sau, cel puțin, dorința Franţei, de a produce și vinde o tehnologie militară comună la nivelul Europei. Iar principalii cumpărători vor fi statele care se tem de amenințări externe, cele de pe Flancul Estic. Eu privesc cu destule rezerve inițiativa unei armate europene. Rămân pe principiul tradițional postbelic, că securitatea Europei este de neconceput fără angajamentul SUA. Eu nu cred că Administrația Trump va dezangaja total SUA din NATO sau că va modifica regulile și criteriile de aplicare a Art. 5 din Tratat, în pofida declarațiilor din campanie. Sub influența staffului său, a consilierilor și a departamentelor, președintele Trump va înțelege, treptat, în doi-trei ani, importanța NATO ca instrument strategic de promovare a intereselor Americii în relația cu peninsula europeană. NATO va intra, poate, pe termen scurt, într-un con de umbră, de lipsă de interes politic și de reducere a alocărilor bugetare americane, dar în câțiva ani interesul se va restabili.

 

În general, chestiunea armatei europene este ca într-o schiță a lui Antoine de Saint Exupery: cum vede fiecare elefantul? Unele țări din Est văd asta ca o forță de jandarmi care să apere frontierele. Altele, mai ales cele în care există curente puternic antiamericane, consideră că este de neconceput ca Europa să-și bazeze securitatea pe cineva din afară.

Mai există și o chestiune de cultură politică și de întoarcere a privirii spre trecut, în istorie, în care această inițiativă franco-germană nu găsește un teren dintre cele mai potrivite. De exemplu aici, în România. Dacă privim retrospectiv, România a avut pierderile teritoriale cele mai importante, în al doilea război mondial, sub garanțiile de securitate date de puterile europene. Ar fi greu de explicat acum, chiar dacă e alt secol, altă lume s-ar putea spune, dar oricum e greu de convins o țară cum este România, sau Polonia, sau țările baltice, că ar fi mai bine să-și bazeze securitatea pe garanțiile franceze și germane, în locul garanțiilor americane, intermediate de NATO. Deci și dimensiunea istorică, pe lângă cea financiară, politică sau culturală, trebuie luată în considerare. Plus că, în momentul în care s-a realizat celebrul consens politic în România, la Snagov în 1995, și care încă funcționează, în pofida tuturor dificultăților din spațiul occidental, noi am înţeles așa binomul respectiv: că NATO ne va aduce securitatea, iar UE bunăstarea. Nu invers. A da acum peste cap acest binom, a introduce UE pe terenul securității militare, în încercarea de a deveni un fel de hard power, dislocând NATO din rolul ei consacrat, nu cred că este benefic. Binomul funcționează și nu avem niciun motiv să-l schimbăm pe o altă paradigmă, iar încercarea UE de a trece de la soft power la hard power este o aventură pe care trebuie să o privim cu o doză de scepticism dinspre București și de un oarecare oportunism politic în dreptul Parisului.

 

Spre ce Europă ne îndreptăm? Una germană? Cu mai multe viteze? Statele care vor mai multă Europă, o Europă federală pot da exemplul Valoniei: e ca și cum o bucățică din stat ar bloca un acord internațional care privește tot ansamblul. Cei care se opun unui astfel de proiect întreabă în ce măsură adâncirea va rezolva problemele de fond, structurale ale Europei.

Acceptând că principala prioritate rămâne managementul crizelor imediate și stabilizarea UE pe termen scurt (un an-doi), să presupunem că depășim crizele binecunoscute și ajungem în situația de a ne pune întrebarea – ce fel de Europă ne dorim în continuare, pentru generațiile viitoare? Aici dilemele sunt teribil de greu de depășit, pentru că în unele democrații ale Uniunii, precum cele central-europene, dacă ne gândim la Ungaria, Polonia sau Slovacia, dar și în Franța sau chiar Germania, reîncepe să apară tentația naționalismului și protecționismului. Chiar dacă va exista la nivelul intelectualilor proeuropeni proiectul de a propune mai multă Europă, mă tem că acesta se va lovi de un contracurent care cere mai multă națiune și mai mult protecționism, o presiune care vine de jos în sus. Întotdeauna proiectul european a fost unul elitist. Construcția Europei s-a produs de sus în jos. Trebuie să admitem acest lucru: a fost un construct al elitelor, într-un moment în care popoarele au acceptat lucrul acesta pentru că Europa era devastată de război. Astăzi presiunea este inversă. Acum, fie că ne uităm la Marea Britanie, la Frontul Național din Franța sau la ascensiunea Partidului Alternativa pentru Germania, iată că națiunile Europei încep să recâștige apetitul pentru politici identitare. Temele etnice și religioase revin în prim-plan. Tot felul de linii de clivaj dormante se reactivează în Europa. Scoțienii în Marea Britanie, catalanii în Spania, valonii și flamanzii în Belgia, Liga Nordului în Italia. Curentelor identitare li se adaugă, firesc aș spune, curentele antiglobaliste și protecționiste. Am văzut recent opoziția Valoniei la Acordul de Liber Schimb cu Canada (CETA), dar au fost și proteste numeroase la adresa TTIP. Acordurile de liber schimb sunt bune: produc avuție, schimburi economice și, în consecință, mai multe afaceri, mai multe impozite la bugetul statelor participante, mai multe locuri de muncă. Restul sunt manevre de afirmare politică și identitară, care, din păcate, parazitează și blochează proiecte cu adevărat benefice. Cum de se uită așa ușor că UE însăși a fost la origine un acord de liber schimb, o Piață Comună? Unde erau, ca nivel de viață, valonii în anii ‘50, sau italienii, sau spaniolii, și unde sunt acum? Și în anii ‘50 se temeau agricultorii francezi, de exemplu, că vor veni peste ei produsele germane mai ieftine și vor sărăci. Nu s-a întâmplat așa, toată lumea o duce mult mai bine. Este cel mai înalt nivel de viață din întreaga istorie a Europei. Tot acest miracol al dezvoltării europene din ultimele șapte decenii se datorează Pieței Comune și integrării. Începutul dezintegrării ar deschide drumul spre un nou dezastru pe continent.

 

Chestiunea dominației germane în interiorul Uniunii este sensibilă. Germania se trezește, oarecum fără voia sa, într-o situație de hegemon care va induce o serie de resentimente, poate chiar și temeri exagerate pe considerente politice. Ce impact va avea această percepție?

Tema relației Germaniei cu Europa este esențială pentru viitorul Uniunii. Și, din păcate, cred că aici se va naște următoarea falie în succesiunea crizelor europene. Cred că ne putem aștepta ca în anii următori să apară un curent antigerman în Europa. Este clar că se va naște relativ curând un tip de presiune politică antigermană la baza unor societăți, pe baza unor frustrări înregistrate în state mai mici, periferice, în state cu economii mai neperformante, cu datorii și deficite, care se simt umilite. Cazul Greciei este simptomatic, dar starea de spirit „se coace“ și în alte țări, în Ungaria lui Orbán, în Polonia conservatorilor, în Italia lui Matteo Renzi. În momentul acutizării acestui curent, România va trebui să aibă o decizie strategică, o opțiune fundamentală pregătită: ce facem atunci? S-ar putea să se ajungă într-o astfel de situație limită, în care continuarea proiectului european să însemne acceptarea de facto a rolului coordonator al Germaniei. Cred că Bucureștiul se gândește la o astfel de decizie, dacă nu cumva a fost deja luată. Dacă, la Consiliul JAI din septembrie 2015, România a votat împotriva impunerii cotelor obligatorii, impreuna cu Ungaria, Slovacia și Cehia, lucrurile s-au clarificat între timp și România dă semne tot mai explicite că dorește să se apropie de nucleul central al UE. Asta înseamnă indirect o respingere a ofertei politice a Grupului de la Vișegrad (toate cele patru state membre au regimuri naționaliste și eurosceptice). Cred că opțiunea alegerii nucleului franco-german este mai bună pe termen lung, oferă mai multă stabilitate. Alternativa ar fi total neproductivă pentru România, chiar dacă s-ar oferi o mână întinsă din partea Poloniei, pentru a fi acceptați în Grupul de la Vișegrad. Nu acum. Dacă tot nu am făcut parte din acest grup timp de 25 de ani, și în special atunci când V4 însemna „grupul premianților din Europa postcomunistă“, nu văd de ce am face-o acum, când este clar că opțiunea acestor patru guvernări central-europene duce discuția despre Europa într-o direcție confuză.

 

Temerea este că vom fi într-o situație în care Germania va ajunge să conducă din spate“ prin intermediul Bruxellesului întreaga Europă. O prezență activă în continuare a Statelor Unite în planul securității ar transmite un semnal benefic pentru că într-un fel statele care s-ar simți mai puțin amenințate cumva de proiecția unei Europe germane și ar vedea în prezența americană un fel de ponderare, de calmare a eventualelor temeri. Ce ne facem cu curentele de opinie antiamericane din partea de Vest a continentului, care vor dislocarea Americii de Europa?

Într-adevăr, dilema strategică duce în această direcție. Pe de o parte, dacă România se va apropia de nucleul tare Germania-Franța, asta ne-ar plasa în centrul Proiectului European. Dilema se va adânci dacă nucleul va da semne că dorește să se îndepărteze politic și strategic de Statele Unite. România nu poate accepta pierderea parteneriatului strategic, a capitalului de încredere pe care l-a obținut, cel puțin pe linie de securitate, în relația cu Washingtonul. Nu îmi rămâne decât să sper că nu vom fi strânși cu ușa de a opta pentru una sau pentru alta. Semnale în acest sens au existat. De exemplu, scutul antirachetă nu este văzut cu ochi buni în Germania. Inclusiv înalți demnitari din Ministerul de Externe german au spus că scutul antirachetă american nu este bun pentru Europa pentru că devine o țintă, ceea ce înseamnă că este producător de insecuritate, nu de securitate. Nu ne rămâne decât să sperăm că România va putea fi acceptată cu această dualitate a ei, cu această dublă dimensiune, proeuropeana și proamericană, cu dorința de a se apropia de nucleul Uniunii, dar în același timp cu refuzul categoric de a renunța la dimensiunea atlantistă, care este esențială pentru securitatea României, în condițiile noastre geopolitice specifice. În aceste condiții, România ar putea deveni un partener foarte important pentru UE în regiune, în condițiile în care țări din jurul nostru dau semne de vulnerabilitate, de ezitare, de ambivalență Est-Vest (vezi Bulgaria, Grecia, Ungaria, Slovacia). Suntem interesanți din toate punctele de vedere: poziția geostrategică, stabilitatea opțiunii proeuropene, piața internă în dezvoltare rapidă, mai puțin entuziasmul pe care nu îl avem de a ne angaja în proiectul unei apărări europene comune și, cu atât mai puțin, de a renunța la rolul primordial al NATO.

 

Se observă o efervescență geopolitică în creștere din partea Moscovei. Are legătură asta cu oportunitatea oferită de contextul unei lame-duck presidency în Statele Unite?

Categoric. Moscova încearcă să exploateze la maximum ceea ce s-ar putea numi un vid de putere, de legitimitate, până la instalarea viitorului președinte. Ofensiva strategică a început de mai mult timp. Mai sunt câteva luni în care administrația de la Washington nu se poate angaja în proiecte de anvergură, în negocieri de substanță, chiar și după 20 ianuarie 2017, echipa fiind nouă. Rusia profită, pescuiește în ape tulburi, se înșurubează, câștigă poziții de adâncime și de permanență în Siria, Turcia, Ucraina, Republica Moldova, dar și în țări UE precum Italia, Ungaria, Slovacia, Cehia, Bulgaria, de care noul președinte american nu va putea decât să ia act, ca opțiuni locale. Este politica faptului împlinit. Obiectivul Moscovei pe termen lung este, de fapt, negocierea unei noi ordini europene și globale, sub umbrela promovării orderismulului, care respinge ordinea liberală post-Război Rece și care, în esență, ar însemna refacerea balanței de putere între Rusia și Statele Unite.

 

Interviu realizat de ALEXANDRU LĂZESCU și OCTAVIAN MANEA

TAGS : Trump Alegeri SUA Presedinte Clinton corectitudine politica
Mai multe din Interviu
Comentarii
Gheorghe Popescu 2016-11-18
Pacat domnule Naumescu ca v-au fost sterse comentariile si ati fost lasat doar cu rusofonii. Asta-i nivelul GDS
profesoru 2016-11-16
De remarcat calmul d. Naumescu, într-o perioadă în care apar mai ales articole alarmiste gen "Vom rezista?" - Dan Tapalagă, "Vladimir Putin, doi pasi de vals care zguduie Europa de Est. E Romania incercuita de o mare prorusa?" - Emilian Isăilă, "Tot frontul NATO de Sud-Est este prăbușit" - Alexandru Lăzescu etc.

Câteva observaţii:
"falia nerostită, implicită, „corectitudine politică“ vs. „supremaţia albă“ (dimensiunea culturală)" - majoritatea albă nu urmăreşte supremaţia albă. Prin votul împotriva "corectitudinii politice" urmăreşte abandonarea "discriminării pozitive", a cotelor care îi avantajează pe minoritari, doreşte încetarea războiului cultural împotriva civilizaţiei occidentale practicat de elitele, mass-media, sistemul de învăţământ din Occident.

"Să ne aşteptăm, după inaugurare, poate în martie-aprilie, la un prim summit Trump-Putin şi la un deal Statele Unite-Rusia pe un pachet de teme. Să ne aşteptăm apoi la o tensionare destul de severă a relaţiilor americano-chineze, pe dosare economice şi politice, globale şi regionale." - ar fi foarte bine. Asta spun şi eu de doi ani încoace: pericolul nu e Rusia, ci China. China are populaţia de 9 ori mai mare decât Rusia şi PIB de 6 ori mai mare. E nevoie de cooperarea America-Rusia pentru a bloca ascensiunea Chinei.

"ascensiunea partidelor anti-mainstream populiste." - ei, iată că nu mai sunt "partide extremiste". Semn bun :)

"Rusia profită, pescuiește în ape tulburi, se înșurubează, câștigă poziții de adâncime și de permanență în Siria, Turcia, Ucraina" - nu e aşa. Rusia a avut de zeci (sute) de ani poziţii puternice în Siria şi Ucraina. Evenimentele din ultimii ani (Maidanul, revoltele anti-Assad) au pus sub semnul întrebării aceste poziţii, ameninţănd chiar securitatea Rusiei (posibilitatea aderării Ucrainei la NATO, decisă în 2008 la summitul de la Bucureşti). Prin acţiunile sale militare Rusia nu a încercat să câştige ceva nou, ci să apere ceea ce avea, inclusiv să-şi apere securitatea.

Apropierea Turciei de Rusia e tactică, nu strategică. Turcia încearcă să arate Occidentului că are şi alte opţiuni, pentru ca Occidentul să înceteze criticile împotriva regimului autoritar al lui Erdogan şi să-i ofere satisfacţie pe dosarele de interes pentru Turcia (negocierile pentru aderarea la UE, renunţarea la vize).

"țări din jurul nostru dau semne de vulnerabilitate, de ezitare, de ambivalență Est-Vest (vezi Bulgaria, Grecia, Ungaria, Slovacia). " - nu e vorba de "vulnerabilitate, de ezitare, de ambivalență Est-Vest". Aceste ţări aparţin ferm clubului occidental (UE+NATO) şi nu doresc în nici un fel să se alăture Rusiei. Doresc însă normalizarea relaţiilor cu Rusia, aşa cum doreşte şi Trump. Ceea ce ar fi foarte bine să se realizeze.

"Obiectivul Moscovei pe termen lung este, de fapt, negocierea unei noi ordini europene și globale, sub umbrela promovării orderismulului, care respinge ordinea liberală post-Război Rece și care, în esență, ar însemna refacerea balanței de putere între Rusia și Statele Unite." - obiectivele Rusiei sunt ca NATO să înceteze expansiunea spre est şi ca relaţiile Rusia-Occident să revină la nivelul anterior revoluţiei Maidanului.
Total 2 comments.
2253
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.