Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


„The American Dream e un album făcut cu muzicieni și piese după sufletul meu“
Razvan Braileanu - - - -
2016-10-25
Cultura
0

Pe 27 octombrie, DAMIAN DRĂGHICI lansează la Bucureşti albumul The American Dream, care conţine 13 piese celebre de jazz din repertoriul unor artişti precum Charlie Parker, John Coltrane, Chick Corea sau Keith Jarrett - toate interpretate la nai.

Pe acest album, Damian Drăghici cântă alături de artişti internaţionali din prima linie a genului, printre care Michel Camilo, Chris Botti, Stanley Clarke, Arturo Sandoval, Frank Gambale, Eddie Daniels, Dave Weckl şi Vinnie Colaiuta. Artistul român vorbeşte în interviul acordat revistei 22 despre pasiunea sa pentru jazz şi despre povestea acestui album.

 

Naiul este un instrument atipic pentru jazz. Cum v-ați apropiat de acest gen muzical?

Acum aproape 30 de ani, în 1987, l-am văzut pentru prima dată pe Randy Brecker la Hotel Nord. Aveam 17 ani. De atunci mi-a rămas pata jazzului pe creier. Ascultam deja jazz, dar ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că vreau să cânt jazz la nai. Au urmat vreo 10 ani în care toată lumea îmi spunea: „n-ai cum să cânți jazz la nai, e un instrument diatonic“. Aici, în România, m-am dus la niște profesori cunoscuți, zic „vreau să cânt și eu jazz la nai“. „Hai, improvizează ceva“. „Cum?“ Și mi-au dat o temă simplă. M-am gândit că n-are cum să fie doar asta jazzul, trebuie să fie altceva și nu pot eu să înțeleg. În Grecia, iarăși întreb niște muzicieni: „da’ cum faci?“ „Uite, copiez o improvizație de la unul.“ Dar dacă iei de la altul, mă întrebam, cum de ăla poate să facă întotdeauna altceva? Ar fi trebuit să învăț zeci de mii de improvizații! Deci trebuie să fie un secret. Mă ucidea treaba asta. Până când am ajuns la Berklee, unde am aflat că, pentru a capta toată provocarea asta a limbajului de jazz trebuie să studiezi ani de zile. Dar mi-a plăcut foarte mult și am avut norocul să studiez cu câțiva profesori incredibili: Jerry Bergonzi, marele saxofonist, George Garzone, Hal Crook. Și am avut norocul să fiu și la câteva lecții cu unul dintre cei mai mari profesori, de la care au învățat și Chick Corea, Mike Stern sau John Scofield - Charlie Banacos, un grec la care era o listă de așteptare enormă. M-am dus la el și i-am spus „dom’ne, pot să vin și eu? Cânt cu naiul“. Mi-a răspuns că trebuie să aștept doi ani. „Păi, sunt țigan“ – așa deschisesem alte uși. N-a mers nici asta. Ultima încercare: „Dom’ne, eu am leucemie și părinții m-au trimis aici pentru că în șase luni mă duc, măcar să vin și eu o dată să mă ascultați“. „Cum, chiar așa? Vino marți.“ M-am dus, am cântat: „Ce păcat că ai leucemie... Te-aș fi acceptat ca student“. „Păi, n-am!“ – oricum, el se prinsese. Oameni ca Banacos și Bergonzi mi-au schimbat concepția asupra muzicii.

 

Care a fost momentul în care v-ați dat seama că stăpâniți destul de bine instrumentul pentru a cânta jazz?

Până să ajung la Berklee, când cântam mi-era frică să nu greșesc. Eu cântam din instinct, adică învățam ceva și mă duceam cu buza pe nai așa cum te duci cu mâna pe chitară, dar nu eram exact din punct de vedere tehnic. Ei, țin minte că Bergonzi îmi spune la un moment dat că vrea să studiez până săptămâna viitoarea gama do major la un tempo foarte lent. Asta însemna boală de nervi pentru unul agitat ca mine: doooo, reee, făceam asta de câte zece ori pe zi și curgeau apele de pe mine de nervi. Ideea era să internalizez structura gamei și a instrumentului. Mă duc înapoi după o săptămână și Bergonzi spune: „OK, dă-i drumul cu la bemol major“. „Dar eu am studiat do-ul!“, m-am speriat. De fapt, era foarte simplu, că dacă ai învățat structura ton-ton-semiton-ton, ai schimbat doar poziția, nu e altceva. Atunci n-avea cum să-mi mai fie frică, controlam totul din creier, nu mă mai controla instrumentul pe mine. Asta mi-a creat o libertate foarte mare și mi-a deschis un spectru uriaș în muzică. Dar a durat aproape 20 de ani până când am început să fac jazz.

 

Care e ideea din spatele albumului The American Dream?

Visul meu a fost să fac acest album cu artiști care au avut un impact asupra mea, adică n-am zis „hai să cânt cu cei mai faimoși“, pentru că unii dintre ei nu sunt cei mai faimoși. M-a întrebat cineva de ce l-am luat pe Michel Camilo și nu pe Chick Corea. Michel Camilo a avut un impact asupra mea la un moment dat. Chick Corea e genial, bineînțeles, și aș fi avut acces și la el, dar am vrut să evit momentul ăla în care te duci și-l agăți pe Corea, pe Marsalis, ca să faci chiar un album all stars. The American Dream e un album făcut cu muzicieni și piese după sufletul meu. Am auzit prima dată la 14 ani piesa Spain a lui Chick Corea și nici nu știam ce e. Cântam la Hotel Dorobanți de la 8 la 9 seara și apoi plecam repede, că era întuneric, se închideau toate luminile și-mi era frică, îmi bătea inima de turbam. Dar, după ce am auzit-o, stăteam mai târziu pentru că ăia cântau Spain după 9 şi jumătate și înnebuneam de plăcere, uitam de frica întunericului de afară. După aceea am ascultat prima dată Donna Lee a lui Charlie Parker. Fiecare piesă de pe album înseamnă ceva pentru mine.

 

 

 

Cum i-ați contactat pe muzicienii care cântă pe album și cum au reacționat ei? Cu unii dintre ei cântaserăți deja – cu Eddie Daniels și Vinnie Colaiuta chiar la București.

Eram la New York, cu Simona Miculescu, ambasadoarea noastră la ONU, și m-am dus la un concert unde l-am văzut pe Michel Camilo. „Michel, vezi că ți-am trimis un CD!“ „Da, nu știu, o să vedem...“ Și după două zile îmi dă mesaj: „Ce nebunie, ce mișto cânți! Ce vrei să faci?“ „Aș vrea să fac o piesă cu tine.“ „Hai să-i dăm drumul!“ Chris Botti era în studio, lângă noi, și l-a chemat să asculte ce făceam. „Aoleu, hai să faci o piesă și cu mine!“, zice Chris Botti, și așa am făcut Ceora, a lui Lee Morgan. Deci cu mulți dintre cei de pe album așa s-au întâmplat lucrurile. Și cred că s-au întâmplat... pentru că nu am făcut alegeri comode, și asta a fost boala mea, ani de zile. Când am ajuns la Berklee, eram cu prietenii mei la un șpriț și-mi spun ăia: „de ce nu te duci cu Wayne Shorter de la Weather Report să cânți într-un context de world music?“ - adică ei erau cu jazzul și eu eram prostul cu folclorul. „Nu, eu vreau să înțeleg ce se întâmplă, să pot să improvizez. Nu vreau să fiu elementul exotic. Vreau să cânt la nai ce cântă oamenii ăia la pian sau saxofon.“ Cred că, după 15 ani, când am făcut albumul, dacă aș fi rămas tot elementul exotic, n-ar fi venit oamenii ăștia să cânte cu mine pe album.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-damian-draghici-2.jpg

Damian Drăghici va lansa albumul The American Dream la Librăria Cărtureşti Carusel din Bucureşti în ziua de joi, 27 octombrie, de la ora 19.

 

 

Care mai e locul naiului acum în lumea muzicii?

Nu vreau să dezamăgesc copiii, dar cred că epoca naiului a trecut. A fost o perioadă, un context favorabil, am cunoscut oameni care se duceau la concertele de nai la Paris în anii ’70, puștoaice care atunci aveau 19-20 de ani, ăsta era trendul, era o nebunie cu world music. Acum vezi puștoaice de 19-20 de ani să asculte pe cineva care cântă la nai? Naiul are o sensibilitate și nu cred că trebuie adaptat la tot ce e la modă. Un prieten de-al meu mi-a spus: „Fă o piesă dance, gen David Guetta“. Se poate și asta, dar nu vreau. Lucrez acum la un proiect cu Grigore Leșe și cred că am să cânt cu naiul ceva simplu, exact ce am învățat la început, poate și mai limitat decât atunci când eram mic.

 

Ce așteptări aveți de la The American Dream?

Nu mă aștept să se vândă, nici aici, nici în America. Acolo a intrat pe radio, e pe locul 40, dar mai mult de 1.000-2.000 de exemplare în toată lumea nu știu dacă o să vând. Dar rezultatul pe care mi l-aș dori ar fi să existe pentru alți copii și pentru alte generații de naiști unul care cântă jazz la nai, pentru ca ei să nu treacă prin ce am trecut eu, care am fost nevoit să învăț de la saxofon, de la clarinet, de la pian la Berklee și nu știu unde, ci să poată să ia

 

Damian Drăghici (46 de ani) s-a născut la Bucureşti, într-o familie cu o tradiţie muzicală de 7 generaţii. A cântat la diferite instrumente de la vârsta de 3 ani. Când a împlinit 10 ani a hotărât că naiul este marea sa pasiune. La 15 ani era considerat deja un copil minune, cântând şi înregistrând împreună cu Orchestra Radio. În 1989 a reuşit să fugă din ţară, ajungând în Grecia. A cântat o vreme pe străzi, apoi prin cluburi. A avut şansa de a susţine o audiţie în faţa reprezentanţilor prestigiosului colegiu de muzică Berklee din Boston, care i-a oferit imediat o bursă integrală de studii. În SUA, a înregistrat mai multe albume şi a compus muzică de film. A câştigat un Premiu Grammy împreună cu Paul Winter.

A fost desemnat ambasador pentru minoritatea romă în Anul European al Egalităţii de Şanse pentru Toţi (2007) şi în Anul European al Dialogului Intercultural (2008). A fost consilier pentru problemele romilor al primului ministru (2012), apoi senator şi, din 2014, este europarlamentar.

albumul și să copieze măcar. Chitaristul Wes Montgomery a început să cânte copiind doi ani toate solourile lui Charlie Christian. Deci măcar dacă cineva poate să mă copieze, încet-încet, sunt mulțumit.

 

Albumul ăsta era gata înregistrat din 2010. De ce a apărut abia acum?

Am împlinit atunci 40 de ani, aș fi putut să studiez și să fac muzica asta pentru tot restul vieții mele. Dar lucrurile sunt altfel în viață și tot declicul s-a întâmplat în 2010, când am primit telefon de la o prietenă jurnalistă despre discursul lui Sarkozy legat de romi. M-a cuprins un sentiment de justițiar. Eu fusesem Ambasador al Egalității de Șanse și m-am întors la treaba asta cu situația romilor. După care m-am implicat în proiectul împotriva violenței domestice. Dar mi-am dat seama că, fiind din partea societății civile, nu puteam să fiu la butoane, să văd ce e înăuntru. Noi le spuneam autorităților „vrem asta, asta“, ele ziceau „da, nicio problemă“, pe urmă închideau ușa și rămâneam cu întrebarea: ce fac ei acolo după ce plecăm noi? Așa că am intrat consilier al premierului, am văzut multe lucruri în calitatea asta și am zis să mă duc acolo unde se fac legile. Am fost în parlamentul nostru un an și ceva, apoi în Parlamentul European, crezând cu entuziasm că o să facem și o să dregem. Dar mi-am dat seama că și acolo chestiunea romilor e pe ultimele locuri. În plus, am mai avut ghinionul că am ajuns în Parlamentul European exact când s-a întâmplat cu refugiații și cu terorismul, și atunci discursul a devenit ceva de genul: „Damian, voi sunteți OK, pentru că voi nu ne omorâți, voi doar cerșiți și furați“. Eu merg mai departe cu ce vreau să fac, am niște proiecte bine definite, care vor avea un impact asupra tuturor celor 12 milioane de romi din Europa în următorii 10-15 ani, dar care nu se vede acum. O persoană, văzând că sunt europarlamentar, m-a întrebat: „și ce faci acolo, tai frunză la câini?“. E un proverb: „Cum faci un lucru, așa le faci pe toate“. Eu, care toată viața mea am aleargat de mi-au venit spume, cu energia mea, tu crezi că eu acolo tai frunze la câini? Nu e personalitatea mea așa. Noi, romii din Europa, suntem mai mulți decât populația Sloveniei de peste 5 ori, suntem mai mulți decât cea a Greciei, suntem cam 12 milioane. Avem în toată Europa demnitari și parlamentari maximum 15-20 de persoane, nici atât. La 12 milioane trebuia să avem cel puțin 500-1.000. Voi vă așteptați ca doi inşi din Parlamentul European, unul din România şi unul din Croația, să salveze problema romilor? Nu merge așa. Avem nevoie de tineri să se implice în problema asta și să facă ceva.

 

Mai aveţi timp să cântați la nai, mai studiați?

Nu. N-am mai cântat serios la nai din 2011, de la concertul alături de Nigel Kennedy la București. Pentru că mi-am dat seama că nu am destul timp să dedic naiului, să studiez 4-5 ore pe zi ca să pot să cânt la nivelul la care vreau. Bine, dacă e să vreau să cânt într-un loc acum, cânt aceeași doină după 30 de ani, nu e nicio problemă, o am în instinct. Nu aia e ideea, ideea e să am timp să studiez 5 ore pe zi ca să pot să am un nou vocabular, să pot să fac tot ce vreau eu. Dar pentru proiectul asta cu Grigore Leșe e perfect că nu am mai studiat de mult, pentru că vreau să mă duc înapoi la rădăcini. Dacă încep să studiez, iarăși o să împing naiul mai departe, și nu vreau asta acum.

 

Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU

TAGS : The American Dream Librăria Cărtureşti Carusel 27 octombrie Muzica Damian Drăghici
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
2540
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.