Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


„A fost sau n-a fost?“ Holocaustul în versiunea românească (II)
Bogdan C. Enache - - - -
2016-05-24
Cultura
7

Versiunea românească a Holocaustului este rezultatul unei conjuncturi din istoria europeană sau nord-atlantică a mijlocului de secol XX, în care sunt angrenate cauze de suprafaţă şi de adâncime din istoria românească.

 

Geografia politică a represiunii antisemite din România celui de-al doilea război mon­dial este la fel de interesantă şi de sem­ni­ficativă pentru a înţelege particularitatea Holocaustului românesc ca şi tipologia grupurilor de ac­tori implicate: „În cu­vin­tele lui Ernst Fraenkel – scrie Armin Heinen, ape­lând la conceptele dez­vol­tate de literatură politică ger­mană consacrată pe­ri­oa­dei naziste –, România sub regimul Antonescu poa­te fi, aşadar, caracterizată ca un «stat dublu»: «stat al normelor» în Vechiul Regat şi «stat al mă­surilor» în Bucovina şi Basarabia. Pen­tru a descrie Transnistria – care nu aparţinea direct României şi în care intrau în conflict, pe de o parte, armata şi administraţia, iar pe de altă parte, in­teresele Germaniei şi ale României – ar tre­bui, din contră, să apelăm la con­ceptul propus de Franz Neumann, al «sta­tului-behemoth», ca spaţiu al com­pletei samavolnicii şi al terorii or­ga­ni­zate de organe concurente ale puterii“ (pp. 84-85).

 

Cu alte cuvinte, populaţia evre­iască din Vechiul Regat – la care se va adăuga Tran­sil­vania de Sud, în sensul larg, care include şi Banatul ro­mânesc –, în ciuda unor acte legislative ca­re au vizat res­tric­ţionarea unor drepturi ce­tăţeneşti (cum ar fi înlocuirea ser­vi­ciului militar cu mun­ca obligatorie, di­minuarea numărului de lo­curi pentru stu­denţii evrei la uni­ver­sitate, restricţionarea practicii în profesiile liberale şi limitarea unor activităţi co­merciale), nu a fost afec­tată de deportări şi a fost ferită de spectrul dislocării şi ame­ninţării fizice. În analiza lui Heinen, acest lucru se datorează fap­tului că, în aceste te­ritorii, structurile şi codurile sociale tra­diţionale de dinainte de război, care asi­gu­rau o anumită pro­tecţie şi reprezentare pentru interesele co­munităţilor evreieşti chiar şi în condiţiile unui regim militar dic­tatorial, au fost pre­zervate, în timp ce ele au fost distruse în Bucovina şi Ba­sa­rabia de ocupaţia so­vie­tică şi apoi de sta­rea de război care izola practic şi ad­mi­nis­trativ aceste provincii de restul ţării (un factor agravant, pe care istoricul german nu-l explorează, din ne­fericire, pare a fi şi antisemitismul mult mai virulent, după cum o dovedeşte ati­tudinea pronazistă a in­fluentei minorităţi germane sau marele pogrom din Chişinăul anului 1903, moş­tenit de populaţia acestor provincii din vremea imperiul austriac, res­pectiv rus). Astfel, mareşalul Ion An­to­nescu însuşi, du­pă cum arată istoricul ger­man, este nevoit să îşi justifice acţiunile în faţa fostului co­leg de şcoală Wilhelm Filderman, pre­şe­dintele Federaţiei Co­mu­nităţilor Izraelite din România, şi chiar să facă concesii, cum ar fi să renunţe la ideea de a in­tro­duce, după model german, portul stelei lui David, în timp ce Marele Rabin Ale­xandru Şafran obţine intervenţia pe lângă Conducător a patriarhului Bi­se­ricii Or­todoxe şi a unor mitropoliţi in­fluenţi (nu tocmai filosemiţi anterior) în favoarea deportaţilor şi sunt organizate vi­zite uma­nitare.

 

Versiunea românească a Holocaustului es­te rezultatul unei con­junc­turi din istoria eu­ropeană sau nord-atlan­tică a mi­j­lo­cului de secol XX, în care sunt angrenate, la fiecare etapă, cauze de suprafaţă şi de adâncime din istoria românească: cri­za ins­ti­tu­ţiilor politice tra­diţionale ro­mâneşti, în ur­ma as­cen­siunii statelor şi mişcărilor totalitare; bas­cu­larea Ro­mâ­niei d­intr-o sfe­ră de influenţă occidentală în­tr-una central-europeană, ca şi în cazul Fin­landei, singura alternativă reală, dat fiind lungul conflict istoric şi ideologic cu Rusia sovietică; tensiunile sociale interne generate de procesul de modernizare şi de­mocratizare; în sfârşit, exacerbarea unui na­ţionalism izbăvitor, pe fondul unei is­torii politice în bună măsură subalterne, într-un moment în care pierderile te­ri­toriale ale României creau teama că aceas­ta avea să se repete. Caracterul ei par­ti­cular este dat de faptul că anihilarea fizică a populaţiei evreieşti nu era premeditată la nivel politic, unele abuzuri ale soldaţilor în teritoriile recucerite şi ale jandarmilor asupra populaţiei internate fiind chiar an­chetate de regimul Antonescu, deşi, de re­gulă, nu şi pedepsite. Din acest motiv, în­săşi disputa clasică din studiile privind Ho­locaustul nazist, cea dintre intenţionalism şi funcţionalism, nu este direct aplicabilă în ceea ce priveşte „soluţia expulzatorie“, sau „de omenie“, după cum ar putea fi de­scris, nu fără o anumită doză de ironie, ca­zul românesc. Sursele, manifestările şi obi­ectivele represiunii antisemite, în ciuda in­fluenţei ideologice germane şi a analogiilor euristice, sunt aici de o natură mult mai con­servatoare şi mai limitată, chiar dacă există atât un plan – planul Sabin Mă­nui­lă, şeful Biroului de

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-enaasdche.jpg

// ARMIN HEINEN
// România, Holocaustul şi logica violenţei
// Traducere de Ioana Rostoş, prefaţă de Alexandru-Florin Platon
// Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2011, 242 pag.

Statistică, din no­iembrie 1941, prevăzând nu doar ex­pul­zarea populaţiei evreieşti, ci şi schimburi masive de populaţie cu toate statele ve­cine, inclusiv Germania –, cât şi iniţiative din partea unor eşaloane inferioare din te­ren – cum se întâmplă în Transnistria, la sfatul consilierului german, cu excedatul prefect Modest Isopescu al judeţului Gol­ta, care ordonă masacrele din lagărele Bog­danovca, Acmecetca şi Domanevca, pen­tru a stopa epidemia de tifos în decembrie 1941 – care şi-au dat concursul la punerea sa în practică. Aşa cum i-a explicat ge­ne­ra­lul Ion Antonescu lui Wilhem Filderman în­tr-o scrisoare din noiembrie 1941, ac­ţiu­ni­le represive antisemite ale guvernului ro­mân vizau alungarea evreilor veniţi în Ro­mâ­nia după 1914, pe cei din teritoriile dez­ro­bite şi pe cei care au simpatii comuniste

 

Deşi este vorba de un fenomen contingent politic, distinct în manifestări şi limitat în amploare, Holocaustul românesc – ale că­rui victime numără la o estimare medie peste 200.000 de persoane – este totuşi o parte conexă a Holocaustului tout court şi el nu este lipsit de responsabili, iar res­pon­sabilitatea politică supremă aparţine celui care concentra în epocă puteri executive depline. Altfel spus, mareşalul Ion An­to­nescu nu a fost eroul unui război de apă­rare naţională, pe care de altfel l-a pier­dut, spre deosebire de mareşalul Carl Gus­tav Mannerheim al Finlandei, cu care este uneori comparat; ci un antierou, ade­vă­raţii eroi fiind soldaţii simpli care şi-au fă­cut în mod corect datoria patriotică pe front şi civili, precum asistenta medicală Viorica Agarici, care a oprit la Roman „tre­nul morţii“ încărcat cu supravieţuitori ai pogromului din Iaşi, oferindu-le apă şi alimente şi transbordându-i într-un tren mai salubru; primarul Traian Popovici din Cernăuţi, care a împiedicat deportarea a cir­ca 20.000 de evrei, prin încadrarea sau rechiziţionarea lor în administraţia locală; primarul Ioan Agapi din Hârlău, care – aşa cum relatează Carol Iancu, un con­ci­tadin (Evreii din Hârlău, Ed. UAIC, Iaşi, 2013) – s-a opus aplicării ordinelor din aju­nul atacului asupra Uniunii Sovietice privind evacuarea populaţiei evreieşti din localitate; sau, în sfârşit, Regina-Mamă Ele­na, care a intervenit în favoarea mai mul­tor evrei arestaţi pentru activităţi ile­gale în Bucureşti ce urmau să fie de­por­taţi, a obţinut acordul guvernului de a per­mite trimiterea de ajutoare în lagăre şi a exercitat o influenţă importantă asupra tânărului Rege Mihai I, culminând cu re­afirmarea autorităţii regale prin actul de ares­tare a generalului Ion Antonescu, res­taurarea ordinii constituţionale şi schim­bare, din nefericire unilaterală, a armelor din 31 august 1944.

 

Dacă Holocaustul românesc este un fenomen particular şi com­plex, memoria sa colectivă este – ca şi în cazul altor ţări est-europene – încă mai com­pli­cată şi mai translucidă, ca urmare a trei factori istorici fără corespondent în istoria postbelică a ţărilor occidentale, unde, de altfel, memorializarea responsabilităţii po­li­tice în genocidul european împotriva po­pu­laţiei evreieşti a fost instituţionalizată de regulă cu o întârziere de circa două de­ce­nii de la încheirea conflictului (v. Annette Wieviorka, L’ère du témoin, Plon, Paris, 1998). Este vorba, în primul rând, de ins­tru­mentalizarea ideologică a chestiunii Ho­locaustului de către comuniştii susţinuţi de Uniunea Sovietică ocupantă şi apoi de re­gimul comunist autohton instituit de aceştia, care variază schematic în timp de la justificare pentru instaurarea propriei forme de arbitrariu şi de totalitarism şi dia­bolizare prin extensie a tuturor ad­ver­sarilor, apoi tăcere în privinţa identităţii non­comuniste a victimelor şi, în cele din urmă, odată cu turnura naţionalistă a re­gimului comunist, chiar o falsificare nu lip­sită de unele accente negaţioniste a faptelor istorice. În al doilea rând, este vorba de consacrarea internaţională a ane­xărilor teritoriale operate de Uniunea So­vietică asupra României în iunie 1940 la încheierea celui de-al doilea război mon­dial şi de permanentizarea acestora după căderea Uniunii Sovietice, evenimente ca­re nu numai că au rescris istoria regiunii marcată de cooperare şi de conflict între Germania nazistă şi Rusia comunistă, dar, pe de o parte, ele au şters de pe harta po­litică românească aproape complet „locul crimei“, furnizând, după 1989, „ar­gu­men­te“ negaţionismului românesc de sorginte comunistă care nu recunoştea decât con­venabilul Holocaust maghiar din Tran­silvania de Nord derulat la Auschwitz şi po­vestit de Elie Wiesel, iar, pe de altă par­te, ele au alimentat şi încă alimentează pro­paganda şovinistă postcomunistă a Ru­siei şi a clienţilor săi politici cu noi uzuri politice ale trecutului, ilegitime şi ostile la adresa României, în Republica Moldova şi în Ucraina. În al treilea rând, memoria Ho­locaustului în România – şi în toată Eu­ropa de Est – este obligată să coabiteze şi chiar să concureze emoţional şi intelectual cu memoria încă mai recentă a represiunii derulate timp de aproape jumătate de se­col sub regimurile comuniste, a căror ideo­logie totalitară nu numai că nu a făcut re­almente obiectul unei condamnări ase­mănătoare cu cea cunoscută de fascism şi de nazism, dar ea a lăsat urme mult mai adânci şi mai prezente în societate decât regimul Antonescu şi încă mai este privită cu afecţiune sau cu înţelegere de in­telectuali occidentali care nu au cunoscut-o în practică.

 

In sfârşit, cvasidispariţia comunităţii evreieşti româneşti, care a numărat totuşi un număr record de su­pra­vieţuitori ai aceste perioade – în atâ­tea feluri – întunecate din istoria noas­tră naţională, ca urmare a exodului a mai bine de 300.000 de persoane în Is­rael, mai ales în urma unor acorduri nu toc­mai deontologice încheiate de guvernul comunist al României cu statul evreu în­cepând cu anii 1970, nu a ajutat, după 1989, procesul dificil de fixare şi de ne­gociere a unui spaţiu în memoria colectivă românească pentru episodul Holo­caus­tu­lui, în ciuda activismului unor intelectuali şi organizaţii.

 

Prima parte a acestui text poate fi citită aici

TAGS : Bogdan C. Enache Holocaustul Carol Iancu Traian Popovici Vechiul Regat
Mai multe din Cultura
Comentarii
stanescu 2016-05-27
Din toate statisticele consacrate anihilarii evreilor din Romania pe care le-am studiat, nu se face nici-o mentiune a evreilor, care s-au retras cu armata sovietica in URSS din Basarabia, si Bucovina, in special,, fugind de persecutile autoritatilorl romanesti, dintro zona in care antisemitismul era in floare.
Istoricul american Keith Hitchins, care a scris o monumentala istorie a Romaniei,apreciaza la 130.0000 numarul evreilor care s-au refugiat din teritoriile romanesti in URSS..
Vasile Popa 2016-05-29
@ stanescu

Matatias Carp mentioneaza fuga evreilor in URSS, dar acesta incearca sa minimalizeze numarul acestora speculand ca invazia a fost atat de rapida incat nu au putut fugi multi. Este doar o speculatie, el neavand cum sa stie numarul total al celor fugiti. In realitate nu cred ca stiu decat sovieticii. Dar in alt document este mentionat numarul de cel putin 100,000 de evrei refugiati in URSS care au nevoie de ajutor.

Paul Goma mentioneaza in cartea Saptamana Rosie ca Dl. Radu Ioanid refuza sa ii numere pe acesti evrei fara sa dea nici o explicatie. Poate pentru a umfla numarul la victime, ceea poate fi considerat o frauda, tanand cont ca numarul de victime nu a fost calculat prin adunarea deceselor constatate ci prin diferenta dintre recensaminte. Aceasta ar explica si lipsa de probe materiale, adica de gropi comune, caci romanii nu au ars cadavrele ca germanii.

Pe de alta parte multi evrei nu au fost bucurosi cand armata sovietica a invadat Basarabia, si unii au fugit in Romania.

Nimeni nu stie insa cati evrei au fost omorati ori deportati chiar de catre sovietici pentru colaborationism cu autoritatile romane, ceea ce nu ar fi o acuzatie exagerata in mentalitatea paranoica a lui Stalin.

Nu trebuie uitat ca sovieticii au executat chiar si pe deputatii care au votat impotriva unificarii Basarabiei cu Romania tocmai pentru ca prin votul lor au validat procesul democratic.
Vasile Popa 2016-05-27
Revin cu traducerea eufemismelor din recenzie:

"An­to­nescu însuşi ... este nevoit să îşi justifice acţiunile în faţa fostului co­leg de şcoală Wilhelm Filderman". Ca dictator, Antonescu nu a avut nici o obligatie fata de Filderman. Dar el a tinut sa comunice constant cu acesta, ca si cu liderii partidelor istorice, care de altfel i-au refuzat ajutorul, si a indreptat unele excese si abuzuri comise impotriva evreilor.

"planul Sabin Mă­nui­lă ... prevăzând nu doar ex­pul­zarea populaţiei evreieşti, ci şi schimburi masive de populaţie cu toate statele ve­cine, inclusiv Germania" adica nu exterminare?

"anihilarea fizică a populaţiei evreieşti nu era premeditată la nivel politic, unele abuzuri ale soldaţilor în teritoriile recucerite şi ale jandarmilor asupra populaţiei internate fiind chiar an­chetate de regimul Antonescu". Iar negam Holocaustul ca politica de stat?

"An­to­nescu nu a fost eroul unui război de apă­rare naţională, pe care de altfel l-a pier­dut, spre deosebire de mareşalul Carl Gus­tav Mannerheim al Finlandei, cu care este uneori comparat". Din contra, tocmai cei ce infrunta un dusman aparent de neinvins sunt eroi, chiar daca pierd. Apoi geografia Finlandei i-a favirozat pe finlandezi.

"ade­vă­raţii eroi fiind soldaţii simpli care şi-au fă­cut în mod corect datoria patriotică pe front şi civili, precum asistenta medicală Viorica Agarici, care a oprit la Roman „tre­nul morţii“ încărcat cu supravieţuitori ai pogromului din Iaşi, oferindu-le apă şi alimente...". Daca o asistenta medicala ii trateaza omeneste pe evrei fara sa fie pedepsita, unde este intentia genocidara? Mai ales ca si el a fost revoltat de crimele impotriva evreilor comise de romani si a emis un ordin prin care stipula pedepsirea cu severitate maxima a oricarei agresiuni la adresa evreilor, ceea ce autorul neglijeaza sa mentioneze.

"Holocaustul românesc – ale că­rui victime numără la o estimare medie peste 200.000 de persoane" - estimare medie adica ghicire medie.

"consacrarea internaţională a ane­xărilor teritoriale operate de Uniunea So­vietică asupra României în iunie 1940 la încheierea celui de-al doilea război mon­dial ... au şters de pe harta po­litică românească aproape complet „locul crimei“, furnizând, după 1989, „ar­gu­men­te“ negaţionismului românesc de sorginte comunistă". Fals. Oricine poate cauta gropi comune ori consulta arhive. Nu exista cenzura impotriva Holocaustului. Liderii comunitatii evreiesti au fost chiar acuzati ca au distrus arhiva suferintelor evreiesti compilata dupa razboi pentru ca nu reflecta acuzatia de Holocaust romanesc. Adevarat ca odata ce evreii au pierdut controlul comunismului, noii comunisti nu au vrut sa fie asociati cu acestia. Mai ales dupa ce Israel s-a aliat cu SUA, in ciuda lui Stalin.

"exodului a mai bine de 300.000 de persoane în Is­rael". Aici autorul uita sa mentioneze ca exodul evreilor, chiar veniti pe Dunare din Occident, a fost coordonat din Bucuresti, si sprijinit cu pasapoarte in alb de catre Carol II, apoi de catre Antonescu, dar zadarnicit nu doar de germani cat mai ales de britanici. Acesta a culminat cu torpilarea de catre sovietici a vasului Struma in Marea Neagra dar a incetat din cauza lipsei de fonduri si a conflictelor interne dintre conducatorii evrei. Tot aici ar trebui mentionata acordarea de pasapoarte in alb pentru evreii din Transilvania in pericol de deportare la Auschwitz.

Pe ansamblu, pentru cine stie sa citesca printre randuri, o carte ce merita citita.
CHARLIE 2016-06-01
Ceace imi place ca sunt multi "romani" adevarati care au evidenta secreta care dovedeste ca marele holocaust in Romania si in teritorile "eliberate" cum ar fi Basarabia si Transnistria a evreilor contra Romanilor si nu cum pretinde comunitatea evreiasca din Romania si de peste hotare. Cum au ascunse adevaratele evenimente pana acum este un mister. Pana la urma adevarul triumfeaza datorita D-lui Stanescu si D-nullui Vasile Popa. Vorba lui Caragiale :anonima, anonima dar s'o stim si noi. De ce sa tinem in intuneric poporul roman cel nevinovat. In fond razboiul contra URSS era un razboi sfant. Am si timbre postale din anii 1941-42 care sa dovedeasca acest lucru.
lucid 2016-05-25
Felicitari Bogdan C Enache pentru recenzii si evident felicitari Armin Heinen pentru carte. Nu am dat de ea inca dar sper sa o gasesc la Bookfest. Cartea anterioara despe Miscarea Legionara a lui Heinen e garantia unui istoric adevarat, nu propagandist mercenar.
Diana 2016-05-25
Subiectul e complex, dar trebuie simplificat, esentializat: Romania ca stat si romanii, ca popor, au luat parte la holocaust. Pentru cei mai multi romani de astazi, acest adevar e o surpriza totala, socanta. Nu e vina lor ca nu stiu.
Pe de alta parte, se pare ca uitam cat de antisemita era lumea europeana de acum un secol si cat de inofesiv parea ce scriau intelectualii romani, superiori, la adresa evreilor, in literatura interbelica (nici "Adela", nici "Pe drumuri de munte" nu se pot citi astazi fara un fior tragic). De zeci de ani se pregatea tagedia... Ideea de corectitudine politca de astazi (incalcata, ingrijorator, la adresa romilor) exact acest fel de "obisnuire" cu dezumanizarea o tinteste si incearca sa o vadeasca.
Daniel 2016-06-04
Cuvantul Holocaust duce imediat cu gandul pe oricine la exterminarea evreilor din Germania. Cred ca pentru Romania ar trebui gasit un alt cuvant .pentru ca nici proportiile persecutiei , nici legislatia ,nici macar intentia guvernului n-au fost aceleasi.
In spiritul adevarului , multi evrei trebuie sa multumeasca romanilor si sa sustina Romania.Din pacate simpatia lor se indreapta tot spre Ungaria . Ciudat...
Total 7 comments.
2533
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.