Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Dezbatere GDS
Soluţii și responsabilități pentru reabilitarea clădirilor cu risc seismic clasa I

Joi, 14 aprilie, Grupul pentru Dialog Social a organizat o nouă dezbatere cu tema București - risc seismic: soluţii și responsabilități pentru reabilitarea clădirilor cu risc seismic clasa I, moderată de Radu Filipescu. La dezbatere au participat reprezentanţi ai Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, ai Primăriei Municipiului Bucureşti, ai mediului academic şi ai asociaţiilor de proprietari. Este a doua dezbatere de acest fel organizată de GDS anul acesta, prima având loc în urmă cu exact trei luni.

 

Publicăm în continuare fragmente din discuţiile care au avut loc la acest eveniment.

RADU FILIPESCU

(Grupul pentru Dialog Social):

Am încercat să organizăm dezbaterea sta­bi­lind anumite categorii de teme pe care să le discutăm. În principal, ne vom axa pe problema clădirilor cu clasa I de risc se­ismic, care sunt ocupate și de locatari, per­soane fizice.

 

Pentru a demara o consolidare, este ne­vo­ie de o hotărâre a asociației de proprietari și un acord al tuturor proprietarilor pen­tru ca această activitate să poată fi por­nită. Situația se complică foarte mult, de­oarece acordul personal al proprietarului in­tervine de câteva ori în procesul de re­abilitare. Chiar dacă proprietarii își dau ini­ţial acordul, ei au posibilitatea să blo­che­ze procesul de reabilitare pe parcurs. În zona aceasta e nevoie de îmbunătățiri clare în legislație, în reglementări, în le­gea asociațiilor de proprietari.

 

Primăria Capitalei şi asociaţiile de proprietari

 

AURELIA RADU

(Primăria Municipiului Bucureşti):

Problema acestor clădiri cu destinație de locuință, din experiența noastră de peste 20 de ani, este că depindem de decizia fie­cărui proprietar. Știu că aceste acțiuni gre­oaie din partea Primăriei îi nemulțumesc. Vreau să precizez că, dacă cetățeanului ca­re aplică în Primărie i se pare birocratică și dificilă toată acțiunea, pentru noi este de trei ori mai dificil. Noi nu putem face ni­mic în plus decât prevede legea. Fiecare blocaj care poate pentru dvs. este minor pentru noi înseamnă deja o ruptură în ac­țiunea respectivă.

Avem exemplul unui imobil la care s-a sem­nat contractul de execuție, am avut au­torizația de construire și urma să în­che­iem contractele de finanțare. În momentul încheierii contractului acestuia, jumătate dintre proprietari ne-au notificat să nu continuăm lucrările, în condițiile în care și-au dat acordurile notariale. Jumătatea cealaltă, care a fost de acord să con­so­li­dăm, i-a acționat în instanță și am venit și noi împreună cu ei.

RADU ALEXANDRU

(Asociaţia „SOS Clădiri cu Risc Seismic“):

Sunt mici inserții care, dacă se introduc în lege, rezolvă cele două probleme ma­jo­re ale Primăriei: obligativitatea să de­ma­re­ze procedura de proiectare și de execuție chiar și fără acceptul proprietarilor pentru clădirile încadrate în clasa I de risc se­is­mic care sunt pericol public şi efectuarea ca­dastrării acestor imobile. Mai e o pro­blemă de bun-simț. Noi am adresat o adre­să ANAF-ului, în care am spus: ne-ați so­mat să nu mai avem activități și ne dați niște amenzi foarte mari, pe proprietatea noastră, dar atunci vă rugăm să ne scutiți de impozitul pe proprietate, pentru că nu putem să folosim proprietatea. ANAF răs­pun­de: nu putem să facem acest lucru pen­tru că, după cum vedeți, nu aveți ca­dru legislativ.

 

Am înaintat aceste probleme fiecărui con­silier general al PMB și tuturor primarilor, și celor interimari. N-am primit niciun răs­puns. De fapt, instituția Primăriei, cel puțin de şase luni, e o instituție blocată, nu face nimic, din cauza situației la nivel de conducere. Și noi suportăm.

 

E nevoie de o unitate de coordonare la Ministerul Dezvoltării

 

NICOLAE NOICA

(fost ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului - MLPAT):

Legea pentru crearea fondului de protecție seismică, pe care am promovat-o prin mi­nisterul în care eram, a trecut în Senatul României în decembrie 2000, iar în 2002 a fost retrasă în Camera Deputaților. Prin această lege se strângea un fond pentru protecția seismică a celor 100 de clădiri că­rora le-am pus bulină. Casele astea care au fost făcute înainte de 1940 au fost lă­sa­te de izbeliște în perioada comunistă, ni­meni nu le-a întreținut. Cu legea de cum­pă­rare din anul 2000, toată lumea, de bu­nă-credință sau nu, a cumpărat. Dar nu poți să spui acum: tu ești proprietar, pune mâna și consolidează. Efortul nu este foar­te mare și este obligația societății să re­zol­ve treaba. Pentru că în 1940 nu erau cu­noș­tințele tehnice respective, ele au apă­rut după cutremurele din 1940 și 1977. Aceste clădiri trebuie consolidate pe banul statului. Am şi soluţia pentru suma de bani necesară pentru rezolvarea acestei ches­tiuni. Inspecția de Stat în Construcții ia un anumit procent pentru controlul pe care îl face pentru diverse construcții, la o autostradă, la o clădire etc. Ştiți care este suma pe care o primește Inspecția de Stat pe an din această taxă? 40 de milioane de euro. Gândirea mea a fost aşa: din acești 40 de milioane de euro, 20 de milioane merg la dânșii pentru a-și plăti salarii și al­te probleme, 20 de milioane rămân la dis­poziția ministerului. De câțiva ani, banii respectivi merg la buget. A-i arunca la bu­get înseamnă că nu mai răspunde nimeni de ei. Bani există. Acum câteva zile gu­ver­nul a zis că alocă o sumă de 25 de milioa­ne de euro pentru aceste consolidări. Pri­măria a promovat prin bugetul anului ăsta 40 de milioane de euro pentru consolidări. Astea sunt lucruri aruncate în fața oa­me­nilor.

 

Tot spunem că locatarii sunt de vină. Hai­deţi să găsim soluții de proiectare cu ce­tă­țenii în case, fără să-i evacuăm! Se pot găsi, nu peste tot, bineînțeles, dar trebuie să se facă pe banii statului şi, cel mai greu, trebuie firme de construcții care să fie specializate în astfel de lucrări și care să termine lucrarea în 6-8 luni. Se poate, dar pentru asta firmele respective trebuie să plece de la început pe ideea că nu vor câștiga mai mult profit decât 10%, că n-o să câștigi niciodată acel 50% pe care îl fac la asfaltări. Deci, sunt probleme la nivel de țară și aparțin guvernului, nu numai M­i­nisterului Dezvoltării. Unde e Mi­nis­te­rul Culturii, cu teatrele, cu monumentele? Unde e Ministerul Educației, cu școlile? Unde e Ministerul Sănătății, cu spitalele? Doamne ferește să vină acum un cu­tre­mur, că avem câteva spitale în situație jal­nică. Singurul lucru pe care i l-aș cere Mi­nisterului Dezvoltării e să se facă o uni­ta­te, în cadrul ministerului sau separat, care să se ocupe de coordonarea și punerea în prac­tică a activității de consolidare, să ai­bă oameni de specialitate care să coor­do­neze, să ia măsurile necesare, să facă pro­iecte. În felul ăsta Primăria și toți ceilalți vor avea un îndrumător în toată această treabă. Apoi, trebuie să alegem doi-trei constructori - tot aud vorbindu-se despre concurență aici, unde e vorba de viață şi de moarte! Nu oricine face o consolidare. Și atunci, găsim două-trei firme care au dovedit că pot să facă asta, le iau la com­pania de investiții a Ministerului Dez­vol­tării și vă asigur că se vor găsi firme care vor avea în următorii cinci ani de lucru permanent.

Clădiri reabilitate, dar nefuncționale

 

BOGDAN SUDITU

(Universitatea din Bucureşti):

E o problematică importantă, dar şi foarte sen­sibilă. Trebuie să dăm mai multe in­formații, să facem mai multă comunicare către populația implicată direct, re­fe­ri­toa­re la cine sunt oamenii din aceste blocuri, care sunt aceste blocuri, ce implicații are pentru zona publică prezența acestor blo­curi cu risc seismic. Ar trebui să existe o abor­dare și o analiză fină făcută de en­ti­tăţile implicate - aici ar trebui puse la un loc instituții publice, instituții private in­te­re­sate, universități -, ca să știm exact: ca­re sunt clădirile, ce caracteristici au ele, ca­re sunt în interior structurile de ocu­pa­re. Dacă sunt ocupate de proprietari, poa­te că aceştia au un anumit raționament de a dori sau a nu dori să se implice. Multe dintre clădiri sunt închiriate, altele sunt ocu­pate de societăți comerciale, iar multe sunt neocupate. Acest aspect ar trebui să fie cunoscut, pentru că, în raport de o do­mi­nanță sau alta, ar trebui să existe o so­luție juridică, simplificată, și nu vreau să mă duc către Legea 230/2001 cu privire la asociațiile de proprietari, care în mo­men­tul ăsta este o piedică. Noul Cod Civil a mo­dificat definiția ideii de condominium, care nu a fost operată de către legiuitor, în așa fel încât noile maniere de asociere să respecte normele legate de ceea ce în­seamnă condominium după 2011. Mai mult, tot în Legea 230 există o obligație pentru asociațiile de locatari - sau pentru condominiile definite conform legii și Co­dului - să se constituie ca structuri juri­di­ce, respectiv asociații de proprietari. Nu avem o penalitate pentru cei care nu se constituie. Iar imobilele în care nu există asociație de proprietari nu pot să fie par­te­neri în cadrul programului de reabilitare, pentru că acolo trebuie să fie parteneri ju­r­idici. Deci lucrurile astea țin de legiuitor.

 

Mă refer apoi la chestiunea economică, pen­tru că multe dintre imobile trebuie să fie analizate și din această perspectivă, nu numai din perspectiva riscului. Cunosc un caz pe str. Doamnei, un imobil din anii ‘40, la care, în perioada comunistă, ni­meni nu a intervenit, apoi oamenii care au devenit sau redevenit proprietari n-au avut bani să investească în permanență în infrastructura blocului sau în părțile co­mu­ne. În momentul ăsta, putem să reab­i­li­tăm un asemenea bloc, dar nu putem să-l salvăm de faptul că el nu are apă caldă, nu are apă rece, liftul nu mai funcționează și are foarte multe datorii față de socie­tățile care asigurau aceste facilităţi. Deci, avem un bloc care este stabil din punct de vedere seismic, dar nefuncțional. De aceea ar trebui să facem această evaluare eco­no­mică. E dificil să spui public că la unele dintre ele investiția este într-o clădire de­pășită tehnic, de aceea zic că aceste lu­cruri sunt de rafinament, poate că există so­luții financiare, juridice de compensare. Există foarte multe state - Franța, Spania, Israel -, care spun: tu trebuie să pleci de aici pentru că această zonă este insalubră etc., apartamentul tău oricum nu mai poa­te fi vândut decât contra cash, nicio bancă nu mai dă credit, nu mai poate fi asigurat; apartamentul tău face atât, eu, ca primar, îți garantez că după ce îți primești banii sau te relochezi, ulterior mai pui tu bani da­că vrei să stai în blocul nou care se va con­strui, deci aceste amplasamente re­zer­vate. Trebuie să vedem și această situație de demolare și înlocuire a clădirii, cu o foarte atentă despăgubire a proprietarului și un foarte bun acompaniament social al acestuia pe perioada achiziției, vânzării, relocării etc.

 

Ultima chestiune este una tehnică: soluția actuală de consolidare, care aparent lasă niște urme în interiorul apartamentului, îl recompartimentează, ar putea să fie revă­zută sau să fie adaptată pentru fiecare tip de construcție.

 

Cred că problema informării e foarte im­por­tantă, pentru că foarte multă lume nu se implică sau are atitudine negativă, pen­tru că folclorul negativ funcționează mai bine decât informarea publică. Cred că ar trebuie explicat ce înseamnă programul, ce costuri are, cum se recuperează, cine sunt cei vizați - cred că nu sunt foarte mul­te blocuri în această categorie, mai pu­ţin de 10% din populația Bucureștiului -, în așa fel încât într-un singur ghid să exis­te toate aceste informații.

Multe dintre clădiri sunt închiriate, altele sunt ocu­pate de societăți comerciale, iar multe sunt neocupate BOGDAN SUDITU

Mituri urbane despre consolidarea clădirilor

 

RADU VĂCĂREANU

(Universitatea Tehnică de Construcții din Bucureşti):

E foarte important ce mesaj transmitem. În momentul de față, circulă niște mituri urbane care trebuie desființate. Cred că cel mai mare dușman al consolidării sau al îmbrățișării ideii de consolidare în prezent sunt niște mituri urbane prostești, care sunt întreținute și alimentate.

 

Primul dintre ele este: „clădirea aceasta a rezistat în ‘40, a rezistat și în ‘77, e o clă­dire puternică care va rezista și la ur­mătorul cutremur“. Clădirile nu se antre­nează în timpul unui cutremur, ele se strică în timpul unui cutremur și fiecare cu­tremur, de fapt, produce o avariere ca­re este cumulativă. Fiecare mișcare seis­mi­că puternică ce trece peste o clădire îi mă­nâncă ceva din capacitatea ei inițială de rezistență, pe care a avut-o întâmplător, fiindcă nu a existat niciun fel de pro­iec­tare pentru cutremur la clădirile despre ca­re vorbim. Dacă au avut o rezistență la cu­tremur a fost întâmplătoare, dintr-o dis­punere fericită a unor pereți, a unui sis­tem structural, nu e o rezistență gândită.

 

Al doilea mit urban: „clădirea a fost con­solidată după 1977“. După 1977 s-au făcut niș­te reparații, atât. Diferența între re­pa­ra­ții și consolidare este fundamentală. Repa­ra­ția înseamnă că o aduci la stadiul de di­nainte de cutremur, deci rămâne la fel de proastă, consolidarea înseamnă că o faci să reziste unui cutremur puternic.

 

Al treilea mit urban: „știm noi că de fapt so­luția de consolidare o să facă mai rău“. Nu există așa ceva. Aceste clădiri, cum am spus, nu au o structură de re­zis­tență la încărcări seismice. Au o structură de rezistență gândită pentru încărcări gra­vitaționale, sunt niște structuri care pot fi minunate din punct de vedere al unei viziuni pe care ar fi avut-o arhitectul în mo­mentul respectiv, dar ele nu au o struc­tură de rezistență la cutremur. Din cauza aceasta, consolidarea e extrem de scumpă, pentru că, de fapt, eu trebuie să îi confer o structură de rezistență la încărcări la­te­rale sau seismice. Clădirile acestea vul­ne­rabile nu au planșee, ele au niște plăci ca să nu cazi dintr-un etaj în altul, să poți să stai pe ele cu mobilă cu tot. Deci trebuie să-i fac în primul rând un planșeu, care are un rol fundamental în cazul unui cu­tremur. Trebuie să-i fac structură ver­ti­ca­lă de rezistență, apoi să-i fac niște fundații care să transfere la teren tot ceea ce îi per­mite să se încarce în timpul unui cutre­mur. Sunt niște lucrări extrem de costi­si­toare, atât ca bani, cât şi ca timp, de ace­ea trebuie analizată funcționalitatea lor. La sfârșit, putem avem o clădire care stă pe picioare la cutremur, dar care are func­ționalitatea din anii ‘20, instalațiile din anii ‘30 și centrala termică de la sfârșitul anilor ‘40!

 

Un alt mitul urban: „lista de clădiri cu risc seismic este greșită pentru că ex­per­ti­zele sunt greșite“. Eu cred că, atunci când era d-l Noica ministru, acea listă cu 120 de clădiri (care a mai fost completată între timp) de fapt este vârful riscului seismic identificat în București, pentru că e vorba de clădiri cu regim mare de înăl­țime. Sunt sute și mii de clădiri cu parter sau parter și un etaj vulnerabile seismic, dar nu cu risc seismic. Pentru că riscul în­seamnă și expunere: câte persoane am pe suprafața expusă? În momentul în care judec un P+10 și spun că e risc seismic I, la fel ca la o clădire doar cu parter pe care se pune bulina roșie dintr-o întâmplare, atunci înseamnă că noi minimizăm pro­ble­ma, o aruncăm în ridicol și ocolim vârful acesta. Programul Ministerului Dezvol­tării aici se adresează.

 

Apoi, e mitul consolidării rapide și cu lo­ca­tarii înăuntru. E extrem de dificil, pentru că noi ar trebui să redăm o structură de rezistență. Asta ce înseamnă? Intru cu pi­camerul, sparg plăcile, torn planșeele, ar­mez pereți și cineva stă pe scaun și se uită la televizor? Evident, nu e posibil.

 

Trebuie să dăm un mesaj referitor la de­mo­larea acestor mituri urbane. Problema este că trăim într-o societate în care nimeni nu mai are credibilitate. Noi spunem ceva astăzi și mâine vine un deștept și spune că el în ‘77 a văzut că s-a consolidat cu „ten­cuială seismică“, prostiile care erau la vre­mea respectivă.

 

CRISTIAN STAMATIADE

(Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice):

În toate situațiile alea, 18 sau 19 clădiri foa­r­te înalte, în care asociația a dorit, s-a re­zolvat. Nu Primăria, nu ministerul au re­zolvat, ci asociațiile. Dacă asociația nu are putere și nu e în stare să rezolve, nu vine nimeni din afară să rezolve problema. Nu că nu vrem, ci nu se poate practic - nu poți să te duci să spargi cu toporul ușa omu­lui, nici să-i dai în cap, nici să-l iei de mână şi să-l pui în mijlocul străzii. Am văzut în alte state că autoritatea te so­mează, îți spune să părăsești casa, vine să te evacueze. Noi nu am adoptat această măsură dură și nu vrem să o adoptăm. Deci, în măsura în care asociația reușește să-i lămurească pe membrii ei, treaba merge. Sprijin totdeauna a fost, și la pri­mărie, și la minister, bani sunt întot­dea­una.

 

În cazul acesta, e ca la doctor. Doctorul spune ce boală ai și ce tratament trebuie să iei. Nu poate să-și asume riscul să faci jumate de tratament, că, dacă se întâmplă ceva, el intră în penal. Așa și expertul, ca­re spune tot ce trebuie să faci ca să ieși din risc.

RADU VĂCĂREANU:

Mai avem o problemă, pentru că ex­pe­riența noastră e unică: noi nu avem cu cine să ne consultăm. Am avut proiect cu japonezii, cu Banca Mondială, cu experți ame­ricani și am întrebat: „cum ați re­zol­vat problema asta?“. Și ne-au zis: „Nu avem clădiri în care să fie 100 de pro­prietari. E un singur proprietar care în­chiriază 100 de apartamente“.

 

Consolidare sau demolare?

 

VIOREL POPA

(Universitatea Tehnică de Construcții din Bucureşti):

Lucrările acestea de consolidare sunt ex­trem de greoaie. Deși aceste lucrări nu sunt mari, ele se execută cu foarte multă manoperă, în porții mici, durează mult și sunt, în general, scumpe. Asta este clar. Deseori, după o consolidare, preţul, cu tot cu finisaje și cu refacerea instalațiilor care se deteriorează, ajunge la prețul unei con­s­trucții noi. Să nu uităm că, dintr-o cons­trucție din aceasta veche, nu mai păstrăm decât niște pereți de zidărie care nu va­lorează mare lucru; restul, cam totul, se face din nou - planșee de beton, pereți, ins­talații etc.

 

Proiectarea lucrărilor de consolidare pen­tru construcții existente se face la cerințe inferioare, comparativ cu construcțiile noi. Deci nu ajungem la nivelul de sigu­ran­ță al construcțiilor noi. Autoritatea pu­blică ştie dificultatea implementării aces­tor proiecte şi, în toată lumea, nu numai la noi, se creează pentru construcțiile exis­tente niște niveluri de exigență mai re­du­se decât pentru construcțiile noi în ce pri­vește siguranța la acțiuni seismice.

 

Sală:

Deci e mai bine să demolăm?

 

VIOREL POPA:

Dacă nu sunt monumente istorice și de arhitectură, cu siguranță, în toată lumea se demolează și se fac altele. Dacă sunt mo­numente, e altă discuție. Când vorbesc despre demolare, nu spun că se rade to­tul. De exemplu, la Gambrinus s-a de­mo­lat interiorul și a rămas fațada originală. Faţă de o clădire nouă, cu siguranță după con­solidare ai o casă mai proastă, mai pu­țin sigură, cu funcționalitate discu­ta­bilă.

 

A consemnat RĂZVAN BRĂILEANU

Mai avem o problemă, pentru că ex­pe­riența noastră e unică: noi nu avem cu cine să ne consultăm. RADU VĂCĂREANU
3304