Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Istoria ca viitor
2016-03-26
31
Aș vrea ca să încep rugându-vă să nu priviți ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie. Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generație în generație ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem și istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor.

 

Titlul alocuțiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aș fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranță fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universități – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric și să prezint sub acest titlu un studiu ci, mai degrabă, sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu  cât reușesc să-și întindă umbrele până la noi și mai departe.

 

Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut inițiativa onoarei care mi se face azi  -  initiativă careia i s-au alăturat atât Facultatea de Litere,cât și cea de Istorie și Filozofie - m-a determinat să aleg ca arie a meditației nu țara, ci continentul căreia îi aparținem și care de altfel  este mai în cumpănă și mai amenințat azi decât alteori

 

Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există, oare, un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării. Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile - care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să convingă și pe ceilalți să le respecte -  ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în care șoferul vede pe cine a depășit și cine intenționează să-l depășească -  pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill spunea: „Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat”.

 

Iar în nesfârșitul trecut crizele se înșiră ca mărgelele pe ață, una după alta, dar nu una lângă alta, despărțite între ele de nodurile aței, de scurte perioade de pace, de liniște, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase. Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, „la belle epoque”, anii '60 ai secolului 20. Mărgelele nu sunt de aceeași mărime și  unele au forța să se înșire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare și dă tot mai mult  senzația unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede și amenință să se oprească prin explozie. Iată, n-au trecut decât 25 de ani de când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii  și ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor. Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii și în istoria civilizației noastre secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani.

 

Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni  copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand.

 

Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului. Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.

 

Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma. Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor.

 

Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.

 

Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului.„Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent.

 

Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit președinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele.

 

Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de suspiciune, – privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu copiii adormiți în brațe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, și indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferență nici față de această suferință omenească, nici față de explicațiile producerii ei. Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime, de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forțe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să găsim soluții atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniștea și aprehensiunea. În condiții mai mult sau mai puțin similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la limes și amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaștem.

 

Dacă acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe privințe cu perioada prăbușirii imperiului roman, atunci – ducând comparația mai departe pe un teren de o consistență oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care l- a reprezentat creștinismul în căderea unuia, reprezintă lupta pentru drepturile omului azi. Diferențele dintre Noul Testament și Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt prea mari pentru ca paralela să nu apară riscantă și, totuși, există două asemănări care o mențin în planul logic. Acestea sunt altruismul și capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N-o să insist asupra comparației și n-o să vorbesc despre transformările pe care le-a suferit creștinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viața unei idei decât acela în care ea pare că învinge și nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee victorioasă. Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare. În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului.

 

Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin. Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele. Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei.

 

O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile. La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului. Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arrière, dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezența congenitală a germenilor trecutului în viitor.

 

O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura  mondială a proletariatului,ieri, sau satul planetar,azi.. Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie. Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”. Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai  propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii ,pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt. Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi,evident,periculoasă : în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea  căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se.

 

În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a nascocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol.

 

Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică. Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă.

 

“Islamismul ține de ideologia politică nu de credința religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente și monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar și deveni un nou spațiu pentru utopie”. O observație subtilă și ciudat de adevărată, căreia nu aș avea să-i adaug decât observația că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci și genialele metode de manipulare care continuă să funcționeze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă și cea mai longevivă a fost și este încercarea de a estompa sau chiar de a șterge memoria. Societățile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică și cu precădere cele de dinaintea apariției comunismului ca idee, erau niște societăți bazate pe memorie. Societățile tradiționale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor generațiilor precedente Erau niște societăți tradiționale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinții și părinții ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit sens, era ușor să păstreze continuitatea,  era ușor să descopere ce este esențial. De altfel, ceea ce era esențial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit și trecea din generație în generație. Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicații, chiar clima) este infinit mai greu să stabilești ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Și, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât știind ce au trăit ei. De aici importanța manualelor și orelor de istorie din programa școlară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generațiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societății omenești, și în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorința oricât de criminală a celui mai puternic. În măsura în care nu știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi și nici să recunoaștem în ce măsură trecutul se oglindește în viitor. „Cunoașterea este recunoaștere” spunea Aristotel.

 

Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană.

 

„Înăuntrul nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferența” observa cu mii de ani în urmă Confucius. Europa se simte amenințată nu pentru că vin spre ea sute de mii de ființe umane care au nevoie de adăpost și a căror primire reprezintă o scădere a propriului ei nivel de viață, ci pentru că aceste ființe umane au o mentalitate și cultură (religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea intenția și poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viața și formula culturală a celor dispuși să îi găzduiască. Însăşi toleranța europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, și chiar este, în măsura în care în toleranța față de ceilalți nu se cuprinde și respectul față de propria noastră definiție și curajul de-a ne-o apăra. În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ținut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljenițîn – cel care reușise să declanșeze nu numai sfârșitul comunismului ca sistem, ci și sfârșitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și predominant în lumea intelectuală”. Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul președintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtășesc pesimismul marelui scriitor și cred dimpotrivă că tot răul este spre bine și criza de conștiință pe care o traversează azi Europa va funcționa ca un factor regenerator. Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la  nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale,religia fiind una dintre ele.Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva,o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like-uri  date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful tastelor,ci printr-o întoarcere la relaţiile umane directe,nemijlocite,în care atât de demodata,ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima.

 

Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol și oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiție culturală şi la propria noastră conștiință istorică.

 

Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă.Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european.

 

Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate ,când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel.

TAGS : Ana Blandiana Emigranti Catastrofe Europa
Recomandari
Comentarii
PaulGhe. 2016-05-02
O polologhie elitista plina de falsuri istorice. In primul rand, Carta Drepturilor Omului, sau Universal Declaration of Human Rights nu a fost scrisa de Europa. Lasand la o parte faptul ca Blandiana personalizeaza Europa ca si cum ar fi o zeita, aceasta declaratie a fost scrisa sub directia Elenei Roosevelt, sotia presedintelui american FD Roosevelt, iar proiectul ei a fost facut de un canadian, John Peters Humphrey. Declaratia Universala a Drepturilor Omului a fost scrisa sub auspiciile Natiunilor United, si singura legatura cu Europa a fost locul de desfasurare a lucrarilor Comisiei: Paris. In rest, pentru ca organizatorii doreau ca aceasta Comisie sa fie reprezentativa pentru comunitatea globala, membrii ei veneau din Australia, Belgium, Byelorussian Soviet Socialist Republic, Chile, Republic of China, Egypt, France, India, Iran, Lebanon, Panama, Philippines, United Kingdom, United States, Union of Soviet Socialist Republics, Uruguay, and Yugoslavia. Intr-adevar, Blandiana face o afirmatie falsa cu privire la originea acestui document de mare insemnatte pentru omenire, un document menit sa apere drepturile toturor cetatenilor lumii, nu doar a europenilor.

Un alt element semnificativ al incercarii domniei sale de a-si explica pozitia xenofobica fata de imigranti este referinta sa la lucrarea lui Thierrie Wolton, "Histoire Mondiale du Communism." Aceasta lucrare, descrisa de Blandiana ca "monumentala" (ne place sa folosim cuvinte mari pentru a ne da importanta), a fost clasificata in presa franceza drept "demna de extrema dreapta," si "o manipularea a istorie putin prea anti-comunista". Aceasta e inca o dovada a faptului ca doamna Blandiana imbratiseaza o mentalitate de tip legionar, extrema dreapta crestina, ceea ce nu face cinste unui intelectual autentic. Pentru conformitate, domana Blandiana pare sa fie cu mult in urma istoriei de azi a omenirii, unde socialismul a devenit de cativa zeci de ani un subiect de conversatie bine primit mai ales in randurile tineretului universitar, si cand in America acestor zile exista un curent puternic pro-socialism animat de idealurile moral-sociale si economice avansate de unul dintre candidatii la prezidentia, Senatorul Bernie Sanders. Intr-adevar, e timpul ca si intelectualul roman sa se trezeasca la realitate avand in vedere ca Europa anilor 1920 nu mai exista de, ce, ... apropae 100 de ani, pentru a parafraza un personaj din Caragiale.

Nu in cele din urma, doamna Blandiana uita, sau poate ca nu stie, ca Europa a cunoscut una dintre cele mai infloritoare perioade din istoria sa in timpul Califatului Arab din Spania, cand cultura europeana a atins culmi pe care nu le va atinge timp de sute de ani dupa sfarstitul acestei perioade. Ce a adus sfiarsitul acestei perioade si decaderea Europei in epoca intonericului, the Darke Ages? Ridicare la putere a bisericii crestine, infiintare Inchizitiei, si impunerea cu forta a unei religii crestine majoritatea europenilor nu o doreau, o religie care falsifica si continua sa falsifice adevaruri descoperite de invatati neafiliati cu nici o forma de religie in tarile arabe, asociati cuy civilizatia Maya, cu scolile de gandire din India, Tibet si din Egipt si Grecia antica. Intr-adevar, doamna Blandiana, civilizatia europeana si omenirea in general a suferit mari pierderi iar progresul ei a fost grav afectat de aparitia crestinismului bisericii. Intrebarea pe care va trebui sa si-o puna Ana Blandiana si cei care citesc randurile ei e, la ce foloseste abilitatea noastra de a formula fraze atragatoare cu aspect intelectualist cand in realitate ceea ce declaram reprezinta o falsificare a istoriei? Nu tot ce e logic e rational sau adevarat, iar cand pornesti de la premise false, asa cumn o face domnia sa, inevitabil discursul nostru devine un exercitiu in diletantism.
Georgiana 2016-04-14
POATE CINEVA OARE SA-MI SPUNA CUM AU FOST CLADITE MARILE PUTERI..?? CUM AU FOST CIVILIZATI ALTE COMUNITATI....ALTE POPOARE TRIBURI CUM VRETI SA LE SPUNETI??? Oare oamenii inchid ochii in fata istoriei pline de crime pentru dezvoltarea si extinderea, colonizarea...etc. ale marilor puteri... Eu nu sunt de acord sa ajungem la o toleranta absurda, dusa la un extrem de neconceput....insa nici sa ne dezumanizam in asa hal pentru ca uite!! e o directie noua, hai si eu acolo!!..ca poate iese ceva...
doru 2016-04-04
Lunga polologhie pe alocuri incorecta (tratatul european este o lege, nu un manual de istorie sau psihanaliza sociala) si care ocoleste neplacutul adevar:

AVEM DREPTURI NUMAI IN MASURA IN CARE LE APARAM.

Daca vrem sa avem drepturi, drepturi INDIVIDUALE ale OMULUI, atunci trebuie sa le APARAM, individual, pentru oameni. Declaratiile pe hirtie nu conteaza. POLITICILE duse de Uniunea Europeana in Orientul Apropiat si in Nordul Africii CONTEAZA. POLITICILE de segregare pe baza etnica si religioasa in interiorul Uniunii Europene CONTEAZA. Lipsa procesului COMUNISMULUI CONTEAZA. Europenii si-au batut joc de est europeni, de imigranti, de arabi, de ei insisi.
Mihai 2016-03-31
Nu cred ca poate fi expus cu mai multa claritate pericolul in fata caruia se afla Civilizatia Europeana.
Ovidiu 2016-03-31
Exceptional, atingand toate puncte cheie, si foarte curajos.
doru 2016-04-04
Democratia, ideea drepturilor individuale ale omului, si avansul tehnologic care a rezultat de aici, sint Occidentale. Referinta la Churchill mi se pare potrivita si nu e exagerata. Din punctul de vedere strict al Romaniei cel mai rau arata Romania. Chiar nu mi se pare ca eram noi asa aliati cu englezii de la inceputul razboiului, ca sa avem multe de reprosat, asa cum ar avea, de pilda, polonezii.
doru 2016-04-04
bogdan: Da, ai dreptate. Si eu cred ca Churchill a ales Grecia in locul Romaniei, din cauza ca apararea legaturii prin Canalul Suez era vitala pentru Anglia, si de fapt inca mai este vitala pentru Vest. Nu putea alege altfel. Totusi, Churchill a insistat pina in ultimul moment pentru o invazie in Balcani, in Serbia si apoi in Romania. Aceasta a fost refuzata de SUA, care nu mai vedea aceasta regiune ca fiind atit de importanta. In plus, populatiile acestor democratii nu vedeau motive suficiente ca sa isi riste vietile si sa continue suferinta razboiului in aceasta regiune. Concluzia este, in opinia mea, ca trebuie sa ne mai ajutam si singuri, inainte sa ne ajute altii.
doru 2016-04-04
bogdan: Churchill a facut ce trebuia sa faca. A salvat civilizatia, astfel incit noi acuma ne putem distra pe Internet. Pentru unii oameni PERSONAL a iesit foarte rau. Dar, daca nu iti pasa decit de tine personal, atunci iti putea fi bine sub Stalin, nu ai legatura cu democratia, care e un bun PUBLIC.

Aceasta micuta ciudatenie imi aminteste de faptul ca contributia romanilor la binele public este in mare suferinta. Inca mai avem o clasa conducatoare criminala. Cum te simti cu asta?
bogdan 2016-04-02
Asa e, cu o exceptie importanta totusi : referinta de curtoazie la Churchill e deplasata, pentru Romania el Churchill nu e invingatorul fascismului - si nici imperialistul stangistilor! - ci pur si simplu omul care a semnat negru pe alb acordul de la Yalta de comunizare a Europei de Est in conditiile lui Stalin de la Pactul Ribbentrop-Molotov (adevaratul invingator al razboiului in aceasta zona!); care nu a recunoscut beligeranta Romaniei, nu a sprijinit greva regala a regului Mihai I in fata guvernului impus de ocupatia sovietica si care a lasat Romania prada sovieticilor si comunistilor (in timp ce pentru Grecia s-a batut, desi acolo comunistii erau majoritari in populatie, nu o o infima minoritate ca la noi!). Asta e adevarul istoric despre Churchill si Romania, iar toate imitatiile astea neoconservator-americanofil-occidentaliste de bon ton sunt neplacute, false si pur si simplu iritante!
AlinaP 2016-03-30
As vrea sa pun punctul pe i - e parerea mea despre subiectul pe care doamna Blandiana il trateaza.
E timpul sa ne maturizam si sa rupem cercul vicios in care se zabate omenirea de cand e pe pamant. E timpul sa intelegem odata pentru totdeauna ca omenirea se caracterizeaza prin diversitate (ar fi plictisitor sa fim toti la fel, am avea un orizont foarte ingust). In aceasta diversitate, va trebui sa avem valori comune, toate bazate pe respectul reciproc. Pe de alta parte, fiecare natiune isi are dreptul la valorile sale, obiceiurile sale, cultura sa, fara a le incalca pe a altora. Nici o natiune nu e mai presus de alta, suntem toti oameni si putem invata enorm de mult unii de la altii. A impune un punct de vedere asupra altei natiuni este antidemocratic si nu exista absolut nici un motiv sa justifce aceasta actiune.
Ceia ce se intampla acum in Europa este extremism si daca acest extremism va fi intampinat cu alt extremism de partea cealalta a baricadei, omenirea va fi in pragul unui razboi mondial care are sansa sa eradicheze intreaga omenire - asta e oare ce doresc extremistii de ambele parti? Mai avem timp sa ne trezim la realitate si sa facem pasul evolutiei acum, in prezent. Vad misiunea dumneavoastra si a altor personalitati in a actiona in favoarea pacii, intelegerii, in intreaga lume si nu a razboiului bazat pe asa zisa "superioritate" a unor natiuni fata de altele. In aceasta pozitie de lider si in conditiile prezente, frica de a pierde, indiferent ce (drepturi, cultura, obiceiuri, etc.) nu-si are rostul.
doru 2016-04-04
Abuzurile impotriva democratiei apar pe fondul lipsei implicarii civice, vezi teoria001 pe blogspot.
bogdan 2016-03-30
Sunteti oficial o legionara, Mircea Toma dixit - fost pupicurist pe la PSD si urlator de parada in favoarea democratiei!...dezbatere de idei in Romania!....Nu e romania Irlanda, dar daca o tara ca Irlanda, de pilda se poate defini ca crestina, catolica, nationala si nu e fascista....N-avem dreptul ca comunitate si ca oamenis a zicem ce fel de tara vrem? ...Romani si Rommania...
Alina Popescu 2016-03-30
"Nationalismul este urat de cei fara natiune" nu subscriu la acest comentariu. Nu exista nici un om fara nationalitate. Unul este nationalismul care se refera la a-ti iubi patria, obiceiurile strabune si altceva sa te crezi deasupra oricarei alte natiuni. Mesajul doamnei Blandiana se refera la un nationalism European extremist, considerat superior altor natiuni. Asta este aroganta. Aceiasi opinie au avut si hitleristi cand au decis de la sine putere ca existe rase "superioare" si "inferioare". Stim cu totii ce s-a intamplat, cum s-a terminat experimentul "superioritatii". Repetam istoria cand stim prea bine unde duce?
"religia de cei fara religie" - daca judecam asa, musulmanii isi au religia lor, unde e problema atunci? Respectul reciproc e o conditie esentiala daca vrem pace pe pamant. Daca insa religiile ne imping la razboi pe unii impotriva altora, sincer, ma intreb la ce sunt bune pentru ca numai pacea nu o aduc in lume.
"familia de catre perversi" - probabil va referiti la homosexuali - acesta e un domeniu personal in care, intr-o democratie, nimeni nu are dreptul sa se amestece
"democratia de catre tirani" - da, e adevarat, democratia e urata de tirani. Dar daca vrem democratie, trebuie toti sa o respectam.
In privinta "transformarii" emigrantilor in contact cu o noua cultura, e dreptul lor sa decida ce fac, interventia cu forta inseamna tiranie.
Vasile Popa 2016-03-29
Impresionanta profunzime a Blandianei. Nu m-am asteptat, motiv pentru care am evitat sa citesc articolul pana acum. Pentru cei ce comenteaza negativ, trebuie sa citeasca articolul de mai multe ori pentru a afla raspunsul.

Nationalismul este urat de cei fara natiune, religia de cei fara religie, familia de catre perversi, democratia de catre tirani, iar istoria de catre cei ce vor sa conduca.

Dar nu toata istoria si memoria se doreste suprimata de catre unii. O anumita parte a istoriei este legiferata. Nu se discuta, doar se executa. CIne nu crede face puscarie.

Eu nu cred ca invazia de refugiati va distruge Europa. De ce nu consideram ca si ei for fi transformati de contactul cu valorile pe care nu au avut niciodata ocazia sa le experimenteze?

Un german relata ce senzatie extraordinara a avut cand, dupa razboi, un ofiter american il asculta si tinea cont de parerea sa. Era pentru prima oara cand s-a simtit apreciat ca un om.
bogdan 2016-03-28
Bravo : adevarat, sincer, bine scris si in rezonanta cu ce gandeste multa lume in aceasta tara, chiar daca nu poate sau nu stie sa o spuna! - O sa va fac toti neavenitii acuma fascistoida, neoconservatoar-retrograda, patriarhalista etc, dar nu-i bagati in seama.
AlinaP 2016-03-27
Mare dezamagire discursul integral al doamnei Blandiana. Nu voi repeta comentariile facute anterior la prezentarea succinta a opiniilor doamnei Blandiana despre "Istoria ca viitor", ele raman valabile.
Daca astazi ne aflam unde am fost 2000 de ani in urma, dupa cum sustine domna Blandiana, inseamna ca in tot acest timp nu am invatat nici o lectie a istoriei, nu am invatat nimic din greselile noastre, timpul a trecut degeaba, omenirea nu a evoluat in constiinta cu nimic - asta e morala dar si dovada discursului doamnei Blandiana. Rolul istoriei e sa invatam lectiile de viata din ea, nu sa propagam aceleasi greseli la nesfarsit.
Prezentarea sumbra a exemplului istoric dar si a situatiei prezente facuta de autoare: "vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise".
Pe de alta parte, cand e vorba de europeni, e vorba de eroism: "Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma."
Nu e oare "eroismul trecutului" exact tabloul sinistru de care se teme doamna Blandiana ca se intampla in prezent in Europa? E adevarat, jucatorii sunt inversati, din cuceritori, europenii sunt cei "cuceriti". Cum sa nu se repete istoria daca noi insine, intelectuali, nu putem judeca impartial?
Cauza situatiei prezente in Europa nu are absolut nici o legatura cu "lipsa credintei" europenilor fata in fata cu "credinta cu tarie". Confuzia autoarei apare din lipsa separarii extremismului de general pe care o vad in tot articolul.
E adevarat, cand Europa a emis "Carta drepturilor omului" trebuia insotita de "Carta Responsabilitatilor omului" pentru a avea un efect real si corect.
Exagerarea nationalismului si pozitia doamnei Blandiana in legatura cu "fertilitatea" ma surprind foarte neplacut. Doreste dansa oare o competitie in "fertilitate" intre europeni si musulmani? Cum e cu dreptul fiecaruia sa decida daca vrea sa nu sa aiba copii sau cati copii sa aiba? E acesta un drept declarat in "Carta dreptului omului" sau nu?
Incheierea articolului cu indemnul "Rezistenta prin cultura" pare o instigatie la lupta impotriva atacului unei alte culturi. Dupa doamna Blandiana, am evoluat, nu ne mai luptam "in arme", nici in "religii" ci am "avansat" istoric vorbind, la lupta intre "culturi".
doru 2016-04-08
AlinaP: Societatile difera in felul in care functioneaza. Societatea Occidentala este, in general, integrata orizontal, in timp ce societatile orientale sint integrate vertical. Schimbarea discutata aici nu este etnica, ci de structura sociala. Ca sa avem macar un fel de ordine, e esential sa salvam democratia, bazata pe o societate integrata orizontal. De abia dupa ce facem asta putem sa discutam legi si strategii. Dupa cum observi, islamistii nu discuta multe.
bogdan 2016-03-28
Mda...despre asta este voirba in text, se vede ca l-ati citit, despre nationalism si ura altor culturi! Oare cum a reusit Romania sa produca in 25 de ani niste tineri atat de inculti? vezi Cristi Rogozanu, care el a inteles ca e vorba despre legionarismul neoliberal, ca asa a invata el l-a istorie si a citit in programele legionarilor ca sunt pro-capitalism, pro-privatizari etc. Nu mai era suficient sa laude mogiulii la care lucreaza ca sunt persecutati si sa critice pe linia unor idioti din extrema stanga occidentala fascismul neoliberal, acuma l-a adaptata la legionari! - E cineva care a reusit sa gasesca in ideile politice ale legionarilor idei neoliberale? poate cineva cita asta? dar nataliste?...Hai s ainchidem scolile ca deegaba, producem tampiti care vorbesc in golul si intr-o realitate paralela!
Diana 2016-03-27
Atat de mult din ceea ce suntem noi astazi e datorat luptei impotriva traditiei, spargerii canoanelor care au guvernat lumea timp de milenii, incat ma intreb daca realizam ca dreptul la opinie al femeii, ca dreptul la educatiei al tuturor copiilor, ca pensiile si concediul, ca divortul si libertatea religioasa NU sunt "traditia", ci efectul revoltei impotriva ei!
Nu ne vom "regasi" privind inapoi, dar gandind ca suntem mai buni decat stramosii nostri, putem lasa o lume si mai buna pentru copiii nostri. Ceea ce suntem azi e valoros. Foarte valoros!
doru 2016-04-04
bogdan: Cavalerismul medieval european a aparut strict ca rezultat al Reconquistei care a pus in contact feudalii europeni cu cultura islamica. Nu era nimic in legatura cu asta in Europa inainte.
Amerlocu 2016-03-28
Toate cele pe care le mentionezi sunt consecinte ale evolutiei civilizatiei iudeo-crestine bazata pe conceptul liberului albitru, care la randul sau a permis dezvoltarea ideii de libertate indiviuala. Conceptul liberului albitru e practic inexistent in lumea islamica sau in civilizatiile extremului orient, ca sa u mai vorbim de Africa. Japonezii si sudcoreenii au asimilat cu success ceva ce e impotrva traditiilor lor doar dupa decenii de ocupatie militara americana. Acelasi experiment insa a esuat cu brio in Irak.

Cam ce crezi ca va mai ramane ceva din toate chestiile pe care le enumeri daca Europa se islamizeaza? Vae victis!
bogdan 2016-03-28
Exista o notiune foarte simplificata si falsa de traditie raspadita printre oamenii educati in Romania, de tip francez intr-un sens foarte ingust (caci francezii au o parte foarte traditionala), care echivaleza traditia cu superstitia, nu cu niste valori, cu niste puncte de orientare individuala si colectiva, in sfarsit un stil colectiv si o identitate de sine. Orice traditie, care e vie, nu e nici imobila sau neschimbatoare si nici rigid uniforma - ea evolueaza. Au fost femei care aveau drept la opinie inainte sa sefi inventat dreptul femeilor si exista femei care nu au azi dreptuul la opinie in epoca drepturilor. Traditie nu e numai ce nu iti place sau condamni din trecut, ci multe idei bune si progresiste de azi sunt tot o prelungire a traditiei. De pilda, dreptul femeii a aparut din institutia familiei crestine, chiar daca azi ni se par oprimante anumite intervale istorice ale ei, din manierele si cavalersimul pe care il impunea o societatea, masculina daca vrei, patriarhala na, dar totusi diferita de cea in care functioneaza sharia....Asta e cu traditia : e ca Ianus cu doua fete.
Murphy 2016-03-27
lasa, Diana, ca vin emigrantii musulmani si-o sa-ti dea aia drepturile femeii de-o sa-ti iasa pe nas, cu creier cu tot; sunt convins, insa, ca vei muri fericita: traditia europeana a fost, in sfarsit, sfaramata, iar cea musulmana nu trebuie atinsa, fiindca nu e corect politic :)))
Marius Nicolescu 2016-03-27
Stralucitor, imens, profund. Minunat, doamna Blandiana. Sper sa va citeasca multa lume. Si mai sper ca aceasta bijuterie sa fie tradusa in limbile de circulatie ale Uniunii Europene. Va multumesc ca existati, distinsa doamna. Ma tem ca profunzimea ideilor cuprinse in articol (cultura, religie, familie, hitlerism, comunism, hedonism, idei confucianiste, Malraux) sa nu se spulbere ca un bulgare de zapada, tot astfel cum s-a intamplat cu ideea Conventiei Democrate: "Numai uniti vom reusi impreuna"! Caci s-a ales de ea praf si pulbere. Si ne chinuim si azi sa ne ridicam din cenusa ei.
Ioana Jimborean 2016-03-27
Este un discurs rusinos si nedemn de titlul universitar pe care l-a primit si de pozitia de intelectuala erudita care i se atribuie. Este nedemn si pentru universitate sa accepte o astfel instigare politica si religioasa de la podiumul ei, avand in vedere ca aceasta institutie are in nume si functie universalizarea (cuno)stintei.
In primul rand religia islamica si islamismul nu sunt acelasi lucru. Prima este o religie a carti ca si iudaismul si crestinismul, iar al doilea este o miscare extremista.
In al doilea rand refugiatii sunt persoane care vor sa scape de pericolul adus asupra lor de fanaticii extremisti manipulati si indoctrinati. Refugiatii sunt acelasi tip de victime ca si acelea de la Paris sau Bruxelles.
Nimeni nu are dreptul de a acuza refugiatii in masa de a fi indoctrinati si fanatici doar pe baza religiei lor. Apoi doar pentru ca vin de unde vin nu inseamna ca si sunt religiosi. Fapt care nici nu este treaba nimanui, acesta fiind un lucru personal.
Si in ultimul rand traind intr-un un stat de drept nu putem da verdicte (fara dovezi inculpatorii) asupra unor persoane care nu sunt nici macar in fata unui judecator fiind acuzate de vreo crima.
Dan Horea 2016-03-27
apropo, vezi ca in text se vorbeste si despre potentialul exploziv al aplicarii libertatilor europene peste retardul civic al noilor sositi
Dan Horea 2016-03-27
uluitor! n-as fi crezut ca apare cineva care sa confirme atat de stralucit asertiunea d-nei Blandiana despre pericolul mortal al PC! felicitari, postarea dumitale a picat la tanc :)))
teodor 2016-03-27
bati campii. esti comunista internationalista?
munteanu mircea 2016-03-27
Un discurs exceptional: curajos, adevarat, exhaustiv, bine documentat.
Un act de cultura si una ct politic.
Este un adevarat manifest al intelectualilor romani care au ramas lucizi si nu s-au subordonat centrelor de putere ce actioneaza in Romania.
Acum e de inteles gestul Anei Blandiana, de a se retrage din politica in anii '90...
Totusi (nu istoria se grabeste ci timpiteii care controleaza centrele de putere...mondiala)... cam cat din discurs se datoreaza sotului? (Romulus Rusan.)
profesoru 2016-03-27
Impresionant articol, strigătul de disperare al Europei care vrea să trăiască.//
"Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul (de populaţii): în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze." - aici cred că d-na Blandiana nu a vrut să arate cu degetul, dar numele cel mai important se cunoaşte foarte bine: Angela Merkel.//
"țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate."
"nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european."
Mă bucur că mi se confirmă ceea ce am spus de mai multe ori în postările mele: diferenţa de atitudine între Estul şi Vestul Europei în privinţa imigraţiei islamice se datorează faptului că est-europenii nu au fost supuşi spălării creierelor prin corectitudine politică şi au mecanismele psihologice de apărare intacte. Diferenţa este vizibilă şi între landurile din Estul Germaniei (fosta RDG) şi cele din Vest (fosta RFG). Est-europenii (Viktor Orban, Frauke Petry, Milos Zeman, PiS din Polonia etc.) spun lucrurilor pe nume, rămânând totodată fideli UE, aşa cum face şi d-na Blandiana.
S-a încercat diabolizarea acestor politicieni şi partide, acuzaţii de anti-europenism, dar adevărul e că nu există partide est-europene semnificative aliate cu Frontul Naţional francez, UKIP britanic, Liga Nordului italiană etc. Partidele conservatoare est-europene fac parte din Grupul European al Conservatorilor şi Reformiştilor (alături de P. Conservator britanic) sau din PPE (Fidesz-ul maghiar).
Polilogu 2016-03-26
Uimitor ! Cu adevarat fara precedent !Nu pot sa -mi reprim sentimentul de imensa bucurie in fata revirimentului fara precedent al Spiritualitatii Romanesti! Peste mine ca POSTAC anonim pot fi descarcate tone de ridiculizare . Peste Adevarul ce-l spun insa , NU ! ! Asadar, incă o data :Uimitor este ca Gabriel Liiceanu nu mai este singurul si ca alte si alte voci li se vor alatura celor doua despre care abia am luat cunostinta.Ele există, importante si imperios necesare.Clare si pline cu sufletul si cu mintea tuturor oamenilor.Discursul , ESEUL, d-nei ANA BLANDIANA -veritabila paralaxă - se detaseaza, s-a detasat deja, ca potențialitate conceptuală.
Total 31 comments.
10158
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.