Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Ce gândeşte un terorist musulman? Intre Coran şi tiermondism
Sorin Ionita - - - -
2016-03-23
International
0

Sub emoţia atentatelor jihadiste din Bruxelles, venite într-o lungă serie, e uşor să devenim panicarzi şi să suprareacţionăm, uitând că modernitatea şi democraţia sunt o chestie de compromis (în sensul englezesc, a-moral de trade-off) şi că atunci când vorbim de măsuri de luat în UE e vorba inclusiv de libertatea noastră, a cetăţenilor non-terorişti. Ca să fie clar din start ce vreau să spun, partea proastă a poveştii e că nu prea avem soluţii decisive la îndemână iar terorismul în Europa e ceva cu care vom trăi decenii de aici înainte, ca o ameninţare cronică, difuză. Indignaţii cu certitudini — rog înjuraţi aici, există şi poze.

 

Partea bună este că riscul real şi statistic pentru un cetăţean european e minuscul, dacă reuşim să ne detaşăm de spactaculosul macabru al ştirilor despre atentate (ceea ce teroriştii desigur nu doresc, fiindcă democraţiile, cu presa lor liberă, senzaţionalistă şi înclinată natural spre pesimism sunt un mediu perfect în care pot obţine notorietate prin supralicitare emoţională, la rândul ei e un mediu propice pentru noi atentate, samd – un cerc virtuos).

 

In plus, e foarte uşor să uităm ce istorie lungă are terorismul pe continent şi în cultura europeană. Oriunde te-ai opri în timp, poţi găsi totdeauna precedente încă şi mai vechi pentru pusul de bombe şi omorârea de inocenţi. Evident se pot aminti anarho-radicalii din sec XIX-XX, cu importanta lor falangă rusă; “războinicii de eliberare” de prin Balcani, care şi-au făcut mâna pe autorităţile otomane, iar după aceea unii pe spinarea altora, excelând în asta bulgarii (IMRO; vezi straniul film al lui Lucian Pintilie, O Vara de Neuitat) şi sârbii (Narodna Odbrana); mai târziu, IRA, ETA, Brigăzile Roşii italiene, RAF germane şi alte acronime de tristă amintire.

 

In perioada când socialismul era teoria globală la modă, terorismul arab era şi el tot de stânga: tovarăşul şi pretinul Arafat, cu PLO; şi tovarăşul şi pretinul Gaddafi, cu o întreagă republică tribală la îndemână pentru a organiza atentate prin Occident; chiar şi tovarăşii şi pretinii Assad şi Saddam, cu partidele lor cică socialiste, care mai ajutau pe ici colo câte o mică operaţiune de pedepsit Occidentul sionist şi colonialist, că Israelul ca atare era mai greu de atins.

 

Aşa am avut în Europa atentatul de la Olimpiada din Munchen; vasul Achille Lauro; zborul Air France deturnat spre Uganda lui Idi Amin, de unde a rezultat operaţiunea comandoului israelian romanţată în filmul Operaţiunea Entebbe; atentatul de la Lockerbie; şamd. Asta ca să vorbim doar de terorişti de origine arabă, subiectul zilei, lasându-i pe cei neaoş europeni deoparte. Toate astea se întâmplau înainte de inventarea jihadiştilor moderni, care ne ocupă acum ştirile, deci erau acte de terorism neexplicate de Coran.

 

De asemenea, e surprinzător ce repede uităm ca războiul civil al Franţei cu maghrebinii săi din colonii nu s-a încheiat niciodată după retragerea din Africa. Recenta carte a lui Hussey prezentată pe scurt aici ne spune că tulburările în banlieues sunt vechi şi nici măcar n-au început de la islamizare. Inainte sa fie radicalizaţi întru islam, baieţii din Maghreb şi Africa subsahariană se identificau cu rapperii americani şi liga engleză de fotbal (predominant cu Arsenal, că are cea mai mişto tradiţie huliganică), fantezist si distorsionat, pentru că desigur nu călcaseră vreodată în USA sau UK, doar ca formă de respingere a tot ce e francez, care le pute, e „corupt”. Prima revoltă cu molotoave şi ars maşini, etc, a fost la Lyon in 1981, spre consternarea tuturor, deoarece tocmai se alesese Mitterand iar stânga era în extaz, anunţând o eră nouă a dreptăţii sociale.

 

Două schimbări mari au apărut în deceniile recente care uşurează lupta de eliberare socială şi contra kuffar – pardon, terorismul. Una este libera circulaţie în UE, adică spaţiul Schengen, care a slăbit controlul autorităţii asupra teritoriilor naţionale şi a permis dezvoltarea de reţele trans-frontaliere. Iar a doua invenţie este internetul, cu consecinţele ştiute în materie de globalizare şi accelerare a formării opiniei, eliminarea costurilor de acces în producţia de ştiri şi evenimente, democratizare a propagandei şi facilitare a coordonării grupărilor subversive.

 

In rest, terorismul a rămas aşa cum a fost el întodeauna, întins pe o scară cu nuanţe de gri, între doi poli. La o extremă sunt grupările cu obiective politice punctuale, decise să creeze adversarului (de regulă, perceput ca ocupant) pierderi inacceptabile politic. La asta a recurs gruparea Irgun, în primii ani de luptă pentru independenţa Israelului, încercând să scape de tutela britanică. La fel naţionaliştii irlandezi, care au avut doar succes parţial în crearea Irlandei Mari; sau ETA, corsicanii şi ceilalţi independendişti, care n-au avut succes deloc. Majoritatea vor să facă uitate aceste episoade jenante ale istoriei lor, deşi asta nu e o regulă: vezi eroizarea de către sârbi a lui Gavrilo Prinzip, atentatorul de la Sarajevo.

 

La capătul celălalt al scalei găsim marile utopii colective care justifică terorismul nu doar împotriva unor autorităţi declarate nelegitime, dar chiar contra populaţiilor civile, prin nevoia de a răsturna radical un sistem socio-politic şi a instaura o nouă ordine. Indiferent de haina culturală pe care o îmbracă – anarhişti atei; revoluţionari comunişti; naţionalişti arabi; jihadişti; etc – aceste grupări împărtăşesc invariabil o sumă de trăsături comune. Să numim asta mentalitatea de tip radical (MR):

 

  1. Milenarismul: lumea aşa cum arată ea astăzi e una profund coruptă, de nerecuperat. Soluţia radicală a unei lumi mai bune şi mai drepte, în ordine seculară sau divină, se află după colţ, însă pentru a ajunge la ea trebuie să trecem cu toţii printr-o apocalipsă de un fel oarecare (a doua venire, jihadul, revoluţia bolşevică, lupta de eliberare naţională, etc)
  2. Ca atare, în numele acestei mântuiri colective orice mijloc este permis, inclusiv sacrificarea de inocenţi ca victime colaterale. Scopul final e mult prea important pentru a ne împiedica de scrupule pe parcurs: demolarea establishmentului.
  3. Decurgând firesc din cele de mai sus, ideologia acestor grupuri e una maniheistă, de cetate asediată. Ei formează o minoritate care a văzut lumina; restul lumii formează “sistemul” – mare, plin de resurse obscure, rău intenţionat, corupt moralmente – cu care se luptă. Cale de mijloc nu există.
  4. Grupările teroriste cu ideal utopic tind să adune frustraţii din fire, marginalii sau auto-marginalizaţii social. Asta nu înseamnă musai oameni săraci sau fără educaţie, deşi pot fi şi din aceia, ci oameni care nu-şi găsesc un rost pe lume, sau simt că nu li se dă în comunitate atenţia pe care o merită, sau au o fixaţie pentru acţiuni mari şi decisive, care să le pună viaţa altfel cam lipsită de sens în slujba unui scop major. Nu e acum locul să dezvolt, dar e vorba mai curând de motive de psihologie individuală decât de cauze socio-economice. Sunt perfect de acord cu ce scrie Dan Alexe aici, citând autori mai deştepţi decât noi, că teroristul e unloser ranchiunos care se refulează într-o mare cauză. Dacă nu obţii satisfacţie imediat în speranţele sau revendicările tale, atunci e ok să pui lumea pe foc pentru a fi remarcat.

 

Faptul că există astfel de grupuscule milenarist-teroriste cu convingeri sincere nu exclude posibilitatea ca alţi actori din spaţiul politic să mimeze convingeri similare din motive tactice, sau să încerce să le folosească instrumental pe acestea în avantaj propriu. Instigarea la revoluţie, luptă de eliberare sau jihad pentru destabilizarea unui adversar s-au folosit de când lumea.

 

Genul ăsta de indivizi sau grupuri radicale cu poteţial terorist rămân minoritari chiar în comunităţile lor. Problema începe când teoria lor despre lume şi viaţă, plus soluţiile propuse, ajung să aibă o rezonanţă mai largă în comunitate, care dezvoltă o formă de paranoia colectivă. Nu toţi musulmanii din UE sunt terorişti – o infimă fracţiune a lor sunt. La fel cum nici ruşii nu erau bolşevici în 1917 – foarte puţini ştiau măcar ce e aia. Insă uneori, prin accidente ale istoriei, societăţi întregi ajung guvernate de paranoia culturală şi frustrare, adică de complexul MR. Iar asta le împiedică să se delimiteze de teroriştii care luptă în numele lor, sau chiar oferă acestora o susţinere difuză.

 

Tiermondismul a fost de fapt teoria unificatoare a terorismelor religioase sau seculare din lumea arabă, nu Islamul, pentru că el explică deopotrivă şi Al Quaeda şi seculariştii din Fatah-ul lui Arafat. Tiermondismul e acela care ne învaţă că:

 

  1. Occidentul e rău, e vinovat pentru toate relele guvernării proaste din Orientul Mijlociu şi Maghreb, chit că e mai mult de jumătate de secol decând societăţile de acolo au devenit independente. In unele cazuri, e chiar un secol.
  2. Capitalismul e rău, fiind o chestie inventată de occidentali special ca să ţină pe ceilalţi în întuneric şi dependenţă, deci trebuie mers pe căi alternative, comunitar-seculare sau comunitar-religioase, după moda timpului. Nu trebuie să ne tulbure faptul că teoria anti-capitalismului şi a dependenţei lumii a 3-a s-au inventat de fapt tot în Occident, ca şi modelele alternative despre care gânditorii occidentali utopici au fantazat, dar noi le aplicăm de bunăvoie, cu rezultatele dezastruoase ştiute. Mergem înainte.
  3. Modul de a răspunde la obiecţii pe subiectele (a-b) este punând un “neo” înaintea acelor chestii care nu se mai pot susţine faptic. De exemplu, e cam implauzibil să vorbeşti azi, după atâtea decenii de la eliberare, de colonialism; ca atare, se face o teorie mai alambicată a neo-colonialismului. Liberalismul nu s-a prea practicat în regiunile menţionate şi ca atare nu avea cum să creeze consecinţe nefaste; ca atare, venim cu neo-liberalismul. Drepturile civile de bine de rău s-au obţinut, aşa că inventăm neo-sclavia (pe româneşte, neo-iobăgia); etc.

 

Drapajul în Coran este doar actualizarea contemporană a unui simptom de patologie culturală mai generală a unor întregi comunităţi, care altădată îşi puneau speranţa nu în jihad ci în naţionalismul autarhic şi de stânga al preşedintelui egiptean Gamal Abdel Nasser. Dacă te uiţi cu lumânarea, desigur că găseşti în Coran justificări pentru maniheism, pentru războiul sfânt şi măcelărirea de infideli – aşa cum găseşti şi în alte sfinte scripturi, chiar dacă în doze mai mici.

 

Insă, cum m-am chinuit să arăt aici şi aici, Coranul e doar decorul la modă azi, nu cauza primă. Ca dovadă, au existat în istorie perioade când nu interpretarea radicală a scripturii predomina în lumea musulmană, ci pluralismul şi destule practici locale pentru care astăzi militanţii ISIS le-ar lua gâtul bieţilor ţărani anatolieni, sirieni sau egipteni (şi chiar o fac, pe unde îi prind). Va trece după o vreme şi moda wahhabismului puritan şi a Al Quaida – asta e vestea bună.

 

Vestea proastă este că tiermondismul şi practicanţii săi nu vor dispărea, nici psihologia de loserranchiunos dornic să schimbe lumea din temelii, sau măcar să-i dea foc dacă planul A nu merge. Ce culoare va avea flamura sub care ne vor pune toţi ăştia bombe, ca occidentali vinovaţi ce suntem de orice, nici nu mai e aşa important.

TAGS :
Mai multe din International
Comentarii
Total 0 comments.
853
 Rasu' plansu'
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis