Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Valachia News
Paul Cernat - - - -
2009-11-03
Cultura
0

Cel mai recent roman al Doinei Ruşti este o carte concepută pentru un public mai larg. Un risc pe care, după reuşitele de pondere din Zogru şi, mai ales, din remarcabila Fantoma din moară, această prozatoare pur-sânge şi l-a permis. Cu precizarea că nu impulsul comercial a primat în alegerea subiectului, ci nevoia de înţelegere a unei drame infantile din România profundă, exploatată cinic de mass-media. Faptul se cuvine salutat ca expresie a unui nou pact cu socialul, dar şi ca o dovadă de curaj şi de generozitate, de neconceput la scriitorii noştri de laborator.

Doina Ruşti nu e o favorită a comentatorilor cu gust prioritar pentru experimentalişti rafinaţi. Predilecţia ei pentru investigarea unei ruralităţi crude, francheţea şi duritatea unui discurs nu lipsit de empatie, grefat pe o imaginaţie compoziţională bogată, sunt elemente care îi fac mefienţi pe amatorii de artifexuri postmoderne. Autoarea are toate datele romancierului de vocaţie, cu rădăcini adânc înfipte în humusul lumii de jos, căreia comunismul i-a smuls reperele tradiţionale. Pornit de la o ştire „de la ora 5“ („O prostituată în vârstă de 11 ani a umplut un sat întreg de sifilis“), romanul de faţă creează un personaj care nu mai are nimic din estetismul nimfetelor nabokoviene. Eliza Niţă, alias Lizoanca, e din aceeaşi stofă cu Ierusalim, pidosnicul copil al străzii prostituat din romanul lui Radu Aldulescu. Şi formula e ostentativ „plebee“: naraţiune omniscientă, la persoana a treia. Ficţiune realistă, nu nonficţiune, cu un discurs ce caută să dea relief evenimentului prin incursiuni paralele în trecutul personajelor (surprinse pe rând, pentru contrast, „la 11 ani“) ş.a.m.d. O comparaţie cu romanul Hai să furăm pepeni! al Norei Iuga, inspirat dintr-un caz asemănător, ar fi elocventă. Aflată la antipodul scriiturii experimentale şi poematice a celei din urmă (evident superioară tehnic), Doina Ruşti nu-şi sufocă subiectul într-un haos de „fiţe“ şi nu trage spuza pretextului epic pe turta propriilor biografeme.

O obsesie constantă a ei este latura inumană a naturii umane. În Lizoanca..., este atacat direct miezul sordidului
dintr-un sat cu nume simbolic de la apa Neajlovului: Satul Nou. Există însă şi alţi indici ai ficţionalizării: postul de televiziune care descoperă „cazul“ şi-l exploatează comercial nu mai e PRO TV-ul, ci „Valahia News“ – pe măsura noului specific autohton din era mass-media, iar datele Lizoancăi nu corespund modelului real. Chiar şi numele fetiţei prostituate, deformat dizgraţios din Eliza, indică o anume simbolistică. Dar romanul nu propune o reconstituire documentară, ci o încercare a puterilor ficţiunii la concurenţă cu impactul presei tabloid. Nimic moralizator aici, deşi „teza“ nu lipseşte: prin intermediul resentimentarei Sanitara, fostă elevă-model devenită principala infirmieră a satului, şi al poliţistului Vică, pus pe nedrept de ea pe o listă cu partenerii fetiţei, dar şi prin fostul învăţător-model Preduică, ni se sugerează degradarea brutală a instituţiilor. În schimb, Lizoanca – produs inocent al acestei lumi abrutizate şi înrăite – apare ca o sălbăticiune agresivă şi nesupusă ce descoperă instinctiv, la cea mai dură şcoală a vieţii, ceea ce numim, pompos, „conştiinţă morală“. Răpită din spitalul de sifilitici de la Bolintin de un tată violent, dar şi de cel mai uman dintre partenerii ei, comerciantul Greblă, micuţa vagaboandă aflată sub tratament reuşeşte să fugă şi, ascunsă „în pustie“ lângă ruinele unui castru roman de pe malul Neajlovului, salvează un guşter încă viu, cu un piron înfipt în el...

Viaţa sexuală a fetiţei care se oferă, spontan, tuturor căzăturilor satului pentru diferite nimicuri e urmărită de la debut – la nouă ani, într-un grup de prieteni vagabonzi – până la prima menstră de la doisprezece, fetiţa urcând astfel de la amoralitatea deplină spre un început de „umanizare“. Stihia colectivă – obsesie a tuturor romanelor Doinei Ruşti – e de astă dată sexualitatea purtătoare de sifilis, privită ca un fel de răzbunare pentru păcatele Satului Nou. Ideea justiţiară apare în text şi prin intermediul listei de parteneri întocmită, fictiv, de infirmiera Cătălina Ghiţă, unde apar toţi cei care îşi bătuseră cândva joc de ea. Perspectiva omniscientă a naraţiunii deconspiră, oarecum naturalist, eredităţi încărcate: bunica din partea tatălui Lizoancăi, Tori, „se întinsese“ în tinereţe cu tot satul după ce bătrânul Petrache Notaru o deflorase pe malul gârlei. Bătută şi gonită de-acasă, ea va purta în pântec, neştiută de nimeni, copilul moşului – pe Cristel, tatăl Elizei.

Peste ani, cea din urmă îi va oferi lui Petrache „servicii sexuale“ la domiciliu, fără a şti că octogenarul îi era bunic. Acelaşi bătrân va fi descoperit de ea mort, singur în casa lui pustie, purtând pe deget un inel-talisman găsit pe malul râului, lângă Ruine. Ca într-o ştafetă, inelul intră în posesia fetiţei, imprimând cărţii un aer aproape fantastic. În rest, verosimilul domină autoritar. Zvântată în bătăi de Cristel (laolaltă cu mama ei, Florenţa), cu un frate mai mare dispărut la muncă în Spania, fugită de doi ani de-acasă şi de la şcoală, Eliza creşte la voia întâmplării printre prietenii ei fără niciun căpătâi: solida adolescentă Goarna (camaradă onestă, lăsată gravidă de viceprimarul Vizitiu), teribilista Nuţica şi neobositul Titoaşcă, ultimii doi – virtuale victime ale unor belgieni pedofili aciuaţi la marginea satului. Alături de ei, Greblă, învăţătorul Preduică şi doctorul Marin se numără printre puţinele figuri luminoase ale unei comunităţi rurale care, ca în Ţăranii lui Reymont, o transformă pe Lizoanca în ţap ispăşitor al propriilor păcate. Personajele Doinei Ruşti sunt puternice şi credibile uman, iar mediul rural, cu notabilităţile şi declasaţii lui, e la fel de acut surprins, ca şi oamenii dintr-o media avidă de rating. Fabrică de iluzii cu sclipici, televiziunea se vădeşte a fi, în fapt, principalul model al amoralităţii, transformând realitatea Satului Nou în fapt divers atroce. Fascinată ca de o zână de o micuţă vedetă şi de pantofii ei de „de tinichea“, pe care-i contemplă pentru prima dată pe ecran după o partidă de sex cu Petrache, Lizoanca îi calcă pe urme, ca notorietate, în urma reportajelor despre sifilisul ei şi devine o vreme model de succes pentru copiii din sat: „Multe fete îşi doreau în secret să capete sifilis ca să le dea şi pe ele la televizor, iar nişte băieţi, care îi aminteau de Titoaşcă, se strecurau printre bălăriile Neajlovului în căutarea distracţiei, încât nu mai găseai un loc liniştit. În tufişuri, pe sub sălcii ori pe troscotul râului se vedeau copii încolăciţi, luptându-se ori doar arătându-şi chiloţii, copii care sugeau voluptos din sticle de plastic, în care sucul dulce se amesteca cu tot felul de licori spirtoase, şi, privindu-i cum umpluseră malurile altădată sălbatice, pe Lizoanca o apuca un dezgust combinat cu nostalgie“.

Evadările fetei şi ale prietenilor ei „în natură“ şi în libertate, pe malurile pline de gunoaie ale Neajlovului, impresionează prin autenticitatea candorii instinctuale. Stângace uneori în descrieri, autoarea are, pe lângă harul povestirii, un simţ acut al dialogurilor, a căror brutalitate expresivă exclude orice trivialitate. Scene în principiu oribile sunt filmate simplu, fără exhibiţionisme triviale, fie retrospectiv, fie direct, şi trimit de obicei către poveştile secrete ale satului, iar relatarea e mereu substanţială, în relief. Naraţiunea devine, de la un punct încolo, palpitantă ca un bun film de aventuri, cu o tensiune emotivă bine dozată. N-ar fi de mirare ca Lizoanca... să constituie, în viitor, scenariul unui film cu potenţial.

Principala problemă a cărţii este de natură stilistică şi vine din dificultatea de a controla un discurs omniscient. Preocupată mai mult de ceea ce spune decât de cum spune, autoarea alunecă adesea în exprimări „apretate“ sau emfatic-poetice, inadecvate materiei explorate („...el vedea imediat în minte labele negre, pudrate şi întipărite pentru totdeauna pe faţa imaculată a istoriei omeneşti“). Asemenea stângăcii de execuţie, ca şi tentaţia explicativă din anumite pasaje o fac să piardă din sufragiile criticii. Dacă Doina Ruşti ar fi avut controlul stilistic al lui Cristian Teodorescu din Medgidia, oraşul de apoi, Lizoanca... ar fi fost o carte excelentă. Ea rămâne, totuşi, o experienţă narativă intensă, şocantă şi insolită, pe care doar o prozatoare înzestrată cu vână epică şi forţă interioară o putea oferi.

// DOINA RUŞTI
// Lizoanca la 11 ani
// Editura Trei, Colecţia
    „Fiction. Connections“
// Bucureşti, 2009

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
587
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22