Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



După 14 ani, neînvinsă-i spaima
2015-09-15
2

Spaima pe care 11 septembrie a sădit-o în sufletele noastre nu a trecut deloc. Este, cred, spaima generației mele. Spaima încă neînvinsă.

 

Îmi amintesc bine cum a fost 11 sep­tem­brie 2001. Eram în America. Nu la New York, ci într-un alt mare oraș american, Chi­cago. Era o dimineață senină, calmă și promițătoare, poate un pic rece, ca în faimosul clip elec­toral al lui Reagan, It`s morning again in Ame­ri­ca. Aerul era proaspăt, ca­fea­ua mirosea bine, se anun­ța o zi splendidă. Chiar da­că nu mai era vreme de pla­jă, îmi amintesc că destui oameni se aflau deja pe ni­sipul de pe malul lacului aler­gând, plimbând câini, făcând fo­to­gra­fii, așteptând vara indiană. Pe lacul li­niș­tit, ieșiseră destule ambarcațiuni elegante.

Primul turn a fost lovit în timp ce mergeam spre birou. S. m-a sunat de la biroul ei și mi-a dat vestea. Ne despărțisem de ju­mă­tate de oră, plecând amândoi la lucru. Ea, cu mașina, a ajuns mai repede la biroul ei. Eu, ca de obicei, mergeam pe jos, savurând plimbarea matinală. Cu o sea­ră înainte, văzusem împreună la te­le­vi­zor unul dintre filmele francizei Die Hard. Și mie, și ei ne plăcea Bruce Willis. Tipul ne binedispunea pur și simplu. Când mi-a spus că un avion a intrat într-unul dintre Gemeni și că toată lumea e sigură că e un atac terorist, eu am replicat că nu se poa­te. „O fi fost vreo eroare tragică de pi­lotaj sau vreun avion care s-a defectat și nu a mai putut fi controlat. Iar tu ești în­că sub influența filmului de aseară. N-aș fi crezut că te va impresiona atât de mult, mai ales că l-am văzut a treia oa­ră.“ „Nu, nu. E cât se poate de real. Când ajungi la birou, dă drumul la televizor.“ Era speriată. Închid telefonul și zâmbesc - n-am televizor la birou.

Cum am intrat în holul generos al blocului de 60 de etaje în care aveam biroul, am pu­tut simți imediat fiorul unei spaime co­lective. Portarii erau tulburați și spuneau „Good morning“ fără să zâmbească și fără să lanseze o conversație de complezență ori simple complimente, așa cum o făceau de obicei.

În Consulat, toți erau la post și făceau ru­ti­na fiecărei dimineți. J. mă întreabă ce pă­re­re am de vestea cu turnul de la New York. Îi spun ce-i spusesem și lui S. Se ui­tă la mine, cu aerul „haideți, domne, glu­miți desigur, toată lumea știe că e atac terorist“.

A venit știrea lovirii celui de-al doilea turn. Mă sună din nou S. Îi spun: „Ai avut dreptate. E groasă rău de tot“. Blocul în care lucrează ea, în cartierul de business al orașului, va fi evacuat.

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1330/foto_sever.jpg

Turnul sudic al World Trade Center din New York în e lovit de al doilea avion în timpul atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001.

 

„Ce facem?“, mă întreabă, liniștit totuși, d-l P., consulul. „Business as usual“, îi răs­pund cu un ton care, mai degrabă, trăda contrariul. Se întoarce la el în birou și reia lucrul. Cei câțiva angajați ai Con­sulatului își văd de treabă, încercând să repete buna dispoziție care îi cuprinde, în general, dimineața.

Vine vestea lovirii Pentagonului. Deja e clar pentru toată lumea că America se află un sub atac terorist de mare amploare, bine coordonat. Până și eu, convins că așa ceva nu e posibil, accept ceea ce, repet, toa­tă lumea știe deja. Deși toată lumea știe ce se întâmplă, nimeni nu știe ce va mai urma. Vine ordinul ca absolut toate avioanele, ori­unde s-ar afla, să aterizeze imediat pe cele mai apro­piate aeroporturi și niciun avion să nu se mai ridice de la sol. Inevitabil, încep zvonurile. Se zice că au ră­mas în aer avioane care se îndreaptă spre alte ținte. Un post local anunță că un avion vine spre una dintre clădirile em­blematice ale orașului. Clădirea despre ca­re vorbește este exact vis-à-vis de bi­rou­rile noastre. „N-o poate lovi decât dacă vi­­ne dinspre lac“, mă trezesc gândind, „pentru că, altfel, clădirea este gardată din trei părți de altele, aproape la fel de înal­te“. Mă gândesc că-i o clădire bles­te­mată - cu două săptămâni înainte, avu­se­se loc la poalele ei un accident bizar. Pa­tru femei, prietene, dintr-un orășel în­de­părtat, veniseră să petreacă câteva zile în Chi­cago. Închiriaseră o mașină și stăteau la stop, la intersecția a două străzi care în­conjoară clădirea. Una din punțile celor ca­re spală fațada clădirii și care se afla la ni­velul etajului 50 s-a desprins, fără să fie nimeni pe ea. Puntea, care cântărea aproa­pe o tonă, a căzut direct pe mașină. Au mu­­rit strivite, instantaneu, fără nicio șan­să.

 

Discut la telefon cu alți consuli generali - mai întâi, cu cei care își au sediul în aceeași clădire cu mine: japonezul, coreeanul, croatul, francezul, elvețianul. Nici eu nu știu ce să facă. „Poate că se im­pune să închidem birourile, având în ve­dere zvonurile“, îmi zice unul dintre ei. „Eu închid“, îmi zice altul fără să ezite. „Eu nu închid, dar sunt sigur că nu vom pu­tea lucra“, mi se confesează la treilea. „Noi ce facem?“, mă tot întreabă ai mei. „Ve­dem cum evoluează lucrurile. Deo­cam­dată, rămânem“, le răspund. Și eu îmi dau seama că nu vom putea lucra azi. Pe de o parte, anxietatea îi cuprinde pe toți. Pe de altă parte, nicio instituție ame­ricană nu va lucra. În fine, e puțin pro­babil să vină cineva la ghișeu cu o pro­blemă consulară.

L-am sunat, la Washington, pe Sorin Du­caru. După ce a sunat ocupat de vreo do­uă ori, printr-o minune, l-am prins. Mi-a spus că acolo toți sunt bine și că e în per­manentă legătură cu colegii de la New York care, pe bună dreptate, sunt speriați. „Chestia asta va schimba totul, îți dai sea­ma“, mi-a spus la un moment dat. „Vom intra mai ușor în NATO“, i-am zis eu, făcând aluzie la mica manevră de con­vingere a unui senator chicagoan decis să nu susțină candidatura României, pe care l-am răzgândit împreună printr-o subtilă manipulare, cu puține zile înainte. „Și vom avea sigur război. Gândirea stra­te­gică mondială se va schimba“, îmi răs­punde el. Propoziția „de-acum înainte ni­mic nu va fi la fel“ începe să se audă pes­te tot. Va fi mantra următoarelor luni de zile. O voi mai auzi de milioane de ori la te­levizor, la radio, în conversații diplo­ma­tice sau la șuete și la petreceri, la telefon sau pe stradă.

Veștile vin în cascadă și toate mărturisesc spaimă. Apar imaginile cu oamenii care sar pe fereastră din turnurile incendiate. Groază!

Admir eficiența serviciilor de dezastru ame­ricane: cartierul de business, în care se află și sediile tuturor autorităților lo­cale, care se întinde cam pe cinci ki­lo­metri pătraţi de străzi și străduțe com­plicate, întortocheate, supratraversate de trenuri și subtraversate de tuneluri, în care vin în fiecare dimineață și din care pleacă în fiecare seară peste 200.000 de oameni, este evacuat cu totul, într-o or­dine deplină, în 40 de minute. Datorită exer­cițiilor obligatorii de evacuare care au loc o dată pe an, fiecare știe unde să se ducă și ce are de făcut când sună alar­mele. Autobuzele i-au așteptat pe oameni la locurile știute de la exerciții și i-au scos din zonă. 40 de minute! Nu mă pot opri să mă întreb ce s-ar fi întâmplat în Bu­curești în cazul unui dezastru de o ase­me­nea proporție: oamenii alergând de ne­buni în toate direcțiile, ciocnindu-se unii de alții, toate rețelele de comunicații că­zu­te, panică generalizată, ordine con­tra­dic­torii urlate de responsabili îngroziți...

 

Din ce în ce mai multă lume pă­răsește și clădirea în care avem biroul. Pe la 11,30 decidem și noi să închidem Consulatul în acea zi. De la Washington, So­rin îmi spune că e de acord cu decizia noas­tră, după ce îi spun care e atmosfera și ce au făcut și celelalte consulate, dar mă roagă să rămânem în legătură per­ma­nen­tă unii cu alții. Merg pe plajă și mă plimb vreo 20 de minute. Acum, nu mai e țipenie de om. Vreau să mă liniștesc pu­țin, să-mi adun gândurile, dar nu e po­si­bil - telefonul su­nă fără oprire. Vești din toa­te părțile. În sfârșit, vorbesc cu I., care este la New York. Îmi descrie scene apo­caliptice. Recep­țio­nez spaima tuturor ce­lor cu care vorbesc și, la rândul meu, le transmit spaima mea. Pe 11 septembrie, fiecare om în America a fost ca o antenă care a recepționat, în­trea­gă, spaima unui continent întreg și a trans­mis întregului continent spaima sa. De a doua zi va în­cepe o nebunie pe care ni­meni nu avea cum să o anticipeze.

După 14 ani, privesc înapoi și îmi dau seama că de atunci s-a instaurat în lume o incertitudine, o nesiguranță, o neîn­cre­de­re în viitor care rodește necontenit. Spai­­ma pe care 11 septembrie a sădit-o în su­fletele noastre nu a trecut deloc. Este, cred, spaima generației mele. Spaima încă neînvinsă.

TAGS : Sever Voinea America 11 septembrie 2001 New York spaima schimbare incertitudine
Recomandari
Comentarii
Elena 2015-09-18
Evenimentele "de spaima" nu pot fi invinse ,cu trecerea timpului ! In anul 2011 mi s-a oferit ocazia de a citi la CNSAS,dosarele de la securitate ale tatalui meu si cu seninatate I-am spus mamei mele ce urmeaza sa fac. In lipsa mea ,din localitate , mama a apelat la un actual SRI-st sa-l roage ca sa nu ma inchida si pe mine cum l-au inchis pe tata. Cred ca nu a uitat niciodata spaimele pricinuite se securitatea romaneasca activa in toiul noptii si consecintele nefaste asupra intregii familii prin lipsa locului de munca (indiferent de calificare profesionala sau de caracter ).Notiunea de securist a fost suficienta pentru a-I induce spaima ! Dupa citirea dosarelor si constatarea faptului ca cea mai apriga "sursa" a fost un prieten al familiei care venea des in casa noastra , m-a indignat usurinta cu care castigau salariile securistii lui Ceausescu , pentru transcrierea "notelor informative" (cu greseli de ortografie) primite de la "surse" in diverse locuri conspirative printre care si hotelurile din apropierea securitatii.Pe sentimental de frica ,cultivat si intretinut , se bazeaza toate dictaturile si toti tiranii.
laurentiucat 2015-09-16
ati fost la un talk show la realitatea in care faceati referire la o stire falsa despre cum refugiatii refuzau pachetele de la crucea rosie si de aici dezvoltati subiectul intr-o directie panicarda. daca toate productiile dvs se bazeaza pe asa ceva, e jale.
Total 2 comments.
1518
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.