Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Sf. Gheorghe, povestea unui kitsch şi o dezbatere ratată
2015-05-19
3

Cum gestionăm arta monumentală din Bucureşti, laică sau religioasă, pe bani publici sau privaţi?

 

Pare că lumea artei la noi are în principal două moduri de funcţionare: extazul bom­bastic şi indignarea paroxistică. Între ele oamenii comută oarecum aleator, mânaţi de diverse imponderabile, însă totdeauna procesorul e setat pe high contrast, ca să mă exprim barbar ca apa­­ratul meu foto (sau, ca să fiu obscur de tot, pe HDR). În degetarul cu apuşoară de la UNATC se desfăşoară, pe nedrept ignorat de res­tul universului, un ade­vă­rat război civil între esta­blishmentul artelor performative şi tinerii care vin din spate, un soi de bătălie Dan Puric contra neomarxism, din care zău da­că văd vreun avantaj să câştige careva. Lup­ta în sine e mult mai interesantă pen­tru pri­vitor, deci eu sper să continue fără un în­vingător: ce poate fi mai reconfortant de­cât să vezi doi tipi nervoşi şi fenomenal de inculţi duelându-se în umor involuntar?

 

Măcar cei de la UNATC n-au mare lucru ce să strice. Alta e situaţia când vine vor­ba de mari fapte artistice expuse public, de natură să schimbe faţa oraşului. De când e lumea lume, arta monumentală a stârnit pasiuni şi controverse, deoarece: 1) angajează de regulă resurse publice, deci tot omul care a votat cu portofelul vrea să aibă un cuvânt de spus, dar 2) pe de altă parte, arta fiind o treabă fundamental eli­tistă, nu poate funcţiona prin vot de­mo­cra­tic. A existat totdeauna această ten­siu­ne între geniile creatoare neînţelese şi hoi polloi, dispreţuindu-se cu năduf unii pe alţii.

 

Am avut un exemplu bun săptămâna tre­cută, când cu disputa de la Sf. Gheorghe: un proprietar cu aspiraţii de mecena a toc­mit nişte creativi ca să-i decoreze un cal­can proprietate personală, cu cele mai bu­ne intenţii. Muralul respectiv, o tălmăcire modernă şi înduioşător de naivă (deşi pro­ba­bil se voia subtilă şi intelectuală, „cu me­saj“) a imaginii sfântului protector al ma­halalei şi bi­sericii megieşe, în culori în­cântător de vulgare, de gra­fitti urban, se întindea pe câ­teva etaje şi domina cvar­talul. Ine­vi­ta­bil, lumea s-a sesizat, re­pre­zentarea ne­fi­ind chiar pe gustul mediu al târ­go­ve­ţilor din zonă, iar tema re­ligioasă n-a făcut decât să pu­nă gaz pe foc. Drept c­are, Con­siliul Parohial – adi­că, pentru cine nu ştie organizarea Bisericii Or­to­doxe, boardul executiv al fiecărei biserici, compus din acei membri aleşi de adunarea generală a parohiei, care exercită gu­ver­narea asupra bisericii respective şi re­sur­selor sale, avân­du-l pe preot drept angajat – s-a înfiinţat mintenaş la d-l Lorenzo de Medici şi i-a ce­rut cu glas mare să dea ches­tiunea jos de pe perete. Omul şi-a luat seama că nu face să-ţi pui în cap babele din cartier, rănite în sensibilitatea lor pioasă, şi s-a exe­cutat.

 

Bun, de aici la vale lucrurile au luat-o pe ulei, pentru că fiecare a sucit faptele cum se potrivea mai bine grilei sale pre­exis­tente de interpretare, de regulă, una sim­plistă şi generatoare de autojustificată in­dignare. Diverşi danpurici televizaţi au mai pus la dosar o piesă atestând declinul moralei publice adus de democraţie, au identificat conspiraţia neopăgână din spa­tele exhibiţiei şi au chemat la sfeştanie pu­blică ca să se cureţe locul şi neamul.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1313/foto_ionita.jpg

Desenul mural cu Sf. Gheorghe a fost şters săptămâna trecută.

 

Ateii militanţi au deschis un nou dosar de persecuţie culturală, că asta e tema la modă anul ăsta, documentând deriva sta­tului român către fundamentalism re­li­gi­os, cu BOR în frunte, acuzată, pe lângă otrăvirea minţilor şcolerilor, că persecută acum şi creaţia culturală. Că nu fusese vor­ba de ierarhia BOR, ci de poporenii înşişi, s-a pierdut pe bună dreptate în context din momentul în care popa Stoica, pur­tă­torul de cuvânt al Patriarhiei, acest Jda­nov al co­municării publice, a intrat în di­rect la toate posturile ca să facă lucrul pe care îl ştie cel mai bine: să înjure şi să de­clanşeze procese de intenţie tuturor de prin preaj­mă, agresiv şi încrâncenat, in­di­ferent des­pre ce e vorba sau de ce spusese înainte împricinatul, nu contează.

 

Artiştii au dat ca atare ochii peste cap, au pozat leşinuri pe Facebook şi l-au luat la ţintă pe popa Stoica, conflictul escaladând astfel simbolic din cartier către Dealul Mi­tropoliei. S-a dus naibii şi muralul, între timp dat cu var aseptic şi canonic, şi su­biectul de dezbatere publică, important şi real: cum gestionăm arta monumentală din Bucureşti, laică sau religioasă, pe bani publici sau privaţi? Avem, ca în toate ca­pitalele lumii civilizate, acel filtru de ins­tituţii care să realizeze echilibrul bun în­tre avântul experimentalist şi inerţia tra­diţiei, ambele necesare într-un spaţiu co­mun, care nu-i sufragerie proprie? Într-o vreme în care fiecare student de anul trei – ca să nu mai vorbesc de duzinile de ma­eştri care îl educă – are ambiţii de Gustave Eiffel sau Diego Rivera, adică să spargă ca­noanele şi să lase o marcă personală pos­terităţii, schimbând faţa oraşelor, care e contrabalansul la această pornire de­mi­ur­gică absolut firească?

 

Nu de alta, dar chiar pe vremea lui Eiffel, el a fost unul, pe când celelalte mii de cre­a­tivi contemporani, poate la fel de vi­zio­nari în sinea lor, trudeau harnic în in­te­riorul canonului, ceea ce a permis ches­tiunii să funcţioneze: o mare de tradiţie ca­re evoluează organic, punctată din când în când de o interogaţie radicală de geniu. Ce se întâmplă azi, cu canoanele gata spar­te, când interogaţiile care se vor ge­niale par mai curând analfabete? Dacă toată lu­mea face frondă, devenită ieftină, acce­si­bilă şi de rigueur, toţi neterminaţii având ca unică grijă să se ferească de ma­nie­ris­me, mai are revoluţia vreo valoare?

 

Dezbaterea poate fi dusă pe exemplul Sf. Gheorghe amintit sau pe cel a frescei re­li­gioase oribile de pe clădirea de lângă Sta­tuia Aviatorilor (n-am avut timp să verific dacă stabilimentul e ortodox sau catolic) sau pe ţeapa lui Ghilduş din Piaţa Pa­la­tu­lui, un obiect kitsch după toate definiţiile: se vrea un mesaj subtil printr-o imagine şocantă, dar nu e decât o gesticulaţie in­fantilă îmbrăcând o idee căznită, şco­lă­rească, semn al nivelului conceptual scă­zut cauzat de provincialismul esta­blish­men­tului artistic. Însă cred că o vom rata şi de data asta.

 

* Sorin Ioniţă este analist de politici publice ExpertForum (EFOR).

TAGS : Sorin Ionita Sf. Gheorghe kitsch arta UNATC grafitti desen mural BOR
Recomandari
Comentarii
MIHAI 2 2015-05-22
O excelenta dezbatere pe tema ARTA - MORALITATE - IMORALITATE ar putea fi initiata pornind de la ultimul film al regizorului Porumboiu - COMOARA prezentat la Cannes. Fiind regizor roman la Cannes si Porumboi pe deasupra creatorul roman iese pe piata cu - uau ce surpriza - da , cu JOS COMUNISMUL ! Exact in acest moment sponsorul sau, celalalt Porumboiu posesor de firma de succes agricol si - din nou evident - propietar de ehipA de fotbal tocmai este cercetat penru o mega evaziune si o supra spalatura de bani. E ca in povestea cu Cocos , doar ca Cocos junior nu e regizor anticomunist. Oricum e clar ca despre SUS CAPITALISMUL romanesc strain de orice urma e bun imt nu va face nimni vreu film. O vom tine langa tot cu Epoca de Aur.
cosmin 2015-05-20
...foarte buna era lucrarea.pacat... Si articolul e bun.felicitari si multumim!
Felix 2015-05-20
Da, articolul e tare bun, deja l-am recomandat prietenilor. Felicitari.
Total 3 comments.
2278
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.