Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



"Experimentul Frankenstein" bântuie Europa: explozia populismelor şi sfârşitul ideii europene
2015-03-24
0

Prin varietatea, extinderea continentală şi virulenţa platformelor lor, populismele însumate devin o ameninţare majoră a proiectului european unificator.

 

Când va veni, sfârşitul Uniunii Europene (aşa cum o ştim astăzi) va fi neîndoielnic consecinţa ultimă a ceea ce am numit, cu altă ocazie, „Războiul Utopiilor“. Îm­bră­cat în hainele diferit colorate ideologic, dar toate stridente şi ieftine ale (neo)­popu­lismelor care bântuie continentul, declinul proiectului european va reprezenta „tri­umful“ amar al frustrărilor fructificate po­litic copios, în numele poporului, asupra unei întregi ere postbelice a Integrării. Pen­tru generaţiile din Vest care nu mai au memoria războiului şi, respectiv, pentru prima generaţie din Est care nu mai are memoria comunismului, integrarea eu­ro­peană nu mai este o miză, iar satisfacţiile Eu­ropei unificate devin îndoielnice. Epru­beta populismului a fost spartă, iar ger­me­nii intoleranţei şi soluţiilor radicale s-au împrăştiat peste tot.

 

Experimentul Frankenstein, pentru a-l numi sinistru, dar elocvent, cu în­treaga sa defilare de măşti înşelătoare create de „designerii“ politici de la Fron­tul Naţional (FN), Partidul Independenţei Marii Britanii (UKIP), Partidul pentru Li­bertate din Olanda (PVV), Partidul Li­ber­tăţii din Austria (FPÖ), Partidul Popular din Danemarca, Alternative für Deut­sch­land (AfD), Pegida (deocamdată doar un ONG, dar cu popularitate în creştere), Par­tidul Finlandezilor, Suedezii Democraţi, Syriza, Jobbik, Liga Nord, Podemos, Atta­ka, Zori Aurii etc., pare să le ofere unora, plictisiţi de statu-quo-ul din ţările lor, de „platitudinile“ Uniunii Europene şi de pro­­dusele ei politico-economice care nu mai surprind pe nimeni, astăzi, o pers­pec­tivă mai atrăgătoare. Uneori, contemplând mentalitatea politică a generaţiilor din Vest şi din Est lipsite de memoria răului au­tentic (război, totalitarism), poţi avea im­presia decepţionantă că Europei i s-a cam urât cu binele.

Desigur, cocteilul populiştilor europeni es­te ameţitor, iar ingredientele nu se leagă deocamdată între ele. Unii sunt de dreap­ta, alţii de stânga, unii sunt naţionalişti şi xenofobi, alţii doar eurosceptici, unii sunt fascişti, alţii neocomunişti, unii sunt îm­potriva imigranţilor, alţii şovini şi ire­dentişti, iar uneori liderii acestor partide se detestă pur şi simplu între ei: exemplul Marine Le Pen - Nigel Farage este eloc­vent. Dar toţi au ceva în comun: dorinţa de a lupta împotriva ordinii şi aran­ja­men­telor europene actuale, identificate drept inamicul public nr. 1, chiar dacă nu se în­trevede un numitor comun al „soluţiilor“ propuse. Prin varietatea, extinderea con­ti­nentală şi virulenţa platformelor lor, po­pu­lismele însumate devin o ameninţare ma­joră a proiectului european unificator.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1305/22plus/22_supli_naumenscu.jpg

Eşecul ideii europene va marca inevitabil întoarcerea la tradiţia conflictuală, agre­sivă şi competitivă a Europei fragmentate, dominată de interesele vechilor regate şi, mai apoi, ale statelor-naţiune. Va fi răz­bu­narea „istoriei învinse“. Va fi victoria re­sen­timentelor naţionale dormante, a an­xie­tăţilor economico-sociale şi iluziilor pro­tecţionismului, a idiosincraziilor, ob­se­siilor suveraniste şi identităţilor etnice re­suscitate asupra liberalismului şi cons­truc­ţi­ei politice raţionale. Dacă nu vor fi sto­pa­te în timp util (iar şansele sunt deo­cam­da­tă puţine), populismele care inundă acum scena politică europeană vor avea în cele din urmă câştig de cauză asupra vi­ziu­nii fe­deralist-unificatoare, inaugurată du­pă de­zastrul ultimului război mondial şi re­con­firmată după căderea Cortinei de Fier.

 

Nimeni nu poate spune dacă sfârşitul or­dinii europene actuale şi intrarea în Epoca Dezintegrării se vor pro­duce mâine, anul viitor, peste cinci sau peste zece ani. Suntem, oarecum, între do­uă cicluri istorice: Epoca Integrării s-a în­cheiat, iar cea a dezintegrării dă semne tot mai vizibile că stă să înceapă. Anun­ţata oprire a extinderii europene (Comisia Juncker), dorinţa de revizitare a Acordului Schengen, cu reintroducerea controlului la frontiere (Franţa, Olanda etc.), li­mi­tarea liberei circulaţii şi a aşa-zisei „mi­graţii a sărăciei“ (Marea Britanie, Ger­ma­nia, statele nordice), posibila ieşire a Marii Britanii din Uniune, negarea criteriilor eco­nomice convenite, a sustenabilităţii şi a mecanismelor decizionale ale Troicii eu­ropene (Grecia), apelul la „democraţia ili­be­rală“, autoritarismul guvernamental (Un­garia) şi reorientarea unor state mem­bre sau candidate la aderare spre Rusia (Ungaria, Cehia, Bulgaria, Italia, Cipru, Ser­bia), toate acestea sunt semne inci­pi­ente ale schimbării treptate a viziunii po­li­tice, a etosului european, chiar dacă deo­camdată în forme fragmentate şi incoe­rente. Nu mai e cazul să spunem că, din­colo de spaţiul euro-atlantic, Rusia nu poa­te decât să savureze, ca pe o dulce răz­bunare a umilinţelor de la finele Răz­bo­iului Rece, dezacordurile actuale din lu­mea occidentală şi faliile care încep să apa­ră la nivelul Uniunii Europene sau al Ali­anţei Nord-Atlantice.

Trecerea de la o paradigmă la alta nu este, de bună seamă, bruscă, urmând a se de­ru­la insidios, cel mai probabil de-a lungul unei generaţii, însă cu efecte ireversibile. Vi­teza procesului de destructurare poate de­pinde de o mulţime de factori con­junc­turali, de ordin politic, economic, social sau cultural, care au posibilitatea de a ac­ce­lera sau frâna transformarea Uniunii şi al­terarea climatului în care se desfăşoară relaţiile între statele şi naţiunile europene. Ar fi aproape un loc comun să mai adaug că o nouă criză economică severă, de tipul celei din 2008-2010, ar grăbi de­zin­te­gra­rea europeană, în timp ce o lungă şi pro­fundă recuperare economică ar încetini pro­cesul. Liderii europeni vor trebui însă să ştie că, odată pornit la vale, un ase­me­nea tăvălug va fi greu, dacă nu imposibil de oprit.

 

Discursul populist, revizionist, de tip antisistem va fi principalul fac­tor politic de catalizare a sfârşitului proiectului european, cel puţin al celui de tip Monnet-Schuman-Adenauer. Uniunea Europeană a generaţiei care vine, pre­su­punând că va supravieţui într-o formă sau alta, va fi diferită de cea de astăzi. Par­tidele care cresc acum în sondaje şi obţin rezultate spectaculoase, din Marea Bri­ta­nie şi Franţa până în Ungaria, Grecia, Spa­nia sau Italia, sunt cele care vor recon­figura, într-o cheie mai agresivă şi mai con­flictuală, Europa de mâine. Cro­ni­ci­zarea populismelor va schimba iremediabil Europa. „În numele poporului“, desigur.

 

Tot aşa cum, pe 25 ianuarie, nu a mai fost o surpriză pentru nimeni victoria Syrizei în Grecia, ar fi precaut să luăm de pe acum în considerare câteva succese elec­torale, mai mari sau mai mici, ale po­pu­liştilor, în anii următori. Printre acestea, aş include: rezultatul UKIP la alegerile generale britanice din 7 mai a.c. (totuşi, spre deosebire de alegerile euro­par­la­men­tare, este posibil ca reflectarea votului popular în număr de mandate să fie ate­nuată de sistemul electoral „învingătorul ia totul“, depinde dacă UKIP îi va depăşi sau nu ca vot popular pe conservatori), al lui Marine Le Pen la prezidenţialele fran­ceze din 2017 (posibilă intrare în turul al doilea), al lui Podemos la generalele din Spania, în noiembrie sau decembrie a.c., in­trarea AfD în Bundestag-ul german, în toamna lui 2017 (7,1% la eu­ro­par­la­men­tarele din mai 2014), dar e de urmărit şi influenţa Pegida pe linia islamofobiei, plus ţările nordice, unde populismul dă târ­coale la niveluri încă moderate, de circa 10-15%, cu precizarea că ar putea oricând erupe la urne, în funcţie de evenimente neprevăzute care pot apărea în contextul alegerilor.

 

O consecinţă semnificativă, cel puţin la fel de gravă, a ascensiunii populismelor pri­mare în Europa o constituie „inducţia“ discursului naţionalist, xenofob şi euro­sceptic la nivelul tuturor partidelor din mainstreamul democratic, din raţiuni de competiţie cu populiştii de profesie, pe ace­laşi segment electoral. Apar astfel populismele secundare, nu mai puţin toxice. Numai astfel se pot explica, de exem­plu, radicalizările şi intransigenţa discursivă ale lui David Cameron (talonat tot mai strâns de Nigel Farage), ale lui Sar­kozy (încercând să ia faţa lui Marine Le Pen, în cadrul opoziţiei de dreapta) sau ale unor premieri nordici până mai ieri cen­trişti. Concursul populismelor euro­pe­ne, primare şi secundare, aduce probabil cel mai grav impact asupra calităţii de­mocraţiilor din Uniunea Europeană.

 

Nimeni nu poate şti astăzi cu precizie cum va arăta tabloul politic al Eu­ropei de mâine. Personal, aş res­pin­ge orice teză speculativă privind posibile rupturi de tip Vest-Est sau Nord-Sud pro­vocate de populism, adăugând imediat că fragmentările europene de care ne temem, dacă se vor produce, pot urma şi falii po­li­tice conjuncturale sau întâmplătoare. Sunt însă semne tot mai relevante că discursul radical, antisistem, în numele poporului, complet lipsit de soluţii fezabile, va re­prezenta (aproape) peste tot în Uniunea Eu­ropeană reactivarea unei capcane te­ribile şi a unui drum închis, în care destul de multe naţiuni au eşuat lamentabil de-a lungul secolului trecut.

 

* Valentin Naumescu este conferenţiar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea „Babeş-Bolyai“.

TAGS :
Mai multe Suplimente
Comentarii
Total 0 comments.
590
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.