Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


De ce vor să ne omoare musulmanii: it's not (only) religion, stupid
Sorin Ionita - - - -
2015-01-11
International
7

Ads by google

Nu credeam să avem aşa mari dileme în privinţa definirii libertăţii de exprimare în UE, unde diferenţa public-privat ar trebui să fie clară, ca şi aceea dintre moralitate sau gust (chestiuni private sau de grup) şi interzicere prin lege (chestiune publică şi aplicabilă tuturor, prin mecanismele statului). Cu alte cuvinte, libertatea de exprimare a jurnalistului în Franţa, ca şi în România, e limitată legal în anumite situaţii, iar când există transgresiuni te poţi adresa justiţiei, pe Codul Civil. Dacă o asemenea încălcare nu s-a produs în cazul Charlie Hebdo şi nimeni nu a mers cu vreo plângere în tribunal, devine complet irelevant dacă mie îmi plac sau nu cutare articol sau caricatură (personal, mai curând nu, e un pic adolescentin, bombastic şi pedagogic stilul ăsta de comentariu socio-politic francofon, în tradiţia Pif şi Tintin, care nu prea m-au atras de mic; prefer stilul superior de umor orientat spre idee, nu exhibiţie, gen The Spectator; sau, dacă vreţi, Dan Perjovschi).

Libertatea de exprimare e în acest caz un principiu care trebuie apărat fără rezerve, dar şi poate. El nu se subsumează gustului personal sau stilisticii, pentru că atunci deschidem o cutie a Pandorei şi vom constata că nu-l vom mai putea susţine niciodată, deoarece va fi totdeauna cineva ofensat estetic prin preajmă. Libertatea de a critica aspecte ale unor religii, chiar ireverenţios, e şi o garanţie contra unei puteri opresive, de orice natură ar fi ea. Iar când cineva ajunge să omoare în numele unei religii, chiar dacă e repudiat (cu jumătate de gură) de comunitate, este exact semnul că religia respectivă are aspecte ce trebuie urgent criticate în public.

Dacă ne împiedicăm la chestiuni ce păreau atât de limpezi, ce şanse avem să discutăm serios şi cu argumente cauzele tragediei de zilele astea? Nu vi se pare că e un mare pericol să ne împotmolim în falsa dispută dacă islamul este “în realitate, pe fond” o religie a păcii sau războiului care e inevitabil să producă asemenea patologii sociale, deci trebuie luate măsuri în consecinţă (care or fi alea?). Pe de-o parte avem limba de lemn pioasă a multi-culti, care, exersată mai mult în omiletică sau căutarea perpetuă de inamici prin debara, şi-a pierdut obişnuinţa dezbaterii cu sens; de cealaltă, o viziune a ciocnirii civilizaţiilor de bandă desenată, ca în autocolante cu Rahan, în care civilizaţii şi epoci complicate sunt reduse la o schemă de carton, pentru uzul diverşilor Moromeţi de berărie. Pe scurt, o pierdere de vreme şi o caricatură de provincialism intelectual.

M-a prins evenimentul la Bruxelles unde evident s-au stârnit inevitabile discuţii la botul calului, imediat după atentat, cu oameni mai mult sau mai puţin educaţi (de exemplu, mulţi din agenţii de pază prin instituţiile europene sunt tineri maghrebini, dacă aţi observat; iar singurele buticuri deschise după ora 7 seara, scăpate de sub apăsătorul papuc sindical, din care poţi să-ţi mai iei una-alta, sunt cele ţinute de pakistanezi). Problema nu-i dacă islamul e aşa şi pe dincolo; nu vom înţelege nimic dacă dăm citate din Coran sau Hadith – ori din cărţile sfinte ale altor religii, pline şi ele ba de chemări la pace veşnică, ba la epurarea necredincioşilor, într-un amalgam de contradicţii cu care ne-am învăţat să trăim. Deoarece un cuvânt dintr-o scriptură nu crează imediat şi determinist practică socială, deci nu acolo trebuie căutate neapărat cauzele violenţei.

De exemplu, jihadul militant n-a prea prins în comunităţile istorice ale musulmanilor din Europa, precum turcii balcanici (inclusiv ai noştri), tătarii sau albanezii kosovari, deşi ultimii ar fi avut destule ocazii să-l practice în disputa cu sârbii, nu? Nici bosniacii n-au apelat la terorism şi n-au îmbrăţişat Califatul, deşi acelaşi Coran îl citesc şi ei ca şi al-Baghdadi, iar asta în ciuda masivelor investiţii făcute de wahhabiţii saudiţi în Bosnia. Singurul efect vizibil la Sarajevo e că nişte fete de liceu au adoptat hijab, dar varianta trendy, multicoloră-şic, în mare parte din frondă adolescentină faţă de mamele şi bunicile lor, cetăţence iugoslave cât se poate de seculare (e drept, multe lucruri serioase pot ieşi în timp dintr-o frondă adolescentină, dar deocamdată nu s-a întâmplat). Invers, mulţi terorişti arabi din generaţia mai ofilită şi-or fi petrecut tinereţile alături de Arafat, în PLO, care era o organizaţie cât se poate de ne-islamică. Era mai curând marxist-leninistă, incluzând palestinieni creştini şi fiind susţinută ba de URSS, ba de toa’rşu Ceauşescu, marele pretin al lu’ toa’rşu Yasser, deci nu în numele lui Allah puneau ei bombe.

Pe de altă parte, e un adevăr pe care numai un orbete multiculti îl poate nega că genul de terorism ilustrat zilele astea în Franţa e asociat azi cu lumea arabă, plus Pakistan-Afganistan (unde nu-s arabi). N-are rost să amestecăm în această ciorbă războaiele civile duse de IRA, ETA sau marxiştii rurali din America Latină, răfuieli locale pe împărţirea resurselor; nici cine ce făcea acum nu ştiu câte sute de ani, la cruciade. E vorba de faptul simplu că prin frecvenţă, aspiraţie globală şi amploare, adică impresia că nu există auto-limitare şi se trage pentru a obţine maxim pe pagube e tehnic posibil, fenomenul terorismului contemporan e asociat regiunilor şi societăţilor menţionate. (E de urmărit unde se va ajunge în India sau Birmania, cu pogromurile puse la cale de radicali hindu sau budişti, ultimii chiar călugări – iată ce confuz e peisajul cu religiile păcii şi războiului – fix contra minorităţilor musulmane; dar aici e încă doar conflict local pe resurse, nu jihad global).

Alte religii majore sunt şi ele ofensate adesea în valorile lor: a lua în băşcălie povestiri şi personaje biblice e monedă curentă în cultura occidentală. Ca să rămânem la caricaturi, vezi aici un caz citat zilele astea (onion) şi iată că cele patru grupuri vizate n-au răspuns violent. Şi nici musulmanii din alte părţi n-au reacţionat aşa violent şi nu prăsesc celule teroriste cu intensitatea cu care se întâmplă în zona fierbinte (deşi Nigeria vine tare din urmă). Or, exact aceste diferenţe sunt ceea ce trebuie explicat: ce este în neregulă cu lumea arabă de produce asemenea patologii, acasă şi în comunităţile de expatriaţi, de vreme ce nu poate fi vorba (doar) de Coran?

Pentru a răspunde, trebuie repetat că nici măcar în societăţile indicate grupările de războinici cu arma în mână nu sunt majoritare, vorbind strict după numărul de indivizi care iau parte la violenţe. Imensa majoritate a cetăţenilor nu pun bombe şi nu omoară pe nimeni. Asta e o observaţie corectă, dar inutilă, pentru că nu asta e problema. Problema e faptul că atmosfera generală de paranoia, victimizare permanentă şi neasumare a răspunderii pentru propria proastă guvernare, lipsă de dezvoltare şi brutalitate socială, este prevalentă în rândul publicului larg din aceste regiuni şi state. Uneori devine chiar ortodoxie în discursul public şi e îmbrăţişată nu doar de lideri religioşi, dar şi de cei politici seculari: tot ce e rău este pus conspiraţionist pe seama altora, străinilor, colonialismului, sioniştilor, cruciaţilor, etc.

Aceasta e atmosfera în care creşte generaţie după generaţie: una sufocantă, vindicativă, de auto-victimizare permanentă. Emigrarea indivizilor sau familiilor în Occident îi poate da chiar forme patologice, exacerbate atunci când oamenii ajung să se confrunte cu probleme de integrare sau necazuri mărunte. Rezultatul e că mulţi musulmani sunt de treabă la ei acasă şi n-ar comite atrocităţi, dar trăind în asemenea mediu le vine dificil să condamne fără rezerve în public extremiştii propriei religii, cu care poate nu sunt de acord în privat. O aburesc când e să se delimiteze, intră în disonanţă afectivă şi pun placa victimizării pe care şi-au însuşit-o de mici (dar…, cu toate acestea…)

Cu alte cuvinte, nu e nimic determinist în preceptele islamice ca să se fi ajuns aici, deoarece îndemnuri războinice asemănătoare au şi alte religii. Dar realitatea de fapt este că aici s-a ajuns, exact în aceste societăţi, printr-o combinaţie de conjuncturi istorice, date socio-culturale care ţin mai curând de dezvoltarea întârziată decât de religie, de alte tradiţii pre-islamice, etc. Aşa s-a creat ceea ce antropologii numesc model cultural real, diferit de modelul cultural ideal alal propriei societăţi: ultimul este norma, scrisă sau nu, pe care o îmbrăţişează teoretic toată lumea; primul este ceea ce face lumea în realitate, în mod regulat, iar asta poate să difere mult de modelul ideal (“fă ce face popa, nu ce spune popa”, cum ar veni). In acest caz modelul real are la bază o viziune asupra lumii frustrată şi vindicativă când vine vorba de politică şi raportarea la străin, în special la Occident, iar pentru acest model cultural al frustrării islamul este un décor ca oricare altul.

Antropologii ne învaţă, urmându-l pe Ralph Linton, de la care am împrumutat noţiunile de mai sus, că oamenii sunt făpuri complexe care nu se raportează la legi, seculare sau religioase, precum nişte roboţi care merg după un soft pre-instalat. Există norme care retoric sunt ţinute în mare cinste dar în practică sunt sistematic încălcate, iar încălcarea se face şi ea după reguli nescrise (informale) ca să fie acceptată de grup; şi invers, există comportamente interzise de legi superioare, dar tolerate pe scară largă în comunitate în anumite condiţii. Aşa se face că “religiile Cărţii” au o Tradiţie Mare – canonul scris – şi diverse Tradiţii Mici: tot felul de practici locale transmise mai curând folcloric, care nu se regăsesc în scriptură dar pe care lumea le percepe ca parte integrantă din corpul credinţei, deşi uneori ele sunt în contradicţie cu Tradiţia Mare (nici asta nu-i de la mine, ci tot de la un mare antropolog al religiilor, Robert Redfield).

De exemplu gândiţi-vă la toate obiceiurile de iarnă asociate cu Crăciunul, care sunt probabil pre-creştine şi ţin mai curând de viaţa agro-pastorală a ţăranilor europeni decât de evenimentele petrecute în Ţara Sfântă în vremea lui Isus. Sau, în anumite ţări musulmane, la practica mutilării genitale a fetelor, care n-are de a face cu Coranul, dar pe care localnicii o iau la pachet cu credinţa, drept parte integrantă a identităţii comunitare. Sau la purtea burkha de către femei, atât de discutată în ultimii ani în Franţa, care de asemeni nu apare ca atare în Coran sau Hadith, ci este o practică cu origine regională ce a ajuns să fie asociată abuziv cu întregul Islam. Sau la celebra interdicţie de a reprezenta pe Profet, care nici ea nu apare în Coran, ci în Tradiţia Mică, şi chiar aşa a fost încălcată pe alocuri în arta persană sau otomană în perioade mai liberale. Sau la multe exemple asemănătoare.

Indiferent cum au apărut, modelele culturale se auto-perpetuează prin simpla lor existenţă, deşi contrazic uneori flagrant preceptele oficiale, cum am văzut. In timp ele au generat patternuri de comportament acceptate pentru rezolvarea unor anume situaţii, au creat modele de rol (adică indivizi exemplari) sau asocieri culturale prestigioase. Cum se pot explica de exemplu diferenţele mari, cunoscute în rata sinuciderii între diverse popoare europene ce trăiesc în condiţii relativ similare (hai să mă refer doar la români, unde e mică, şi maghiari, unde rata e mare) din moment ce Tradiţia Mare a tuturor interzice expres siniciderea? Ei bine, prin aceea că având deja în jur exemple de indivizi pe care i-a cunoscut şi care şi-au rezolvat astfel o criză personală, cineva apelează mai repede la modelul cultural al sinuciderii decât un individ din altă comunitate, unde asta e ceva rar. Pur şi simplu, în primul caz cărarea e mai bătătorită iar faptul e mai probabil să se întâmple dacă există şi un halou romantic în jurul acestei soluţii, legat de prestigiul social al celor care au apelat la ea înainte (artişti, eroi, etc).

Aşa se perpetuează un model cultural real într-o societate, chiar dacă el e în contradicţie cu normele scrise superioare. Iar exemplul cu sinuciderea ca tipar valorizat de acţiune nu e întâmplător: şi în islam Marea Tradiţie îl interzice, însă fântâna “martirilor” terorişti nu seacă deloc, din câte se vede. Pentru asta nu trebuie să fie practicat de toată lumea (evident), nici măcar de o majoritate, ci doar să fie un pattern tolerat sau chiar justificat în anumite situaţii. Or, cu sau fără sinucidere, asta s-a întâmplat cu radicalizarea de tip terorist în lumea arabă: a ajuns un model cultural real, la care participă o minoritate dar care este tolerat de o majoritate în anumite reguli şi condiţii. Iar cu cât sunt mai mulţi şi mai prestigioşi cei care îl practică, cu atât se va înrădăcina mai tare şi va exercita o atracţie romantică asupra altora.

In plus, există şi motive instituţionale ale perpetuării: după decenii de luptă armată subsersivă, în conspirativitate, organizaţii precum Hamas (în Gaza), Hezbollah (în Liban) sau Fraţii Musulmani în Egipt au constatat că e foarte greu ca, ajuns deodată la putere, să devii un partid civil care se ocupă de administraţie locală, pavat drumuri şi dezvoltare economică. Cine a trăit o viaţă ca războinic şi s-a antrenat să pună bombe nu se reconverteşte uşor în consilier local care negociază bugete şi consultă cetăţenii unde să fie pusă groapa de gunoi. Nu e imposibil, dar e greu, pentru că abilităţile şi expertiza necesare sunt de altă natură. Apare cum s-ar spune un efect de path-dependence în aceste organizaţii, care atunci când ajung să controleze teritorii sau putere politică, caută motive să continue să facă ce ştiu cel mai bine: să găseacsă adversari, să proiecteze în comunitate pericole existenţiale, deci să-şi dorească controlul total şi exclusiv şi să continue lupta armată.

Conflictul israelo-palestinian a contribuit mult la crearea nucleelor de luptă subversivă, prin metode teroriste, în lumea arabă. Iniţial terorism marxist de stânga, el s-a putut converti ulterior la Islam când marxismul s-a demodat: am stabilit că ceea ce dă coerenţă modelului este practica socială înrădăcinată, exemplele, ethosul, şi mai puţin scenografia ideologică pe care o construieşte din nevoi tactice. Iar după atâtea decenii de practică e posibil ca lupta să continue în direcţii noi chiar dacă, ipotetic, conflictul pe teritorii s-ar încheia printr-o pace.

Aşa s-a întâmplat în Algeria, unde terorismul oribil, justificat prin lupta de eliberare fata de Franţa, s-a transformat mai târziu în război civil între un stat secular, dar autoritar şi brutal (cum ar fi creat probabil şi Arafat dacă ar fi putut) şi o opoziţie islamistă la fel de brutală, care cu rare excepţii nu putea funcţiona decât în conspirativitate. Când asta e singura societate civilă pe care o ai, iar totul se suprapune peste o cetăţenie pasivă, bombardată din ambele părţi cu propaganda obedienţei, având ca singur model de stat unul rentier, care adună bani din concesionarea exploatării resurselor naturale (deci nu din impozite directe pe cetăţeni, ceea ce ar crea altă dinamică politică şi presiune pentru răspundere politică) şi promite împărţirea rentelor către cetăţeni, iar totul se cuplează cu un discurs tiermondist paranoic, ce explică orice criză sau dificultate prin intervenţii răuvoitoare şi obscure ale străinului – atunci cockteilul e unul exploziv într-adevăr.

O dată acceptat în comunitate pe scară largă, modelul violenţei vindicative legitimează pentru marginali, dezorientaţi sau diverşi băieţi hiperactivi aşa cum sunt mulţi la o anumită vârstă (iar comunităţile musulmane sunt în genere foarte tinere) genul de debuşee pe care l-am văzut zilele astea în Franţa. In vreme ce la alţii norma socială informală (respinsă retoric, dar tolerată practic) e să te îmbeţi bine şi să te cafteşti după un meci de fotbal cu adversarii, la junii musulmanii arabi (sau Pushtuni, etc) există supapa radicalizării, care dă în plus şi senzaţia participării la ceva important, existenţial şi cu rădăcini istorice. Ea serveşte unor tineri cu date socio-demografice similare celor din galeriile de fotbal – dar şi, în comunităţile de imigranţi din Europa de Vest, altora cu potenţial de integrare socială mai bun, chiar în comunitatea globală, dar care fac frondă adolescentină rupându-se de tradiţia integraţionistă şi paşnică a părinţilor lor, imigranţi de primă generaţie (situaţia lui Osama bin Laden, de exemplu).

Iar cum omul e o fiinţă politică, un model cultural real poate fi manipulat de lideri absolut a-ideologici, pragmatici, cu diverse agende poltice sau economice fără legătură cu doctrina cea mare, deşi pot face apel retoric la aceasta. Ei şi nu alţii crează aceste patologii ale violenţei în rândul imigraţiei musulmane din Occident, iar a căuta la nesfârşit în textul Coranului sursa violenţelor e la fel de neproductiv cu a căuta-o în nesfârşitele măceluri din Vechiul Testament (text de altminteri acceptat şi de musulmani) sau în Iliada, blockbuster mai sângeros decât orice film de la Holywood.

Lucrul cu care ne luptăm noi zilele şi anii aceştia, în Europa şi aiurea, este un model cultural ce ţine de Mica Tradiţie a islamului şi care se pliază pe diverse agende politice regionale, unele destul de seculare. Iar soluţia nu e în nici un caz de a transforma astfel de Mici Tradiţii în valori sociale supreme ce se cuvine a fi protejate cu sfinţenie doar ca să fim politically correct cu orice preţ, deşi vedem bine că sunt contraproductive, ci de a ne întoarce la Marea Tradiţie şi a găsi în ea acele elemente care o fac compatibilă cu modernitatea, pentru a avea convieţuire bazată pe inţelegere reală, nu ignorare politicoasă şi ghetoizare.

Nu ne trebuie modelul cultural al lui bin Laden sau al-Baghdadi, că nu doar ei sunt Islamul, ci cel al lui Nastratin, hogea anatolian modest şi pişicher, profund modern prin înţelepciunea cu care îmblânzea pe sângerosul războinic Timur. Evident, rolul principal trebuie să-l joace aici înşişi coreligionarii celor doi băieţi cu AKMuri.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "199 comments" on this Article:

Islamul e ingaduitor cu "jihadul" spune:

Evident ca nu e “doar” religie, e aproape un truism.
Religia reprezinta pentru acesti jihadisti, prin textul coranic, un pretext ideologic pentru diverse defulari, asa este.

Problema observata este ca exista o propensiune neobisnuit de mare in a folosi islamul ca pretext ideologic pentru rafuieli cu societati si situatii existentiale neconvenabile.

Pai de ce tocmai islamul? Au si alte religii in interior fermenti de violenta si cu toate astea, in lumea “multiculti” creata in Europa de ideologi un pic prea naivi sau idealisti ne confruntam in special cu violenta celor care se reclama din ideologia islamica. Sub diverse ramuri si apelatiuni: salafism, wahabism, etc.

Textul coranic, desi nu putea ignora existenta anterioara a Torah si Bibliei crestine pentru ca a fost elaborat multe secole dupa acestea, e totusi mai tulburator prin permisivitatea cu care sunt privite uciderea “infidelilor” sau “apostatilor” si razboaiele “sfinte”.

In lumile crestina ori iudaica nu se mai aplica pedepse iesite direct din ‘cartile sfinte’, nu se mai omoara femei adultere cu pietre, nu se mai taie maini, capete, etc.

Ori in lumea islamica se aplica in continuare legislatii bazate strict pe legile coranice (sharia), asa ca astazi, cand dezbatem noi asa frumos si democratic, in Arabia Saudita se decapiteaza oficial, se taie maini, in Egipt, Sudan, Mauritania poti fi condamnat la moarte pentru “insulta contra profetului”, iar prin satele din Pakistan, Afganistan, Iran si diverse tari africane islamizate inca sunt ucise ceremonial, cu pietre, biete femei, pentru adulter.

Ceea ce pare la fel de evident ca titlul dlui Ionita este ca islamul ofera un excelent pretext ideologic celor care au chef de defulare violenta. Mai ales ca ei vad state islamice recunoscute international ca fac la fel. Aud imami care ii indeamna exact la asa ceva, la violenta si crima.

Asa ca poate ar fi totusi timpul, in ceasul al doisprezecelea, sa ne intrebam daca nu ar fi util ca pana se “integreaza” tinerii juni musulmani in civilizatia de tip european (daca se poate, pentru ca se incearca de decenii) sa nu mai permitem in Europa propovaduirea ideologiei violente si totalitariste numite “islamism”.
Si nu pentru ca ar fi alogena, ci pentru ca e profund ostila libertatii (o proclama permanent), sustine in vorbe si fapte razboiul “sfint” si incurajeaza dislocarea tinerilor “musulmani” de restul societatii.

S-a dus in Europa un razboi extrem de sangeros, impotriva nu unei etnii (germane), ci impotriva unei ideologii (naziste). Si asta pentru ca lideri europeni au fost naivi, stupizi sau mult prea toleranti si nu au luat masuri la timp, astfel ca si-au expus cetatenii la ororile razboiului civil european.

Nu cred ca trebuie sa ajungem iarasi in aceeasi situatie, peste 20-30 de ani, cand islamul politizat va avea zeci de milioane de adepti in Europa!

Articol publicat de contributors.ro

 

TAGS : sorin ionita islam musulmani europa caricaturi paris atentat
Mai multe din International
Comentarii
Militaru Mihail Daniel 2015-01-13
Cu tot respectul domnul Ionita nu pot sa va dau dreptate!Coranul si Islamul sunt sursa acestor acte teroriste!Avea dreptate Radu Banciu!Nu-i mai luati in brate pe musulmani!Astia au avut intotdeauna o problema cu civilizatia si religia crestina!
woland 2015-01-12
In urma cu vreo 10 ani imi placea Sorin Ionita. Era documentat, rational, avea bun simt in ceea ce scria. Intre timp a devenit din ce in ce mai expert. Si-a infiintat o organizate ce se cheama Expert forum si este expert in toate domeniile posibile: economie, finante publice, fonduri europene, mai nou si in religie si terorism. Cu alte cuvinte, atoatestiutor. Textul de mai sus este un talmes balmes din care este greu sa intelegi ceva. Nu sunt specialist, dar in opinia mea fenomenul terorist nu poate fi explicat prin antropologia religiilor, ci mai degraba prin psihosociologie politica. Dar dl. Ionita nu are probleme in a explica orice, uneori cu o vizibila reacredinta. Pe site-ul Expert forum exista, printre altele, o "analiza stiintifica" despre clientelismul politic in care autorul incearca sa dovedeasca, analizand transferurile realizate din fondul de rezerva a guvernului, ca guvernul Tariceanu a fost cel mai ticalos si guvernul Boc cel mai cinstit. Numai ca, "obiectivul domn Ionita" a uitat sa analizeze si banii pe care guvernul Boc (Basescu-Udrea, de fapt) i-a acordat prin intermediul ministerului coanei lenuta, prin ANRP si alte astfel de canale. Daca mi-ar permite timpul, as face o analiza a "documentelor stiintifice" produse de Expert forum. Ar fi o dovada a modului in care acest ONG manipuleaza opinia publica.
woland 2015-01-13
Amice daca ai dificultati de a intelege stai in banca ta. Acest Ionita este un personaj care pretinde ca se pricepe la toate. De fapt nu se pricepe la nimic. Si toate textele pe care le produce sunt dovezi in acest sens.
victor L 2015-01-12
@ woland, cred ca te-ai ratacit. Altceva e in chestie. Nu Boc-Basescu-Udrea-Tariceanu Scrii: " Daca mi-ar permite timpul, as face o analiza a "documentelor stiintifice"." Eu am un vecin caruia gura nu-i mai tace in a-si povesti pataniile si a da lectii. Si el isi incheie logoreea cu : "ma, daca as sti sa scriu, Creanga ar fi mic copil pe linga mine" @ woland daca ar sti sa scrie l-ar pune in umbra pe dl Ionita :P
Felix 2015-01-12
Ca e intreg contextul cel care conteaza, ca pe langa religie sunt si alti factori importanti - numiti aici Mica Traditie - asta imi pare un punct valid; e prima oara cand citesc acest gen de analiza si ma convinge. Ca autorul apoi da indicatii pretioase si le indica musulmanilor ce modele au de urmat, asta e un pic caraghios. Pana la urma ei, musulmanii, sunt cei ce au de ales ce fel de islam vor sa traiasca; nu putem alege noi pentru ei.
Felix 2015-01-12
Colegii musulmani pe care i-am intalnit pe acilea prin Vest au fost: o multime de studenti la electrotehnica, un inginer R&D specializat in mecanica si design, un doctor in fizica specializat pe fotovoltaic si un inginer de soft pentru soft de industrie. Am mai avut in Romania un sef musulman doctor in fizica si unul din stalpii (pe domeniul sau) la IFA. Despre maturatori si taximetristi nu prea stiu.
Gheorghe Popescu 2015-01-12
Cam asa e. Nu te poti duce in niciuna din tarile astea islamiste sa te apuci sa faci curatenie. Trebuie sa si-o faca singuri. Ceeea ce ar trebui sa faca Europa e sa-si revizuiasca politica de cadre, adica sa fie mai atenta de unde isi selecteaza imigrantii. Si-au deschis portile tuturor musulmanilor si acum descopera ce prostie au facut. Era atit de greu sa gaseasca maturatori si taximetristi in rindul populatiilor proprii? Probabil insa ca astia ar fi cerut salarii si pensii mai mari. Si cind te gindesti ca pe romani ii acuza ca sint hoti si cersetori. Unii poate sint hoti, dar nu ucigasi. Ce-si face europeanul cu mina lui! La situatia actuala s-a ajuns si datorita lacomiei occidentalilor, nu doar datorita coranului.
Total 7 comments.
945
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.