Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



`Înţeleptul`. Sorin Vieru la aniversare
2014-07-08
0

Nicio aşteptare şi nicio deschidere nu trebuie lăsate la intrare de către cel ce se încumetă să păşească pe tărâmul filosofiei ştiinţelor exacte.“ (Sorin Vieru)

Pe la mijlocul anilor ’90, la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, studenţii îl po­re­cliseră „înţeleptul“. Ţinea, între altele, un curs de Istoria logicii şi un seminar asupra dia­logului Sofistul de Pla­ton. Trecut cu mult de vâr­sta studenţiei, aş fi venit şi eu cu drag la acest se­mi­nar, dacă profesorul nu m-ar fi disuadat. Prin urmare, nu pot şti de ce învăţăceii în­tr-ale filosofiei îl so­co­teau un sapient, dar pot bă­nui, închipuindu-mi că i-aş fi fost eu însumi student. Las deoparte solida lui şti­inţă de carte, virtute împărtăşită cu o sea­mă de mai vârstnici sau mai tineri confraţi de la aceeaşi facultate. Nu va fi fost, de­si­gur, genul de profesor „de succes“, de ora­tor epatant care să umple amfiteatrul. Nu va fi fost, pesemne, nici genul de magistru sever şi auster, devotat idealului pe­da­go­gic al clarităţii mai presus de orice.

Îmi imaginez că „înţeleptul“ se dis­tingea, din prima clipă, prin prezenţa sa blajină şi discretă, binevoitoare şi îndatoritoare. Pen­­tru asta, era su­fi­cient să observi per­so­na­jul, oriunde te-ai fi aflat în sala de curs. Dar când îşi ţi­nea lecţia, cred că era preferabil să stai în băn­cile din faţă, ca un elev sâr­guincios, spre a urmări mai bine spusele ma­estrului. Îmi mai imaginez că nu-şi cap­ta studenţii prin dezinvoltura ori aplom­bul vorbirii, ci aştepta, cu timiditate şi răb­dare, ca au­di­to­riul să-i vină cumva în în­tâmpinare. Nu­mai astfel îi puteai apr­ecia îmbinarea între rigoarea discursului cons­truit fără cusur şi fineţea detaliilor, între acurateţea con­cep­tuală şi sen­si­bi­li­tatea ar­tistică, tonul său aparte, cu note discret me­lancolice, ase­me­nea celor chiar de el des­luşite, mai de­mult, în Va­ria­ţiu­ni­le Gold­berg.

Aşa mi-l închipui eu pe Sorin Vieru la Fa­cul­tatea de Filosofie a Universităţii din Bu­­cureşti, unde a fost chemat în anul 1990. Cum spuneam, nu am avut prilejul să-l văd evoluând „la catedră“, dar sunt sigur că nu vorbea ex cathedra... Ştiu însă că îşi îndruma cu toată grija doctoranzii, iar în câteva rân­duri am pu­tut aprecia „pe viu“ eleganţa academică a referatelor sale asupra unor teze.

Cu toate acestea, Sorin Vieru – care pe 6 iulie a împlinit 80 de ani – nu s-a ivit „din spuma mării“, în anul 1990. Din CV-ul său aflăm că şi-a început cariera de cer­ce­tător la Institutul de Fi­lo­sofie în 1957, că între 1965 şi 1975 a lucrat la Centrul de Logică, apoi din nou la Institutul de Filosofie, de­venind în cele din urmă pro­fesor titular la Fa­cul­ta­te. S-a ilustrat în domeniul logicii, publicând nu pu­ţi­ne studii savante, pre­cum şi traduceri (ma­joritatea în co­la­bo­rare) ale unor titluri de re­ferinţă. Făcând puţină is­torie recentă, se cade să amintim că în anii ’50-’60, pentru un absolvent de fi­losofie, logica nu constituia o opţiune profesională ca ori­care alta, ci un veritabil refugiu, unul din­tre pu­ţi­ne­le moduri de a eluda strân­soarea sterilizantă a ideo­logiei marxiste. Iată cum descrie atmosfera acelor vremuri pro­fe­sorul Mircea Flonta, coleg de generaţie cu Sorin Vieru: „Numai cine a trăit în acei ani într-o Catedră de filosofie, fără să fi pierdut încă interesul sincer pentru idei, poate înţelege ce şansă reprezintă po­si­bilitatea de a găsi o nişă tematică în ca­re, cel puţin pe trasee limitate, puteai fa­ce afirmaţii care nu erau supuse con­frun­tării cu adevăruri sacrosancte reluate con­tinuu, cântate cu toate instrumentele uriaşei orchestre a propagandei de par­tid. Asemenea nişe existau în domenii ca logica, teoria cunoaşterii, filosofia ma­te­maticii şi a ştiinţelor naturii1.

Pentru noi, cei neiniţiaţi, asemenea dis­ci­pline ar putea părea oarecum anoste, ne­îm­bietoare, cel puţin în comparaţie cu al­tele mult mai gratificante (metafizica, on­to­lo­gia, filosofia culturii, estetica ş.a.m.d.). So­rin Vieru ne demonstrează însă că nu avem dreptate: „Nicio aşteptare şi nicio des­chi­dere nu trebuie lăsate la intrare de către cel ce se încumetă să păşească pe tă­râ­mul filosofiei ştiinţelor exacte. Aş­tep­tă­ri­le şi deschiderile către pro­ble­ma­tica fi­in­ţei umane nu sunt trădate de acea pu­ne­re provizorie între paranteze pe care o re­prezintă un demers filosofic ca acela fre­gean. (...) logicianul sau ma­te­maticianul nu sunt specializări ale omu­lui înstrăinat de sine decât în mă­sura în care omul în­suşi este înstrăinat de sine; în fapt, lo­gi­cianul şi ma­te­ma­ti­cianul ar trebui să fie – şi cu certitudine vor ajunge să fie – ori­ca­re dintre noi, per­sonificări ale omului ac­­tiv, deschis către lume şi propria-i si­ne2. Nu putem să nu remarcăm en­tu­zi­asmul aproa­pe pro­fetic al acestor rânduri scrise că­tre mij­lo­cul perioadei „logice“ a căr­tu­ra­ru­lui. Câţi­va ani mai târziu (21 ianuarie 1981), la Păl­tiniş, prezentându-i lui Constantin Noi­ca un „raport de aşezare“, Sorin Vie­ru va afir­ma că s-a ocupat de silogistică, de lo­gica modală şi deontică, dar că la ora ace­­ea se deschideau logicii noi pespective, pen­tru care el nu se mai socotea pregătit.3

Pe 6 iulie, Sorin Vieru a împlinit 80 de ani.

Astfel, asprele studii şi traduceri din domeniul logicii se răresc în ultimii ani ’80 şi primii ani ’90, lăsând treptat locul unor inspirate eseuri cultural-fi­lo­so­fice, dintre care le-aş aminti aici (l’em­barras du choix...) pe cele referitoare la Constantin Noica sau pe cel intitulat So­crate şi spiritul european. Se cuvine re­levată lipsa notelor personale, subiective, dar şi a celor hagiografice ori en­co­mias­tice, în consideraţiile perfect avizate, pre­cise şi subtile ale lui Sorin Vieru despre Constantin Noica; empatia discipolului se lasă totuşi desluşită printre rânduri. Pro­punându-şi să descifreze o „etică vir­tua­lă“ a lui Noica, Sorin Vieru dezavuează „ten­dinţa politizării excesive a doctrinei filozofice noiciene4. Nu este cazul să in­sis­tăm acum asupra resorturilor acestei ina­decvări tendenţioase a demersului la obiect; ele sunt cunoscute. Dar rezervele lui Sorin Vieru nu înseamnă refuzul ori­că­rei dimensiuni „politice“ a gândirii fi­lo­so­fice, ci doar exigenţa unei abordări per­ti­nente. Mărturie stă lectura filosofică la zi, în grilă moral-politică, din splendidul text Socrate şi spiritul european.

Textul datează de la începutul anilor ’90, dar deschiderea spre politic este ceva mai veche. Chiar în 1990 apărea volumul Ris­cul gândirii, semnat împreună de mis­te­ri­osul Terente Robert şi de Sorin Vieru. Spun autorii: „Această carte era ter­mi­na­tă la 27 august 1988. Scrisă fără speranţa publicării, gândită ca simplu exerciţiu de libertate, cartea nu avea totuşi nimic subversiv în ea, exceptând, poate, un anu­mit neastâmpăr al gândului şi intenţia de a ne «răfui» cu câteva şabloane5. Combinaţie sui generis de Platon şi Her­mann Hesse, opul acesta pune în scenă cinci interlocutori impersonali, desemnaţi doar prin iniţiale, exponenţi ai unor sti­luri de gândire diferite. Dialogând fără in­hibiţii, aceşti autentici homines ludentes ne fac părtaşi la luxuriantul lor schimb de idei, prin al căror hăţiş drumul este une­ori anevoios. Pe de altă parte, este no­ta­bilă desăvârşita consonanţă stilistică şi ideatică între cei doi coautori, astfel încât nu ai cum şti dacă pasajul pe care tocmai îl citeşti îi aparţine lui Sorin Vieru ori lui Terente Robert...

În pofida incontestabilei sale originalităţi, Riscul gândirii a trecut practic ne­ob­ser­vată, nu s-a bucurat de niciun ecou. Cu toate acestea, secţiunea despre „gândirea politică“, bunăoară, lansează cu multă per­tinenţă (şi cu o lipsă de crispare datorată faptului că era o carte „de sertar“) idei şi ter­meni care se vor regăsi în spaţiul pu­blic abia începând din 1990. Citite acum, aceste pagini nu apar deloc obsolete, ba dimpotrivă, fapt cu totul remarcabil, având în vedere că au fost scrise „înainte vre­me“. Reluarea şi dezvoltarea temei într-o no­uă carte a aceloraşi doi autori (sem­nând, de astă dată, în ordine inversă)6 ar merita o discuţie aparte.

În încheiere, câteva cuvinte despre preocupările lui Sorin Vieru pentru Platon. Deprinzând greaca veche „din zbor“ – dar bine! – sub îndrumarea lui Constantin Noica, apoi a unei ex­celente eleniste, s-a numărat între co­la­boratorii la primul volum al Operelor lui Platon, pentru care a tradus Alcibiade7. La începutul anilor ’80, am avut bucuria de a discuta cu el pasaje din traducerea dia­lo­gului Parmenide8, la care lucra atunci. Ace­eaşi bucurie am avut-o, în vara lui 1986, la Păltiniş, când Constantin Noica ne-a cerut amândurora să confruntăm cu originalul traducerea sa la Sofistul. Pornind de la aces­te experienţe, îmi pot imagina cum vor fi fost, la Facultatea de Filosofie, semi­nariile platonice ale profesorului Vieru: o abordare eficientă a textului, fără scor­ţo­şenie de logician şi acreală de filolog (sau vi­ceversa...), acuitate speculativă fără greş, dar şi sensibilitate la frumuseţea tex­tului, atenţie la ambiguitatea şi polisemia gân­dului şi a cuvântului. În sprijinul in­tuiţiei mele, un citat din Sorin Vieru: „Un text poate fi un obiect de opinie şi cu­noaştere tot atât de inepuizabil ca şi un lucru al naturii. Deşi aventura inter­pre­tativă şi nerăbdarea exegetică se cuvin ţinute sub control, deşi lectura trebuie să pro­gre­seze ca ascultare şi râvnă în stu­diu, cău­tarea unui «denotat» va sfârşi prin gă­sirea multor «conotaţii»9. Sunt con­si­deraţiile unui logician şi filosof care are „condei“ şi „fire de artist“, este iu­bitor de muzică, iubitor şi autor de po­e­zie.

Ar mai fi multe de spus, dar mă opresc aici, ca să mai am ce scrie – peste 5 ani, pes­te 10 ani... – în alte articole de săr­bătoare dedicate înţeleptului meu prieten Sorin Vieru. //


Note:

1. Mircea Flonta, Apropieri. Convorbiri cu Romulus Brâncoveanu, Piteşti, Paralela 45, 2005, pp. 33-34.

2. Sorin Vieru, Studiu introductiv la Gottlob Frege, Scrieri logico-filosofice I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, pp. LVIII-LIX.

3. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Bucureşti, Cartea Românească, 1983, pp. 182-183.

4. Reperul etic în gândirea lui Noica, în revista 22, nr. 665, 3-9 dec. 2002, pp. 12-13.

5. Terente Robert, Sorin Vieru, Riscul gândirii, Bucureşti, Humanitas, 1990, p. 5.

6. Sorin Vieru, Terente Robert, Noile riscuri ale gândirii politice, Bucureşti, All, 2011.

7. Alcibiade (traducere, notă introductivă şi note de Sorin Vieru), în Platon, Opere I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, pp. 83-152.

8. Parmenide (traducere, lămuriri preliminare şi note de Sorin Vieru), în Platon, Opere VI, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 50-157.

9. Lămuriri preliminare la Parmenide, op. cit., p. 66.

 

TAGS : Radu Bercea filosofie Sorin Vieru logica Platon
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
3176
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.