Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Van Gogh / Artaud. Sinucisul societății
Alexandra Ilina - - - -
2014-06-17
Cultura
2

„Nimeni nu a scris, pictat, sculptat, modelat, construit, inventat vreodată nimic decât pentru a ieși din infern.“ (Antonin Artaud, Le suicidé de la société)

Artistului pare să-i stea bine un soi de ne­bunie, fabricată la nevoie, pentru a con­fir­ma un clișeu necesar. Antonin Artaud, pa­cient fidel al instituțiilor psihiatrice, se aplea­că asupra nebuniei lui Van Gogh în care vede o fantasmă necesară societății pentru a se apăra de vina de a-l fi con­damnat pe pictorul olandez la excluziune și, în final, la suicid.

Trecut prin ordaliile unei lungi in­ternări într-o instituție psi­hia­trică, Antonin Artaud, artist ve­he­ment și teoretician al teatrului cruzimii, scrie în penultimul an de viață eseul Van Gogh, sinucisul so­cie­tății. Manifestare a unei afinități expresive și totodată manifest împotriva unei for­mule interpretative, eseul lui Artaud vine ca răspuns la interpretările operei lui Van Gogh făcute cu instrumentarul psihiatriei, ce rețineau din expresivitatea artistului ex­clusiv aspectele care păreau să confirme alienarea acestuia. Artaud chestionează nu numai marginalitatea în care psihiatria l-a plasat pe artistul olandez, similară ce­lei în care se vedea pe sine proiectat, dar mai ales gestul interpretativ reducționist de a vedea în operă o panoplie de sim­p­tome și nimic mai mult. Dacă doctorul Fran­çois-Joachim Beer credea că poate de­cela schizofrenia lui Van Gogh, răspunsul lui Artaud, dat pe un ton când febril, când calm-profetic, denunță instituția psi­hiatriei, invenție a unei societăți tarate, pen­tru a se apăra de investigațiile anu­mitor conștiințe lucide superioare ale că­ror conștiințe divinatorii o supărau. Ri­dicolul terminologiei psihiatrice, îngus­ti­mea medicilor, care își epuizaseră re­sur­sele și inventivitatea pe parcursul celor no­uă ani de internare, se grefează pe sen­sibilitatea unui artist fragilizat de propriile suferințe, iar descoperirea circumstanțială a lui Van Gogh, după vizitarea unei ex­po­ziții la Musée de l’Orangerie, este re­ve­la­toare pentru Artaud. Descoperă o sen­si­bilitate compatibilă, o expresie artistică nu­dă și un destin ale cărui coordonate îi ali­mentează credința în sterilitatea psi­hia­triei, condamnabilă pentru simplitatea ci­nică pe care o arată, atunci când se con­fruntă cu o conștiință artistică autentică. Si­nucisul societății – pentru că, spune Ar­taud, societatea l-a pedepsit pe Van Gogh pen­tru păcatul de a i se fi refuzat și mai ales pentru faptul de a fi profesat o hi­per­lu­ciditate dureroasă. Nimeni nu ne sinu­ci­de niciodată singur, crede el, iar vina pen­tru moartea pictorului există în socie­tatea întreagă, grăbită să închidă, izoleze, diag­nosticheze artistul prin instru­men­tarul psihiatriei, în loc să se deschidă că­tre o altfel de înțelegere a ceea ce i se dez­văluie prin pictura convulsivă a lui Van Gogh.

Imagine din expoziţia Van Gogh / Artaud. Le suicidé de la société (Musée d’Orsay, Paris)

In perioada 11 martie – 6 iulie a aces­tui an, la Musée d’Orsay poate fi vă­zută expoziția Van Gogh / Artaud. Le suicidé de la société, explorare a tex­tului lui Artaud și a interpretărilor date de acesta pânzelor artistului olandez. Cele peste 40 de tablouri de Van Gogh, aranjate cronologic și pe criterii tematice, sunt însoțite de comentariile lui Artaud ex­trase din textul invocat mai sus și de câ­teva dintre desenele acestuia. Dintre aces­tea, portretele sunt realizate ca urmare a terapiei prin artă la care îl îndeamnă doc­torul său, Gaston Ferdière. Una dintre in­tențiile expoziției, dincolo de inte­ro­ga­rea tex­tului lui Artaud, este căutarea zo­nelor de interferență dintre cele două sen­si­bi­lități. Mai precis, ce se află la originea aces­tei afinități? Sinuciderea la care e în­demnat de societate artistul, deși pare să fie punctul nevralgic și de coeziune al dia­lo­gului dintre cei doi, nu este decât reac­ția la un tip de înțelegere și profesare a ar­tei întru autenticitate. De altfel, și ima­ginile alese pentru expoziție sunt re­le­van­te: autoportretele lui Van Gogh, în care Artaud vede figura unui măcelar genial, sunt urmate de cele ale lui Artaud, iar ci­tatele din cei doi autori se întrețes. Textul comentează imaginea, imaginea deschide textul, iar dialogul dintre cei doi artiști es­te văzut ca un efort de înțelegere din par­tea lui Artaud a propriei expresivități, prin contactul cu forța expresivă a lui Van Gogh, cel care picta nu linii sau forme, ci lucruri din natura inertă în plină con­vulsie. Dincolo de similitudinile biografice văzute de Artaud, pictura lui Van Gogh îl im­presionează prin viața pe care o respiră și prin felul său direct de a spune ade­vărul, consecință a hiperlucidității artis­tului: Nu există fantome în tablourile lui Van Gogh, nici viziuni, nici halucinații. Există adevărul torid al unui soare la orele două ale după-amiezii. Mărturiei lui Van Gogh, care îi scrie fratelui său că își dorește să fie văzute portrele sale ca niș­­te apariții, îi răspunde Artaud prin co­mentariile sale, ilustrate apoi de auto­por­trete, încercări de comunicare cu ce­lă­lalt, dar și explorări ale limitelor cor­po­ra­lului.

Expoziția aduce la lumină, după ex­presia lui Artaud, întâlnirea a două personalități alienate, în în­țelegerea comună, întâlnire ce are loc prin imagine și text, con­topite într-un limbaj menit să exprime, nu atât terapeutic, cât revelator, adevărul subiectiv al artistului. Artaud coboară în infernul de unde se iese prin creație, ca să se regăsească pe sine, sensibilitate am­pu­tată, trup supus ședințelor de elec­tro­șocuri, alterat de tratamentele me­di­ca­mentoase. Pledoaria lui pentru o altfel de înțelegere a lui Van Gogh, psalmodiată, ver­sificată, pornește din convingerea că ade­vărul artistului, ivit din exprimarea vieții înseși, îl poate condamna la ex­clu­ziune. Dincolo de spiralele versificate și de rotocoalele lexicale, Artaud expune ide­ea autenticității vocației picturale a lui Van Gogh, care nu este decât pictor și atât. Unul autentic, căci dezvăluie mereu adevărul care nu este niciodată real, dar în­tot­dea­una adevărat al artistului. Figura artis­tului, pe care Artaud o situează într-un soi de limb al lucidității, se pierde cel mai ușor atunci când societatea îi pune gând rău, căci luciditatea vine dintr-o teribilă sen­sibilitate, dintr-o deschidere prea ma­re către lume ce-l expune: În cazul sui­cidului, e nevoie de o armată de ființe ti­căloase pentru a îndemna corpul la ges­tul împotriva naturii de a se priva de pro­pria viață. Nebunia: o mare, veche ne­înțelegere, un fel comod și steril de-a su­foca geniul, conchide Artaud narcisiac, cău­tând ca prin apropierea de un destin, printre multe altele ilustre și damnate, să se salveze din infernul celorlalți.

TAGS :
Mai multe din Cultura
Comentarii
Charlie 2014-06-30
Exista o noua teorie ca Van Gogh nu s'a sinucis.
Sebastian Radu Seu 2014-06-22
As spune putin diferit despre Van Gogh omul geniul ne-inteles.Este ne-inteles pentru suferinta datorita societatii in care a trait.Este marginalizat este chinuit datorita societatii care nu intelege geniul lui Van Gogh.Singura lucrare vanduta sau mai corect cumparata de un client a fost fratele sau care a facut acest gest poate de mila,sau poate datorita respectului cu care Vincent Van Gogh nu abandoneaza arta.Oamenii sunt cei care sunt vinovati de tragica viata a marelui Van Gogh.De ce sa vanda un artist ?..cand poate sa moara in saracie lucie langa miliardarii care nu dau doi bani pe pictura lui.Chiar si asa este paradoxal sa traiesti intr-o societate in care nimeni nu da doi bani pe munca ta.Incercati sa intelegeti paradigma si atunci o sa intelegeti mai multe .Din pacate nici faptul ca decizia lui de a se muta in Franta pentru moment a fost o decizie pe care a luat-o cu multa greutate el iubind in mod special tara de origine Olanda tara care mai tarziu a facut cel mai mare proiect de promovare a unui pictor olandez.Astazi Vincent Van Gogh este pus in locul cel mai respectat acolo unde merita sa fie adus aducand imagineade top alaturi de alti mari pictori ca Rembrandt,Hendrick Avercamp,FransHals,Jan Asselijn,Jacob van Ruisdael,Johannes Vermeer si inca aproximativ 2500 de pictori olandezi care de-a lungul vremii au creat imaginea de astazi in Tarile de Jos.Boala lui Van Gogh face ca societatea sa nu fie raspunzatoare de incapacitatea de a evalua corect creatia lui Van Gogh ascunzand incultura societatii din acea vreme pe fundalul unei boli care nu are nimic in comun cu avaluarea artistica. .Cel mai mare chin al unui artist este sa nu fie aplaudat sau pus in scena pe care o merita totusi Vincent van Gogh are parte din plin de scena care o merita post-mortem dar o are..Pana la urma cei care pierd sunt contemporanii lui care isi creeaza o imagine greu de sters fiind pusi in ipostaze derizorii.Cand esti contemporan cu un geniu trebuie sa te comporti ca atare daca nu vrei sa ajungi sa regreti faptul ca te-ai nascut in asa o perioda importanta.Cand spun asta as putea adauga si faptul ca nimic mai greu de inteles nu este ca povestea celui care conducea cultura romaneasca omul care a considerat ca re-patrierea creatiei lui Brancusi nu este necesara in viziunea acesti personaj care din pacate a refuzat toata creatia lui Brancusi inapoi acasa, pe motivul ca arta lui Brancusi o poate face orice roman .Pe acest fundal de incultura se cladeste o societate slaba fara fundamet..Este ca si cum ai construi o casa fara fundatie si fara acoperis,iar mai tarziu sa promovezi ideea ca ceva ce merita chiar si aplaudat.Artistul este un om simplu fericit pentru modalitatea lui de a prezenta divinitatea iar omul de rand ingust si mandru de fizionomia lui nu are capacitatea senzoriala ca sa nu spun cultura necesara pentru a respecta creatia artistului.As crede ca un om ce nu poate evalua creatia artistica nu-si poate evalua nici slaba pregatire asa se explica si de-cader
Total 2 comments.
1080
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.