Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Despre razboi, pace si singuratate
2003-04-14
0

Ads by google

Un analist politic occidental aprecia, cu cateva zile in urma, ca declansarea conflictului militar in Irak era imperativa si pentru ca gestionarea fazei pre-conflict devenise extrem de complicata, dupa cum marcata de incertitudini se anunta etapa post-conflict.

Saddam Hussein, la urma urmei - un simplu dictator dintr-o sinistra pleiada emanata de regimurile dictatoriale si semidictatoriale ce populeaza lumea araba - a reusit sa creeze atatea convulsii si sa ridice la tensiuni greu suportabile relatia dintre tari cu veche experienta democratica incat insasi existenta sa devenise un risc pentru democratie. Din bunkerul sau, fumand havane, zambind pe sub mustata si trimitand mesaje, pare-se, si prin sosii - Saddam Hussein reusise, aproape fara a misca un deget, sa invrajbeasca vecini si parteneri foarte buni: vecini si parteneri ai unui joc democratic ale carui reguli si norme au fost tulburate de - la urma urmei - un simplu dictator.

Buba trebuia sparta pentru ca tumora Saddam risca sa se extinda nu atat in interiorul Irakului, cat in zone si spatii aflate la zeci de mii de kilometri de Bagdad, acolo unde incepuse sa ravaseasca o baricada a democratiei ce rezistase, fara fisuri, unor incercari mult mai dure decat provocarea unei dictaturi.

Comunitatea statelor occidentale trece prin cea mai severa experienta de dupa infrangerea celui de al treilea Reich.

Presedintele Bush a facut chiar o asociere intre Hitler si Hussein. O parte a presei occidentale, aceea franceza in special, s-a grabit sa remarce ca apropierea dintre cei doi dictatori ar fi exagerata atata vreme cat, in pofida invaziilor temporare ale Iranului si Kuweitului, Hussein n-ar fi putut ravni, totusi, la mai mult decat o tiranie regionala. Trimiterea la cel de al doilea razboi mondial, dar mai ales la urmarile acestuia nu este deloc deplasata.

Dupa ‘45 ordinea mondiala s-a schimbat din temelii si, progresiv, foarte repede insa, dupa ce Stalin adjudecase o parte a Europei, predestinand-o comunismului, logica bipolarismului a dominat relatiile dintre state. E util sa ne reamintim ca, in timp ce certificatul de deces al regimului hitlerist si al aliatilor acestuia nu era inca semnat, intre 25 si 26 aprilie ‘45, in cadrul unei Conferinte a Natiunilor Unite ce a avut loc la San Francisco, reprezentanti ai 50 de tari au elaborat Carta Natiunilor Unite.

Organizatia Natiunilor Unite avea sa se nasca oficial la 24 octombrie 1945 si va defini la cel mai inalt nivel institutional relatiile dintre state la nivel global. Efect al aceleiasi provocari staliniste, in 4 aprilie ‘49, la Washington, lua fiinta Alianta Nord-Atlantica, aparatorul militar al valorilor occidentale.

A fost, este si va ramane un moment crucial. Analistul politic William Pfaff comenta in Guardian momentul de “churchiliana” singuratate al Statelor Unite. Pentru prima oara dupa cel de al doilea razboi mondial, cu cele doua exceptii amintite, Statele Unite si Marea Britanie au fost lasate sa-si asume singure responsabilitatea unui conflict militar. Masinaria de razboi adusa de Statele Unite in zona de conflict este, ea insasi, semnul unui orgoliu ranit. Se anunta a fi cea mai importanta desfasurare de forte terestre, aeriene si navale de dupa cel de al doilea razboi mondial.

Disproportia dintre forta coalitiei conduse de Statele Unite si rezistenta fidelilor lui Hussein este evidenta. Anglo-americanii doresc sa demonstreze ca se pot descurca si singuri, lovind cu cele mai sofisticate arme acolo unde diligentele politico-diplomatice au esuat.

Statele Unite nu fac, de altfel, decat sa fie consecvente noii doctrine militare de dupa 11 septembrie, aceea a “razboiului preventiv” pe care, intr-un discurs rostit la Academia West Point, presedintele Bush il definea ca o crestere a capacitatii de a “coopera in prevenirea extinderii violentei si a haosului economic”.

Inca o data, lumea va arata altfel dupa conflictul din Irak. Acelasi subtil William Pfaff scria despre “sistemul solar in centrul caruia se afla Statele Unite”.

Acest sistem, al democratiilor linistite, unite intr-o viziune comuna asupra echilibrelor si dezechilibrelor de pe glob, va fi greu de refacut. Organizatia Natiunilor Unite va trebui recalibrata prin redefinirea unor raporturi care s-au schimbat, mai ales dupa caderea Cortinei de Fier.

Asa cum spuneam si la inceputul acestui comentariu, gestionarea pacii de dupa caderea lui Saddam va fi un exercitiu foarte delicat. Se vorbeste de un “razboi pe termen lung” in care ansamblul actiunilor militare va insemna doar elementul detonator. Speranta refacerii rapide a unor raporturi devenite fragile intre America si unele tari occidentale vine dinspre o realitate de care n-ar trebui sa se faca abstractie: in pofida unor divergente de moment, democratiile n-au cum sa nu se adune, din moment ce se aseamana atat de mult.

Ar fi de natura absurdului ca viziunea globalizanta a Americii asupra democratiei sa intre in contondenta cu perspectiva europeana ce pare sa aspire mai degraba catre modele democratice regionale, cladite pe proiecte mai putin extinse, inclusiv ca arie geografica.

Se va vorbi oare, dupa incheierea conflictului din Irak, si despre un “nou Occident” ? Posibil. Va fi insa, cu siguranta, tot un Occident al “Natiunilor Unite”. Primul care a vorbit de “Natiunile Unite”, in 1 ianuarie ‘42, la vreme de razboi, a fost un personaj care ar trebui sa le spuna mult mai multe, de pilda, francezilor, in trecere prin cimitirele militare din Normandia. Numele personajului este Franklin D. Roosvelt.

TAGS :
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
490
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.