Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Elisabeta Kastel, condamnată pentru credinţă. Femeia care deține secretul fericirii
Mirela Corlatan - - - -
2014-03-25
Dosar
5

Ads by google

Nu este o metaforă. Elisabeta Kastel chiar are acest privilegiu. Este o femeie de 85 de ani, cu trupul ros de boală, dar are privirea senină și vorba fără pic de îndârjire. Pentru că ea crede. Este ultima supraviețuitoare din lotul celor condamnați de comuniști împreună cu prințul Vladimir Ghika, beatificat anul trecut de Vatican. L-a cunoscut pe sfânt și asta i-a dat putere cât pentru o viață întreagă.

Documente, format PDF
 - 9 procese verbale de interogatorii la care a fost supusa Kastel plus fisa personala de penitenciar

Sunt 60 de ani de când Elisabeta Kastel a fost împinsă ca să sară dintr-un camion în noroiul din fața închisorii Jilava. Și acum mai simte parcă trupul ca un sac de oase ce a fost aruncat apoi peste ea. El era prea bătrân ca să poată sări. Afară ploua îndesat, iar hai­na i s-a în­glodat toată în fața For­tu­lui 13. „Par­donnez-moi“, a rostit în­să, apoi „Par­don­nons-leurs“. De două sau trei ori, încât ruga bă­trâ­nului spre iertarea călăilor s-a întipărit în mintea ei pentru totdeauna. Așa a în­ceput pentru Elisabeta Kastel, în toam­na lui 1953, un deceniu de temniță grea. Pentru Vladimir Ghika, sfântul cu sânge albastru, nepot al ultimului domnitor al Moldovei, avea să fie ultimul popas pe acest pământ.

 

Păgânismul, ca premisă a arestării

Împreună cu alte 12 persoane, Elisabeta Kastel și Vladimir Ghika tocmai fuseseră condamnați pentru crimă de înaltă tră­dare în favoarea Vaticanului, respectiv complicitate la această crimă. Șef al lo­tu­lui de „criminali“ era Hieronymus Men­ges, un preot catolic ce fusese numit or­dinarius substitutus, adică șef al Bi­se­ricii Romano-Catolice din România în clandestinitate. Vaticanul nu recunoștea conducătorii impuși și agreați de au­to­ritățile comuniste. După ce în 1948 a des­ființat Biserica Greco-Catolică, statul ro­mân voia să distrugă orice legătură cu Ro­ma a romano-catolicilor. Pentru a su­praviețui în preceptele fundamentale, Va­ticanul a recurs la această conducere pa­ralelă în toate țările care au intrat sub do­minația stalinistă. Numirile secrete se fă­ceau cu greutate, căci Securitatea era ex­trem de vigilentă cu preoții catolici. Iar ei erau conștienți de asta. Tocmai de ace­ea, în ecuație au apărut și laici, precum Eli­sabeta Kastel, care transmiteau in­for­mații de la un preot la altul. Pe de altă par­te, spre Roma informațiile erau tri­mi­se prin intermediul unor ambasade oc­ci­den­tale de la București. Vladimir Ghi­ka, care avea conexiuni la nivelul întregii Europe Occidentale, a jucat rolul acestei curele de transmisie. „Păgânismul în­ce­puse atunci să domine în țară. Oamenii credincioși trebuiau scoși de pe ring, iar Biserica Catolică a fost una dintre țin­tele prin­ci­pale, pentru că și co­mu­niștii știau că a reprezentat și re­pre­zin­tă o forță“, a gă­sit Elisabeta Kastel o ex­plicație a pri­goa­nei căreia i-a căzut victimă.

Elisabeta Kastel

O credincioasă practicantă și implicată

Elisabeta Kastel, o tânără studentă la în­ceputul anilor ’50, nu a devenit „spion“ al Vaticanului în România doar pentru că era credincioasă. Era mai mult decât atât. Era o credincioasă implicată în via­ța Bisericii. Când a venit în București pen­tru a face Facultatea de Medicină, a început să cânte în corul Catedralei „Sfântul Io­sif“. A devenit membră a Asociației Tinerelor Ca­tolice „Ioana d’Arc“, iar după ce a ținut în această calitate o conferință des­pre ceea ce ar trebui să știe tinerele femei înainte de căsătorie din punct de vedere medical, a căpătat chiar o aură de cele­bri­tate. Un argument și mai important de­cât toate acestea pentru cooptarea ei în „rețeaua de spionaj“ era relația de ru­de­nie cu preotul catolic Francisc Augustin, paroh la Târgoviște, aflat și el pe lista clandestină a conducătorilor potențiali ai Bisericii. Toate declarațiile din anchetă ale celor din lot arată că Elisabeta Kastel era considerată o persoană de maximă încredere pentru a transmite informații între preoți. De aceea, odată arestată, tor­ționarii nu au precupețit niciun efort să stoarcă de la ea secretele pe care bă­nuiau că le deține. Și tot de aceea, pro­babil, a primit una dintre cele mai mari pedepse.

 

Interogatorii nocturne, mizerie maximă

Arestarea s-a produs pe stradă, pe 17 no­iembrie 1952. Lizica, cum i se spunea Eli­sabetei Kastel, se întorcea seara de la fa­cultate. Avea la ea un curs de neurologie și unul de infecțioase. Hainele de pe ea i-au fost singurul acoperământ vreme de un an. „Nu o să uit niciodată acea zi pen­tru că era ziua mea, era Sfânta Eli­sabeta.“ Ca toți ceilalți, a fost aruncată în celebrul arest de pe strada Uranus, de unde a fost scoasă abia după un an pen­tru a fi dusă la proces, la Tribunalul Mi­litar. Dosarul penal în 26 de volume al lo­tului Menges, aflat astăzi în arhiva CNSAS, a reținut nouă interogatorii la care a fost supusă Elisabeta Kastel. Ele se desfășurau în special noaptea și puteau dura chiar și opt ore. Ore în care trebuia să înșiruie toți oamenii pe care i-a cu­noscut vreodată sau să relateze tot ce a făcut. Toate repetate până când epuizarea și presiunea anchetatorilor făceau ca acu­zații să se autoincrimineze și să califice drept delict propriile acțiuni. Cel puțin în varianta proceselor verbale rămase la dosar, unele nesemnate de anchetați. „La Uranus pe mine nu m-au bătut, ca pe monsenior. Anchetele erau însă în si­ne o tortură pentru că erau noaptea, iar ziua nu aveam voie să stăm decât pe marginea patului, fără să ne re­ze­măm de nimic“, povestește Elisabeta Kas­tel. În plus, la Uranus anchetații erau ți­nuți în mizerie absolută. Securitatea mi­za că aceste condiții, la care în cele mai multe cazuri se adăugau diversele forme de tortură, îi vor face pe arestați să măr­tu­risească mai ușor, în speranța că vor scă­pa din acel infern. Nu a fost însă așa, cel puțin în cazul lotului din care făceau parte Kastel și Ghika, căci procesul a avut loc abia după un an și toți au fost condamnați.

               

Avocații acuzatori din procesul mascaradă

„Îl știam pe monsenior de la Biserica Sacre Coeur (n.r., cunoscută și sub de­numirea de Biserica Franceză), însă nu in­teracționasem cu el în așa-zisa afa­cere de spionaj. L-am văzut apoi la pro­ces, în sala de judecată.“ Elisabeta Kas­tel nu va uita niciodată figura lui Ghika din acea zi. Așa cum confirmă multe alte mărturii, folosind în mod curios aproape aceleași cuvinte, preotul prinț le-a apă­rut coacuzaților ca un profet din Vechiul Testament. Cu părul lung și nepieptănat, cu barba lungă și albă, palid și extrem de slab. Ghika purta reverenda în care fu­sese arestat, dar de la care i se luase co­larul (gulerul specific) ca să nu se poată tăia cu el. Cei care jucau rolul de avocați din oficiu îi vedeau pe acuzați pentru pri­ma dată, astfel că ședința de judecată nu putea fi decât o mascaradă. „După ce s-a citit rechizitoriul, a venit rândul avo­caților din oficiu, care erau, de fapt, ca și procurorii, niște acuzatori. Mon­se­niorul, care stătea la 40 de centimetri de mine, a protestat. A zis că el nu are nevoie de avocat pentru că are doc­to­ratul în drept și se poate apăra singur. Sala, înțesată de securiști și militari, a intrat în rumoare, iar trei gardieni au reușit cu greu să-l scoată afară, așa slab cum era el“, povestește femeia. Mai târziu, în drumul cu camionul spre pe­nitenciarul Jilava, acesta a apucat să le explice gestul său. „A zis că a vrut în fe­lul ăsta să ne dea curaj.“ Și l-au avut. In­diferent de atitudinea lor, sentința le era însă scrisă din momentul arestării. Ei trebuiau condamnați cu toții pentru a-i anihila, dar și pentru a da o lecție celor încă în libertate.

 

Iertarea tămăduitoare

După ce au ajuns la Jilava, fiecare cu pro­priul gardian, cu câte un pistol la cap, deținuții au fost băgați câte unul în niște fișete de lemn. În spațiul strâmt și fără aer, ca într-un dulap, așteptau să le vină rândul la percheziția corporală și să-și ia în primire hainele de pușcăriași. Lizica a văzut printre scânduri cum a fost bat­jo­corit Ghika, printre primii luați la rând. Era ud și înglodat din cap până în pi­cioare după ce îl azvârliseră din camion, iar slăbiciunea fizică îl împiedica să se miște. S-a dezbrăcat cu greu, sub lo­vi­turile temnicerilor. „I-au cerut să-și dea jos și inelul de pe deget, dar mon­seniorul a zis că e sfințit, că trebuie să-l poarte până la moarte. «C’est Jesus», a zis el. Unul dintre temniceri a început să drăcuiască și pe loc a început să i se umfle o mână. Am văzut cu ochii mei. Au luat inelul, l-au aruncat într-o cu­tie, pe monsenior l-au trântit de un pe­rete, iar în final unul a spus: «Să-l lă­săm pe popa asta, că ne face numai ne­cazuri». Au chemat un gardian și i-au zis să-l scoată afară. Când l-am văzut așa aplecat, lipit de perete, am avut gândul că e un om care se apleacă în fața lui Dumnezeu și că nu luptă ni­ci­cum pentru sine.“ Elisabeta Kastel nu l-a mai văzut niciodată pe Ghika, care a mu­rit după doar șase luni la Jilava, dar vor­bele lui au făcut-o să treacă mai ușor pes­te cei zece ani pe care i-a petrecut în în­chisori. Secretul stă, de fapt, în iertare, crede ea. Asta a încercat să-i învețe și Ghi­ka. „Dintotdeauna am crezut că Dum­nezeu are un plan cu fiecare și me­reu m-am rugat «Doamne, primește-mi rugăciunile pentru toate păcatele mele și ale neamului, pe care nu le cunosc. Ai grijă de mine!»“. După cum continuă povestea Elisabetei Kastel, s-ar spune că rugăciunile i-au fost ascultate.

Elisabeta Kastel în copilărie, în uniforma Strajei Ţării - organizaţie înfiinţată de Regele Carol al II-lea în 1938, din care erau obligaţi să facă parte toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi toate fetele între 7 şi 21 de ani.

 

Colegă de temniță cu o prințesă, ruda Regelui Mihai

După Jilava, a mai trecut și prin puș­căriile de la Mislea și de la Dumbrăveni. Ultima a fost cea de la Miercurea Ciuc, unde zice că a avut parte de cel mai rău tratament, din partea unor gardience ma­ghiare. Era temnița de femei cea mai te­mută din țară în anii stalinismului fe­roce, iar aici Elisabeta Kastel a întâlnit-o pe prințesa Marie Eleonore de Wied, al cărui tată a fost primul rege al Albaniei și nepot al Reginei Elisabeta a României. După ce a murit primul său soț, Prințul Alfred de Schonburg-Waldenburg, prin­țesa a venit în România, devenind o apro­piată a cercurilor intelectuale antico­mu­niste. S-a căsătorit aici a doua oară cu avo­catul gălățean Ion Bunea. Ca angajată a Oficiului de informații de pe lângă Am­basada britanică și mai ales ca rudă a Re­gelui Mihai, Marie Eleonore de Wied a fost condamnată pentru trădare în 1950 la 15 ani de muncă silnică, într-un pro­ces răsunător în epocă. Prințesa avea să reziste doar până în 1956, când a murit în temnița de la Miercurea Ciuc. Elisabeta Kastel avea să iasă însă vie de acolo, du­pă fix zece ani de peregrinări prin sis­te­mul concentraționar. Timp în care mama sa nu a știut nimic despre ea. Aceasta lucra în sistemul sanitar, era subchirurg la Slatina, iar tatăl Elisabetei Kastel mu­rise în 1949, deportat în Siberia de ruși după căderea lui Hitler, din cauza originii sale germane. „Mamei i-au fost trimise obiectele mele personale din București, iar medicii cu care lucra îi spuneau că am murit. După aceea, când m-am în­tors, mi-a mărturisit că inima mereu i-a zis că sunt în viață și că mă voi în­toar­ce.“ Primul drum pe care l-a făcut Eli­sa­beta Kastel după eliberare nu a fost însă la mama ei, ci la o biserică, ca să se spo­ve­dească și să se împărtășească. Pe urmă a așternut repede pe hârtie, ca să nu le uite, 40 de poezii compuse în în­chisoare. Câte una pentru fiecare zi în ca­re Iisus a stat în deșert și a postit. Flă­mân­zită, abia apoi s-a dus la Slatina. „«Ai venit, draga mamii!» Atât mi-a zis.“

 

O poliglotă plătită ca un cizmar

Deși ortodoxă, Paraschiva nu i-a reproșat niciodată fiicei sale că a riscat totul pentru Biserica Catolică. Nici măcar atunci când a aflat că eliberarea din închisoare nu însemna sfârșitul con­dam­nă­rii. Eli­sa­beta mai avea de ispășit cinci ani de de­gradare civică. În traducere liberă, nu avea voie să se angajeze niciunde, cât des­pre reluarea studiilor nu a putut fi vor­ba nici după cei cinci ani. „Dacă aș fi reușit să plec în Germania, mi-ar fi fost recunoscuți anii de medicină, însă aici nu puteai să ai mai mult de patru ani întrerupere. De plecat în afară nici nu am încercat pentru că nu a fost de acord mama care, dacă ar fi plecat și ea, rămânea fără pensie.“ Cu visul de a ajunge medic făcut țăndări, Elisabeta Kastel a început să muncească în clan­destinitate. „Dădeam pe ascuns lecții de limbi străine: franceză, engleză, ger­ma­nă. Germana era a doua mea limbă, o vor­beam în familie, pentru că tata, Ru­dolf Kastel, era neamț, iar pe celelalte le învățasem tot de mică, la Cernăuți, un­de am stat până când am fost eva­cuați, în 1940, la venirea rușilor. Până la șco­ala primară, am fost educată la maici, apoi la Liceul Ortodox «Elena Doam­na» din Cernăuți. După evacuare, am dat ba­calaureatul la Slatina.“ Ta­lentul pen­tru limbi străine a ajutat-o, de fapt, toa­tă viața. Căci după ce a avut vo­ie să se an­gajeze, a lucrat la Uzina de Alu­miniu din Slatina. „Traduceam do­cu­mente teh­nice din limba germană, căci era o lim­bă pe care nu o știau mulți. Fran­ceză mai știau unu-doi ingineri, dar nem­țește nu știa nimeni acolo. Câș­tigam ca în cooperație. Leafa mea era com­pa­rabilă cu a unui cizmar, de exem­plu“, spune femeia, fără pic de rese­nti­ment.

 

Căsătorie secretă

Elisabeta Kastel pare împăcată cu tot ce i s-a întâmplat în viață. Cu anii de puș­cărie, cu șansa furată a unei cariere în medicină, cu umilințele profesionale și sociale de după eliberare. Credința o aju­tă să vadă doar partea bună a lucrurilor. A trebuit să se căsătorească în secret, însă important pentru ea este doar că l-a cunoscut pe acel bărbat lângă care a pu­tut rămâne „până la moarte“, așa cum cer cele sfinte. Până la moartea lui. Des­pre soțul ei, Iuliu Postolache, povestește că era născut ortodox, necredincios și avea o părere execrabilă despre femei când l-a cunoscut. „L-am întâlnit după eliberare, într-o noapte de Crăciun. Eram amândoi invitați în casa nepoatei de soră a fostului patriarh Miron Cri­s­tea, Irina Drăgușanu. Tatăl lui era me­dic, detașat la chirurgie la Slatina, soțul meu era tot medic.“ Ușor-ușor, Eli­sa­beta l-a adus pe Iuliu spre credință, deși nu și-a propus niciodată să-l vadă ro­ma­no-catolic. „Soțul meu nu era înrolat po­litic, dar avea o funcție ca medic, iar Bi­serica era încă ostracizată. Ne-am căsătorit la București, pe furiș, în 1970, după ce spitalul fondat de Parhon, unde lucra soțul meu, a devenit clinică de en­docrinologie.“ Pentru că salvase soția unui primar comunist oltean, Iuliu Pos­tolache a reușit să obțină transferul la Spi­talul din Slatina. „Nu avea pile, căci venea din Basarabia. Una dintre bu­ni­cile sale provenea din familia poetului Alecsandri și nu era deloc rusofon. Cred însă că soțul meu era un medic foar­te bun și specializarea sa, infec­ți­oase, era foarte căutată.“ Pentru că Eli­sabeta era membră a Forumului German au avut și șansa de a călători în Vest. A fost singurul beneficiu pe care l-a avut în acei ani. După ce comunismul a de­venit atroce în Olt, județul de baștină al lui Ceaușescu, familia Postolache-Kastel s-a retras spre nordul țării, de unde se tră­geau cu toții. „Mama avea trei frați, doi dintre ei diriginți de poștă, la Su­ceava și la Sighișoara. Celălalt fusese în­soțitor de vagon de poștă, însă, când cineva a încercat să-i fure geanta cu valori, a fugit după hoț, a căzut din tren și o mână i-a rămas sub tren. Era, deci, neajutorat și mama a vrut să-i fie aproape, la Suceava. Soțul meu a vrut și el să mergem la Suceava“, explică Elisabeta Kastel decizia de a se muta. Pentru Iuliu Postolache a fost o alegere bună. A făcut tot ce ar fi putut să facă în meseria sa, fără compromisuri, po­ves­tește Elisabeta Kastel. În 1980 și-a dat doctoratul la UMF din Cluj cu profesorul Vasile Gorgan și s-a pensionat ca șef al Secției de Infecțioase la Spitalul din Su­ceava.

 

O pedeapsă pe viață camuflată

După o viață de pribegie, Elisabeta Kastel a găsit și ea în Suceava locul căruia să-i spună „acasă“. Acum „acasă“ înseamnă pentru ea apartamentul de bloc înțesat de cărți, documente și fotografii, din ca­re iese foarte rar. În ultimii ani, con­tactele cu lumea de afară s-au rezumat la a da mărturie despre anii de detenție, în procesul intern deschis de Vatican pen­tru beatificarea lui Ghika. Despre ea nu s-a scris însă în cărțile de istorie a co­munismului, deși a fost o victimă fără rest. Nu a apărut în interviuri televizate de mare rating cerând răzbunarea foș­tilor săi temniceri. În general își duce via­ța în cvasisingurătate. Femeia își târâie cu greutate picioarele tumefiate de o for­mă agravată de diabet, dar nu renunță niciodată să se miște. Singurele persoane pe care le vede de multă vreme sunt asis­tentele medicale care vin să-i facă injec­țiile cu insulină, de trei ori pe zi. Și pre­oții catolici care vin să-i administreze sa­cramentele. A rămas fără nimeni pe aceas­tă lume. Aici o întrebare primește răs­punsul înainte de a fi pusă. „Mi-am dorit mult să am copii, dar nu am putut. Explicația e în bromura din ter­ciul verde pe care îl primeam ca hrană în închisoare. Scopul la femei era să ne adoarmă, iar la bărbați să nu aibă func­ție masculină.“ Da, ar fi vrut să aibă co­pii, dar, pe lângă cei zece ani de pușcărie și cei cinci ani de degradare, comuniștii i-au strecurat această perversă pedeapsă pe viață. Nici pentru aceasta nu s-a mâ­niat însă pe Dumnezeu. Căci, pur și sim­plu, crede că El e drept. Și că, prin pu­terea rugăciunii, se va ajunge cândva la o singură credință. „Nu cred că se va ter­mina viața pe acest pământ până atunci.“ Și mai crede și că atunci oa­menii nu vor mai fi atât de răi. Că tra­gedii precum cea din România comunistă nu vor mai fi posibile.

 

Destinul fabulos al unchiului Elisabetei. Din pușcăriaș politic - membru în Marea Adunare Națională și șeful Bisericii

Legătura de rudenie cu preotul Francisc Augustin a fost de­finitorie pentru „recrutarea“ tinerei Elisabetei Kastel în „re­țeaua de spionaj“ în favoarea Vaticanului.

Născut în satul Lucăcești din Suceava, Francisc Augustin era văr cu tatăl Elisabetei, germanul Rudolf Kastel. Făcuse stu­dii la Geneva, vorbea latina și alte câteva limbi, era cult și inteligent. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru ca­­re Hieronymus Menges, preotul ce fusese numit clan­des­tin de Vatican ordinarius substitutus, l-a inclus pe lista po­tențialilor săi succesori. A fost arestat însă și el în lotul Men­ges și nu a mai apucat să valorifice această nomi­na­lizare. În 1961, după cinci ani de la eliberare a ajuns totuși șef, dar propulsat de autoritățile comuniste. Evident, ne­re­cunoscut de Vatican. A avut o carieră prodigioasă în aceas­tă poziție, în care a rămas până la moarte, în 1983. „Făcea eforturi să pară comunist“, încearcă să-i găsească cir­cumstanțe Elisabeta Kastel. Documentele de arhivă o con­trazic însă categoric. Pedalând pe slăbiciunile lumești ale lui Augustin, Securitatea a reușit să-l recruteze în 1960 ca informator, pe bază de material compromițător, cu numele conspirativ „Matei Popescu“. Documentele arată că în prima fază a colaborării sale a dat dovadă de un exces de zel care-i mira până și pe securiști. În 1964, Augustin a făcut parte din delegația românească care a participat la Conciliul Vatican II, unde a avut misiunea clar stabilită de Securitate de a-l intoxica pe Papa Paul al VI-lea în legătură cu situația Bisericii din România. Acțiunea de manipulare și dezinformare, se arată în documentele de la CNSAS, a fost considerată un succes și a avut un rol definitoriu, se pare, în alegerea lui Augustin, un an mai târziu, în Marea Adunare Națională. Din acel moment, a trecut de la statutul de informator la cel de persoană de încredere a Se­curității.


 

Vladimir Ghika, prințul spânzurat de 87 de ori

„Mor cu conștiința împăcată că am făcut tot ce am putut, deși nu întotdeauna tot ce a trebuit pentru adevărata Biserică a lui Cristos, într-o perioadă tristă pentru țara mea și pentru întreaga lume civilizată.“

Vladimir Ghika, prinț născut ortodox și con­vertit la catolicism în 1902 „pentru a de­veni un ortodox mai bun“, după propria exprimare, și-a desfășurat cea mai mare parte a activității sale mi­sio­nare în Franța. Inițial a practicat „apos­tolatul laic“, din dorința de a nu trece peste cuvântul mamei sale ortodoxe, ca­re nu era de acord ca el să devină preot catolic. După moartea acesteia, Vladimir Ghi­ka a fost hirotonit în 1923 la Paris. Ve­nit în 1939 în România pentru o vizită, a fost surprins de începutul războiului, ca­re l-a determinat să rămână aici ca mi­sionar. În 1948, când perspectivele Ro­mâ­niei erau sumbre, iar prigoana împotriva Bisericii Romano-Catolice începuse de­ja, a refuzat să plece din nou și definitiv în străinătate. Ar fi putut să o facă îm­pre­ună cu fratele său Dimitrie, cu trenul re­gal, căci cumnata sa, Elisabeta, era doam­­nă de onoare a Reginei-mamă Ele­na, însă și-a asumat decizia de a rămâne, în pofida consecințelor nefaste predic­ti­bile.

Vladimir Ghika

Tortura personalizată

Arestarea din 1952 a fost un moment la care se aștepta și poate tocmai de aceea, în cele 21 de interogatorii la care a fost supus, a fost neînduplecat, refuzând să dea detalii incriminatoare anchetatorilor. Ca urmare, a fost supus regulat torturilor vreme de un an, în arestul de la Uranus. Despre asta a dat mărturie imediat după eliberare preotul Menges, care a stat în aceeași celulă cu Ghika în primele luni de închisoare, la Jilava. Monseniorul i-a povestit cum a fost bătut până când a cre­zut că o să-și piardă vederea și auzul. „An­chetatorii și-au dat seama că se temea de spânzurătoare și, începând din acel moment, a fost supus spân­zurării electrice, de fiecare dată când nu voia să semneze ceva. Aceasta s-a repetat de 83 de ori. Metodele Securității erau să-ți aplice torturile la care erai cel mai sensibil“, a mărturisit Hiero­nymus Menges. Spânzurătoarea electrică, metoda de tortură aplicată lui Ghika, consta în prinderea gâtului cu două ju­mătăți de inel, cu ajutorul cărora era apoi ridicat în aer și scurtcircuitat. „Tor­tura devenise atât de insuportabilă pen­tru el, încât era hotărât să primească moartea din mâna lui Dumnezeu și prin spânzurătoare. Atunci l-au amenințat că îl vor spânzura pe bulevard în Bu­curești, în pielea goală, așa cum au fost spânzurați înalți prelați bulgari pe stră­zile Sofiei, în octombrie 1952. Cât despre el, a luat amenințarea drept hotărâre și a cerut un preot pentru a se spovedi și a primi Sfânta Împărtășanie pentru ul­tima oară“, a mai povestit Menges.

 

Spovedania publică și sfârșitul ecumenic

Un alt coleg de celulă a lui Ghika, fostul senator țărănist Matei Boilă, sfințit preot greco-catolic în clandestinitate în pe­ri­oa­da comunistă, a relatat și el ceea ce știa din detenție de la Vladimir Ghika, pe ca­re l-a întâlnit tot la Jilava. „Monseniorul Ghika făcea haz de lipsa totală de simț pedagogic și de înțelegere a organelor de Securitate, care, pentru a mărturisi ce­ea ce nu era de mărturisit, deoarece nu era adevărat, au folosit următorul mijloc de presiune morală: au înscenat un proces în care monseniorul a fost condamnat la moarte, după care, cu tot ceremonialul respectiv, a fost scos din celulă și dus la locul de execuție. Aici se organiza o scenetă, care se termina cu legarea la ochi și cu comanda de îm­pușcare, urmată de detunăturile de ar­mă, provocate de gloanțe oarbe.“ Nu tor­turile de la Uranus au dus însă la sfâr­șitul rapid al lui Ghika, ci frigul cumplit îndurat în geroasa iarnă 1953-1954 la Ji­lava. Scos afară în ger, în cămașă și iz­mene, bătut cu bestialitate, s-a îm­bol­nă­vit grav, iar după câteva luni, pe 16 mai 1954, a murit în infirmeria închisorii. I s-a refuzat ultima spovedanie, însă el a făcut o mărturisire publică, consemnată de fiul său spiritual, Horia Cosmovici, și el fost deținut politic. „Mor cu con­ști­ința împăcată că am făcut tot ce am pu­tut, deși nu întotdeauna tot ce a trebuit pentru adevărata Biserică a lui Cristos, într-o perioadă tristă pentru țara mea și pentru întreaga lume civilizată.“ În ultimele momente, se spune că i-au fost alături un preot ortodox, un evreu și un musulman tătar. A fost îngropat în ci­mi­tirul închisorii, având în loc de cruce un țăruș cu numărul 807. În 1968, câteva ru­de au reușit să obțină deshumarea și trans­ferarea rămășițelor pământești în cavoul familiei Ghika din Cimitirul Bellu ortodox. Ca o umilință supremă și ultimă a Securității, recursul împotriva con­dam­nării la închisoare, pe care el a refuzat să-l semneze, a fost soluționat o lună după moartea sa: condamnarea la în­chi­soare pentru complicitate la crimă de înal­tă trădare a fost preschimbată în ca­zul său și al lui Francisc Augustin într-o condamnare pentru omisiune de denunț. Pedeapsa lui Ghika a fost redusă post­mor­tem la doi ani. (M.C.)

 

Bibliografie

A trăit și a murit ca un sfânt, Editura Ar­hie­pis­co­piei Ro­ma­no-Catolice, București, 2003.

Anca Mărtinaș, Vladimir Ghika, prințul cerșetor de iu­bire pen­tru Cristos, Editura Arhiepiscopiei Ro­ma­no-Catolice, Bu­cu­rești, 2013.

Mihaela Vasiliu, O lumină în întuneric. Monseniorul Vladimir Ghika, Editura Arhiepiscopiei Romano-Ca­tolice, București, 2012.

Florina-Aida Bătrânu, „Rugați-vă toți pentru mi­ne.“ Mon­seniorul Ghika și martiriul său, Editura Arhiepiscopiei Ro­mano-Catolice, București, 2013.

Yvonne Estienne, O flacără în vitraliu. Amintiri des­pre mon­seniorul Ghika, Editura Arhiepiscopiei Ro­mano-Catolice, Bu­cu­rești, 2013

Francisca Băltăceanu, Andrei Brezianu, Monica Broș­teanu, Emanuel Cosmovici, Luc Verly, Vladimir Ghi­ka, profesor de speranță, Editura Arhiepiscopiei Ro­mano-Catolice, Bu­cu­rești, 2013.

Horia Cosmovici, Monseniorul, Editura Galaxia Gu­tenberg, 2011.

Dosarul penal P 1109 din Arhiva CNSAS (26 de volu­me).

Dosarul Fond Documentar D 69 din Arhiva CNSAS (98 de vo­lume).

 

Relicva făcătoare de minuni din coroana lui Iisus, purtată de Ghika în închisoare

56 de vindecări și 2.500 de convertiri. Acesta a fost bilanțul pe care însuși Vladimir Ghika - cunoscut pentru o memorie fabuloasă - l-ar fi făcut activității sale misionare, aflat în închisoarea de la Jilava, potrivit celor împreună cu care a fost încarcerat. Puterea tămăduitoare a rugăciunilor lui Vladimir Ghika are ca explicație, au susținut ucenicii săi, relicva din coroana lui Iisus pe care acesta o primise de la un episcop francez și pe care o purta mereu asupra lui. Chiar și la închisoare a ajuns cu ea. După cum se consemnează în dosarul penal, el a fost supus la două percheziții, una în 1952, la arestare, alta în 1953, după condamnare, la Jilava. Relicva nu apare menționată ca atare în inventare, pentru că nimeni nu și-a dat seama ce reprezintă, însă s-a presupus că ea s-a aflat într-unul din portofelele monseniorului sau că a rămas asupra sa și i-a fost luată abia mai târziu. „Lua ghimpele și-l punea pe locul durerii, ca un plasture. Cred că rostea atunci o rugăciune și, după ce lua ghimpele, bolnavul se ridica, zâmbea, îi pupa mâna monseniorului și el era fericit. Și fericit era și bolnavul, pentru că nu mai era bolnav, era sănătos“, a relatat fostul coleg de celulă, profesorul Florea Costache, într-o înregistrare realizată de Horia Cosmovici, autorul lucrării Monseniorul. Cert este că, după ce a murit Ghika, unul dintre fiii spirituali, Ionel Cofariu, care i-a luat lucrurile cu care a ajuns în pușcărie, a reușit să recupereze și relicva. În perioada comunistă, a circulat de la o persoană la alta, cu scopul de vindecare, până ce a ajuns, în final, după 1990, la arhiepiscopul Ioan Robu. Din motive care nu au fost făcute publice de acesta, relicva nu a fost expusă niciodată pentru credincioși. „Aș vedea-o în Catedrală, într-un tabernacol, așa cum este expusă la Padova relicva Sfântului Anton, dar nu știu de ce e ținută doar de arhiepiscop“, spune Elisabeta Kastel.

TAGS : Elisabeta Kastel Jilava Vladimir Ghika Vatican Biserica Catolica Francisc Augustin Securitate
Recomandari
Comentarii
2112s 2016-02-24
"statul ro­mân" se scrie "Statul Roman" ,bai, desteptilor, 2 la mana , in perioada 44-57 Romania se afla sub ocupatie sovietica(RUSA),nu mai e vorba de nici un "stat roman"
Gilbert 2015-01-18
Păcat ca persoane de genul acesta sunt din ce în ce mai puțin printre noi .Avem multe de învățat de la ele.
Francisc 2014-04-13
Interesant articol. Multumesc
nelloti 2014-03-29
Cata oroare a produs comunismul si cati oameni au suferit, in mod direct si indirect , de pe urma lui. Excelent articol, dar foarte trist.
MIRCEA STÄ‚NESCU 2014-03-26
Frumos, luminos destin ! Felicitări autoarei articolului !
Total 5 comments.
1780
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.