Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Dilema extinderii NATO în fostul spaţiu sovietic: Art.5. Cum reinventează Putin Occidentul
2014-03-20
0

A spune că în tot răul e şi un bine a devenit aproape un loc comun, folosit în tot felul de ocazii, mai mult sau mai puţin elocvente. Asta nu înseamnă că „axioma” în cauză nu are o anumită valabilitate strategică în contextul crizei ucrainene şi mai ales al declanşării celui de-al doilea Război Rece, toamna trecută, înaintea Summitului de la Vilnius.

Tensiunea Rusia-Occident s-a acutizat ulterior, continuu şi accelerat, culminând cu recenta anexare a Crimeei de către o Rusie care a dorit astfel să arate că este din nou capabilă să sfideze „ordinea occidentală” şi să nu se teamă de consecinţe.

Pe termen scurt, Putin s-a impus. Fulgerător, practic imediat după închiderea Olimpiadei de la Soci, liderul de la Kremlin a „mutat” în Crimeea şi a obţinut ceea ce şi-a propus: recunoaşterea de facto a puterii Federaţiei Ruse, căreia „nimeni nu i se poate opune”. A puterii hard, dată de forţa militară brută de care dispune, ruginită sau nu, dar şi (element de noutate istorică absolută, căci Rusia nu a fost niciodată o putere populară în afara graniţelor sale) şi a celei soft, la rândul ei regizată sau nu, prin care mii de oameni, vârstnici şi tineri deopotrivă, au umplut entuziaşti pieţele oraşelor din Crimeea şi Estul Ucrainei cu steagurile Rusiei în mână, cerând alipirea la teritoriul federaţiei. Cu alte cuvinte, fostul ofiţer KGB a dorit să arate că Rusia este acum o putere atractivă în zonele respective, atâta timp cât oamenii nu flutură acolo steagurile Americii sau Uniunii Europene, ci pe al Rusiei. Ce triumf!

În pofida unei importante victorii de etapă a Moscovei în faţa Occidentului (căci, trebuie spus, încordarea muşchilor Kremlinului nu vizează punctual Ucraina, ci sistemul euro-atlantic în ansamblu), obţinută sfidător de uşor, pe care am anticipat-o însă pe 23 februarie a.c.[1], imediat după plecarea lui Ianukovici din Kiev „spre o destinaţie necunoscută”, continui să cred că, pe termen lung, strategia lui Vladimir Putin de a înfrunta Occidentul este esenţialmente eronată şi contraproductivă, iar viitorul lider de la Moscova (atunci când va veni, mâine sau peste şase ani) va trebui să o corecteze drastic. Indiferent de câte rezerve de petrol şi gaze dispune, Rusia are totuşi nevoie de Occident (mai mult decât are Occidentul nevoie de Rusia) pentru a-şi continua dezvoltarea economică: de tehnologia din Vest, de piaţa bogată a sistemului euro-atlantic, de o anumită integrare în mecanismele decizionale globale. Gaz vând şi alţii (Iranul abia iese acum din izolare, noi resurse se identifică în mare şi pe uscat, inclusiv în Europa), iar când preţul mondial a scăzut, în anii 80, cea mai afectată a fost Uniunea Sovietică, nu Occidentul. În plus, economia lumii nu e numai despre gaz, oricât de tare ne-ar speria subiectul, justificat doar până la un punct.

Scriam acum câteva zile, sugerând posibilitatea revigorării unităţii Occidentului în noul context politic internaţional, că „ceea ce părea obosit ca idealuri şi credibilitate, erodat ca economie, după criza din 2008-2010, şi fragilizat ca forţă de acţiune unitară, datorită ipocriziei relaţiei transatlatice din ultimii 10-11 ani (după campania americană din Irak), poate fi acum resuscitat în câteva luni, „graţie” ambiţiilor revizioniste ale lui Vladimir Putin. Occidentul a slăbit când Rusia nu mai era un pericol. Simetric, o Rusie asertivă poate da o nouă şansă conceptului şi sistemului euro-atlantic.”[2]

Dacă aşa vor sta lucrurile până la urmă, această „reinventare” a Occidentului va fi posibilă numai în condiţiile în care Statele Unite vor dori să asume din nou rolul de lider al lumii democratice. Mă îndoiesc de potenţialul Uniunii Europene de a conduce riposta anti-Putin şi de mecanismele de „containment” al revizionsmului rusesc, aflate la îndemâna Bruxellesului. Dacă mai există o speranţă ca Rusia să fie pusă la punct, aceasta nu poate veni decât din America. Iată ce spune senatorul republican John McCain, fost candidat la alegerile prezidenţiale şi o voce respectată în politica americană, acum câteva zile, într-un op. ed. în New York Times: „The first, and most urgent, is crisis management. We need to work with our allies to shore up Ukraine, reassure shaken friends in Eastern Europe and the Baltic States, show Mr. Putin a strong, united front, and prevent the crisis from getting worse.

This does not mean military action against Russia. But it should mean sanctioning Russian officials, isolating Russia internationally, and increasing NATO’s military presence and exercises on its eastern frontier. It should mean boycotting the Group of 8 Summit meeting in Sochi and convening the Group of 7 elsewhere. It should also mean making every effort to support and resupply Ukrainian patriots, both soldiers and civilians, who are standing their ground in government facilities across Crimea. They refuse to accept the dismemberment of their country. So should we”[3].

Dar care sunt considerentele momentului în privinţa extinderii NATO, să zicem în Georgia, Ucraina sau Republica Moldova? Personal, am afirmat în repetate rânduri că acolo unde sunt conflicte îngheţate şi trupe ruseşti staţionate este foarte puţin probabilă o extindere instituţională şi juridică a Occidentului. Am văzut însă, recent, analişti de televiziune spunând că dacă s-a putut în cazul Ciprului, de ce nu s-ar putea şi cu Georgia sau Moldova? Mă văd nevoit să-i explic respectivului analist (altminteri un om experimentat, cu foste demnităţi înalte în stat) care ar putea fi complicaţiile.

Iată, deci, de ce. Povestea cu Ciprul este vechea iluzie care se flutură în ochii super-optimiştilor aderării Republicii Moldova, sau ai altor ţări blocate ca perspectivă euro-atlantică de Rusia, prin plasarea strategică de trupe pe teritoriul lor formal. În primul rând, Turcia (care a invadat nordul insulei Cipru în 1974) nu este Rusia. Turcia este membru NATO, este un aliat vechi al Statelor Unite, împotriva căruia nu se pune problema activării faimosului art. 5 din Tratatul Atlanticului de Nord[4]. Turcia nu reprezenta şi nu reprezintă un pericol pentru niciun alt membru al Alianţei, problema fiind strict locală. Art. 5 nu se activează împotriva unui membru al NATO, logic. De fapt, a fost activat o singură dată în istoria Alianţei, după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, în semn de solidaritate cu Statele Unite. Pe de altă parte, Cipru nu este membru al NATO, ci doar al Uniunii Europene, unde a fost primit în 2004, fiind multe voci care regretă chiar şi acest lucru şi spunând că situaţia este irepetabilă. Pentru toate celelalte state din Estul Europei (fost comuniste), aderarea la NATO a precedat însă aderarea la Uniunea Europeană, din motive strategice.

Rusia, spre deosebire de Turcia, s-a aflat pe poziţii de război cu Occidentul timp de o jumătate de secol, ameninţând sistemul euro-atlantic ca super-putere mondială, iar acum a intrat în al doilea Război Rece împotriva Statelor Unite şi Uniunii Europene, pentru a-şi îmbunătăţi, consideră strategii de la Kremlin, balanţa de putere în raport cu Occidentul, grav afectată după 1991. Dacă, să zicem, Republica Moldova ar adera mâine la NATO, având în vedere că pe teritoriul ei se află trupe ale unui stat non-NATO, ar însemna că Alianţa ar trebui să activeze articolul 5 din prima zi a apartenenţei noului stat, considerându-se o agresiune împotriva tuturor membrilor NATO, şi ar trebui în consecinţă să îndepărteze agresorul de pe teritoriul NATO! Cu alte cuvinte, primind o ţară cu trupe ruseşti în Alianţă, NATO asumă să declare război, în ansamblul său, puterii care a agresat un membru al Tratatului. Doreşte vreun stat occidental confruntare militară cu Rusia? Fireşte că nu.

Bun, veţi zice, s-ar putea face un amendament la Tratat, prin care să nu se aplice articolul 5 în cazul respectiv, punctual, fiind o problemă care a precedat aderarea etc. Tehnic, se poate găsi artificiul prin care să eviţi obligaţia de a interveni militar. Dar, practic, acesta nu ar mai fi NATO! Ar deveni orice altceva, Consiliul Europei, OSCE, fundaţie umanitară etc., dar nu NATO, nu cel din 1949. NATO fără art.5 din Tratat devine un club de reflecţie politică.

În mod esenţial, puterea simbolică a Alianţei Nord-Atlantice a fost dată de convingerea tuturor că America se va bate pentru independenţa şi suveranitatea fiecăruia din aliaţii săi europeni. Dacă pierde formal până şi această iluzie, NATO îşi pierde raţiunea de a exista. Acela ar fi adevăratul sfârşit al ideii politice şi militare a Occidentului solidar. Măcar aşa mai ai o speranţă, până la proba contrarie. Aţi înţeles de ce nu pot fi lăsaţi soldaţii ruşi în NATO?

PS. Rusia nu va anexa Transnistria. Ar fi gestul care ar arunca Republica Moldova, fără alte probleme, direct în braţele NATO şi ale Uniunii Europene. Va face însă altceva, mai rău: o va lăsa, chipurile, a Republicii Moldova, îi va încuraja atitudinea de nesupunere, va menţine soldaţii săi acolo (sau îşi va consolida prezenţa militară, pentru protejarea intereselor legitime ale etnicilor ruşi, ştim deja argumentul), în fine, o va instrumentaliza politic împotriva aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană sau la NATO. Alta este soluţia pentru Basarabia.

__________________________________

[1] http://www.contributors.ro/editorial/un-elicopter-pentru-ianukovici-criza-ucrainei-si-preliminariile-razboiului-la-periferia-europei/

[2] http://www.contributors.ro/global-europa/intoarcerea-revizionismului-in-europa-metoda-referendumului/

[3] http://www.nytimes.com/2014/03/15/opinion/mccain-a-return-to-us-realism.html?_r=0
[4] http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm?selectedLocale=en

Articol publicat pe site-ul contributors.ro.

TAGS :
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
464
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.