Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Dezbatere GDS
Deconspirarea Securităţii (domeniul `Artă-Cultură`)

Miercuri, 26 februarie, la sediul Grupului pentru Dialog Social a avut loc ceremonia de decernare a Premiului GDS pe anul 2013 doamnei Germina Nagâţ, directorul Direcţiei de Investigaţii din cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cu această ocazie a fost organizată şi dezbatarea cu tema Deconspirarea Securităţii (domeniul „Artă-Cultură“), moderată de Andrei Pleşu şi Andrei Oişteanu. Publicăm în continuare fragmente din această dezbatere, dedicată memoriei martirului Liviu Babeş care, în urmă cu 25 de ani (2 martie 1989), în semn de protest faţă de regimul comunist, şi-a dat foc pe pârtia de schi de la Poiana Braşov.

Germina Nagâţ, Andrei Pleşu, Ion Caramitru şi Andrei Oişteanu în timpul dezbaterii de la GDS

 

MAGDA CÂRNECI (GDS):

Premiul GDS a fost înființat în 1994 și de atunci, în fiecare an, el este acordat cu con­secvență unor personalități publice cu­nos­cu­te, mai ales pentru atitudinea civică pe care o au în spațiul public, dincolo de valoarea lor profesională evidentă. Acest premiu a fost ofe­­rit unor personalități precum Mihai Şora, Vla­dimir Tismăneanu, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Andrei Pleșu, Raed Arafat, Dan Tă­pă­lagă etc. Pentru premiul pe 2013, acordat d-nei Germina Nagâț, îl invit pe Andrei Oiș­teanu să ne citească Motivația premiului.

 

Relativizarea traumelor comunismului

ANDREI OIȘTEANU (GDS):

„Premiul GDS pe 2013 se acordă doamnei Ger­mina Nagâț, director al Direcției de Inves­ti­gații din cadrul CNSAS, pentru devotamentul admirabil cu care servește cauza adevărului istoric, a confruntării cu un trecut traumatic (ale cărui efecte continuă să se facă din pă­cate simțite) și a consolidării culturii politice democratice din România. În condițiile ata­cu­rilor necontenite împotriva statului de drept și ale eforturilor de reabilitare a Securității, Ger­mina Nagâț a dovedit că o instituție pre­cum CNSAS trebuie și poate să acționeze cu probitate, demnitate și competenţă. Prezentul și viitorul României depind și de curajul in­ves­tigării oneste a ceea ce a însemnat dictatura comunistă“.

Pentru Premiul GDS pe 2013 au fost mai mul­te nominalizări (vreo patru), disputate foarte acerb. Germina Nagâț a câștigat pe merit. Noi avem câteva cutume în cadrul Grupului: să nu ne premiem între noi și să nu acordăm pre­­mii funcționarilor publici, considerând că ei nu-și fac decât datoria, sunt plătiți pentru asta ș.a.m.d. Totuși, în această privință, facem câteodată unele excepții pentru oameni care, chiar func­ționari publici fiind, şi-au depăşit „fişa pos­tu­lui“, au dat plusvaloare instituţiei, au adăugat un puternic suflu civic activităţii lor, pe lângă cel strict profesional. Germina Nagâț este în această postură. Sigur, e și meritul membrilor Colegiului CNSAS din ultimii ani, pe care îi sa­lut în această sală. Dar ei sunt numiți politic şi pe o perioadă determinată. Am considerat că Germina Nagâț reprezintă un fel de cons­tantă, o axă a CNSAS-ului care, de 14 ani, dă un anumit ton instituției. Şi asta în pofida pre­siunilor uriașe care se fac din partea „duş­manilor societăţii deschise“ asupra ei și a cer­cetătorilor care sunt în subordinea ei în Di­rec­ţia de Investigații. Sunt cercetători tineri (unii dintre ei prezenţi în sală) care în bună măsură au fost formaţi în acelaşi spirit.

În cea mai recentă carte a sa, Din vorbă-n vor­bă, Andrei Pleșu spunea: „Sunt de acord să uităm trecutul, dar pentru asta și trecutul trebuie să se lase uitat“. Din păcate, trecutul nu prea se lasă uitat într-o societate în care vreo 40% dintre oameni rămân nostalgici la adresa comunismului și cu toate rețelele se­curisto-mafiote, politico-economico-me­dia­ti­ce care reușesc să conducă în continuare des­tinele țării. De aceea, mă miră faptul că unii in­telectuali tineri propovăduiesc o relativizare, o cvasiamnezie în ceea ce privește traumele comunismului. Unii dintre ei se întreabă cum de mai putem fi pe o desuetă poziție an­ti­co­munistă după 24 de ani de la căderea co­munismului. Ca și cum ar fi desuet să mai fii antifascist după 70 de ani de la căderea na­zismului. E aici o păguboasă asimetrie pe ca­re nu o înțeleg. Simplu spus, anticomunismul şi antifascismul sunt două faţete obligatorii ale medaliei democraţiei liberale.

Premiul GDS a fost înființat în 1994 și de atunci, în fiecare an, el este acordat cu con­secvență unor personalități publice cu­nos­cu­te. MAGDA CÂRNECI

Germina Nagâţ şi Premiul GDS pe 2013

 

GERMINA NAGÂȚ (CNSAS):

Vă mulțumesc fierbinte pentru această onoa­re și minunată bucurie pe care mi-ați făcut-o. Aș vrea să-mi permiteți să împart premiul cu mai mulți oameni lângă care am muncit timp de 14 ani şi lângă care am petrecut zile mai grele sau mai bune la CNSAS. Nu pot să fac o listă, ar fi mult prea lungă, dar vreau să vi-i descriu pe scurt, ca să înțelegeți cât de adec­vate mi se par cuvintele pe care le-aţi citit în Motivația premiului, atunci când mă gândesc la ei. Sunt oameni care și-au cheltuit tine­re­țea, energia, unii sănătatea, care au renunțat la a citi cărți minunate pentru a citi cronicile si­nistre din care este compusă arhiva fostei Securități. Sunt oameni care au fost de-a lun­gul timpului insultați, calomniați, unii ame­nin­țați chiar pe holurile tribunalelor, într-un cu­vânt, care au muncit, așa cum s-a spus în Mo­tivația premiului, „cu devotament“ și aș spune chiar cu stoicism, ştiind că orice vic­to­rie profesională pe care ar avea-o riscă să des­ființeze instituția, să ducă la abrogarea legii. Mă gândesc la toți cei care, într-un fel sau altul, în 14 ani în CNSAS, au răbdat și au spe­rat că deconspirarea nu va fi doar o pro­pa­gandă, o chestie de vitrină pentru Occident, ci că o să fie o realitate și că ea va schimba ce­va în bine în România. Consider că prin pre­miul pe care mi l-ați dat mie i-ați premiat și pe ei. Și în numele lor vă mulțumesc.

 

Dosare distruse în 1989

ANDREI PLEȘU (NEC):

Am cunoscut-o pe Germina Nagâț la CNSAS, am lucrat cu ea și pot să vă spun că ceea ce din afară se vede ca o luptă tenace, dar mai cu­rând birocratică cu structurile vechii Se­cu­rități, cu documentele, cu dovezile, dinăuntru se vede ca un război. Am putut s-o văd pe Ger­mina Nagâț pe front. Ea este, de multă vre­me, de când s-a înființat CNSAS, în mij­lo­cul vârtejului și vă asigur, ca unul care am fost acolo, că lucrurile arată dur. Tenacitatea, rezistența nervoasă, răbdarea, combativitatea, în fine, toate virtuțile pe care frontul le im­pli­că sunt perfect întruchipate de Germina, pe care o admir și o omagiez din tot sufletul.

Am venit aici şi pentru că ar fi fost o ocazie unică să mă văd cu d-l general Mălureanu. Nu l-am văzut de 25 de ani. El era omul care se ocupa de cultură pe vremea aia. Mai erau şi alţii, pe fiecare uniune de creație. Pe vre­mea când se ocupa de mine, venea la ins­ti­tuție, dar a venit și acasă de două ori, s-a ui­tat la biblioteca mea și mi-a spus: „Tovarășu’ Pleșu, ce de cărți aveți! De ce nu vă ocupați cu ele? În loc să vă citiți biblioteca, tot timpul bombăniți... Vă spun drept, vorbiți cum vor­bește maică-mea. De la ea înțeleg, că n-are studii. Dar dvs., om cu studii, cu atâtea cărți, sunteți la nivelul lui maică-mea?“.

Germina Nagâţ tocmai mi-a adus un do­cu­ment din care rezultă că un număr de opt bi­bliorafturi ale dosarului meu de urmărire, din 1979-1989, au fost distruse prin rupere din ordinul instituției, serviciul neavând tocătoare de hârtie mecanice. În Germania de Est, aveau tocătoare mecanice, au tăiat arhiva fostei Se­curități și au pus „tăiețeii“ de hârtie rezultați din tăiere în saci. Fiind nemți, au păstrat sa­cii, drept care, după unificarea cu Germania Fe­derală, au fost aduse echipe întregi de ex­perți care au lipit „tăiețeii“ la loc și au refăcut ar­hiva. La noi nu s-a întâmplat chestia asta. Ideea că mi s-au distrus 10 ani de biografie fă­ră să fiu întrebat mi se pare scandaloasă. Știu tot de acolo că se distrusese și o parte din dosarele Doi­nei Cornea, al lui Mircea Di­nescu, Ion Ca­ramitru, Lucian Pintilie. Înțeleg că d-l Mă­lu­reanu a fost întrebat de curând la o con­fe­rință de ce a făcut asta și a spus: „ca să pro­tejăm rețeaua“. Eu pot să înțeleg că vo­iau să protejeze rețeaua. Ceea ce mă n­e­li­niștește în­să e că asta înseamnă că rețeaua e activă.

Procesul verbal care confirmă distrugerea, în decembrie 1989, a dosarelor de Securitate ale unor personalităţi culturale

 

ION CARAMITRU (directorul TNB):

Prima mea întâlnire cu Securitatea a fost când aveam şapte ani. Au intrat în casă se­curiștii, nu știu ce au căutat, i-au arestat pe tata, pe mama și pe soră-mea. Unul a spus: „Ia-l și pe ăsta“ - eram mai răsărit, dar când m-a întrebat câți ani am şi i-am spus, au ple­cat lăsându-mă singur într-o casă răsturnată, la şapte dimineața, un copil speriat. Sora mea a venit după două zile, mama după două luni și tata după doi ani. Se întâmpla în ‘49.

În ‘92, când a venit Regele Mihai în vizită, am fost la aeroport să-l primesc. S-a apropiat de mine un civil: „Să trăiți“, a spus. „Cine sun­teți?“, am întrebat. „Sunt Suceavă. Am scris și o carte, v-am mulțumit în ea.“ „Pentru ce?“ „Sunt generalul Suceavă. Pentru că m-ați lă­sat să vorbesc din Studioul 4 în decembrie ‘89.“ „Cum adică v-am lăsat?“ „Eu v-am cerut v­o­ie , dvs. ați spus «poftiți» și asta pentru mi­ne a contat foarte mult.“ Am plecat cu suita aceea de mașini, am ajuns la Hotelul Con­ti­nental, unde Regele urma să se întâlnescă cu noi. În așteptare, cineva mi-a spus că ge­ne­ralul Suceavă e la etaj și m-am dus acolo. El avea o echipă întreagă de militari în civil care asigurau paza. La un moment dat se deschide ușa și intră un domn în pulovăr, solid, care, când mă vede, dă să fugă. Îl recunosc, era securistul nostru de la Teatrul Bulandra, pe care nu-l mai văzusem din ‘89. A dat să fu­gă, și-a dat seama că nu poate, s-a întors și, de la ușă, a zis tare: „Pino, Hristos a înviat!“. La care Suceavă îi spune: „Băi, securist ne­no­rocit, îl cunoști tu pe maestrul?“. Ăla îi zice: „Vai de mine, din câte l-am scăpat!“. „Din câ­te m-ați scăpat dvs.?“ „Din multe!“ „Dar de ce?“ „Nu pot să vă spun acum. Tovarășu’ Su­ceavă, trebuia să-l bag la economic, să știți!“ Și-i spun: „Dar unde-s dosarele?“. „Le-am ars... ăăă, sunt acolo“ – i-a scăpat. Am ră­mas cu această fixație că probabil s-or fi ars niș­te dosare. Iată-mă acum pe lista celor „arși“.

Când d-na Nagâț a răspuns invitației de a ți­ne o conferință la Teatrul Naţional, d-l Mă­lureanu s-a prezentat cu aroganță și cu si­gu­ranță de sine ca fost lucrător al SRI și înalt funcționar al Securității și a spus: „Lucrul cel mai grav este că se fac asemenea gen de dez­bateri și conferințe și noi nu suntem che­mați să fim de față și să ne spunem părerea, că așa ar trebui să fie democratic“. A spus că lucrează la o revistă, Vitralii, despre care eu n-am auzit, dar pe urmă m-am interesat și am văzut că sunt organizați, au o societate a foștilor ofițeri în rezervă și în retragere din SRI zic ei, dar de fapt sunt din Securitate. D-na Nagâţ l-a întrebat: „Acum vă văd și eu prima oară la față, am avut corespondențe până acum, spuneți-mi, e adevărat că le-ați ars?“. Și el a spus: „Da, le-am ars“. „De ce le-ați ars?“ „Pentru că legea scrisă și nescrisă este să protejăm informatorii și colaboratorii.

Au intrat în casă se­curiștii, nu știu ce au căutat, i-au arestat pe tata, pe mama și pe soră-mea. ION CARAMITRU

ANDREI PLEȘU:

A apărut în ultima perioadă în presă o idee, că cei care fac deconspirări, respectiv CNSAS, au scos la iveală mai ales oameni fini, in­te­lectuali adevărați, cu care ne mândrim, iar se­curiștii propriu-ziși, ofițeri ș.a.m.d., n-au fost publicitați cum au fost publicitați mari oa­meni cunoscuți ai culturii noastre. Asta e o te­mă de dezbatere: în ce măsură a deconspira ofițerii Securității e altceva decât a publica pur și simplu organigrama instituției și ce spor de informație aduce asta cu privire la or­ga­nismul cu pricina? În ce măsură oameni care au fost doar informatori ar trebui să fie sau nu protejați în rolul pe care l-au jucat de an­vergura lor culturală? Scuză o carte bună un caracter prost?

 

GERMINA NAGÂȚ:

Regret sincer că nu sunt aici g-ralul Mă­lu­reanu și col. Achim, pentru că mi-ar fi plăcut să le pun concret întrebarea: dacă este ade­vărat că s-au ars dosarele pentru a se proteja sursele și că ăsta e un lucru firesc pentru ori­ce serviciu de informații, de ce s-au ars atâ­tea dosare de urmărire informativă? Nu se aș­tepta nimeni să vină CNSAS după 10 ani și să facă deconspirarea așa cum se face astăzi la noi, nu prin consultarea unui index de nume conspirative în dreptul unor nume reale, ci prin deducții și coroborări de documente? Să protejeze rețeaua ar fi însemnat să protejeze doar dosare de informatori, nu și dosare de ur­mărire. Această listă de dosare distruse, în care figurează și d-l prof. Pleșu, are 61 de poziții. Până la poziția 51 sunt numai dosare de urmărire. Începe cu Dan Hăulică, se con­ti­nuă cu fel de fel de persoane importante, toa­te mari figuri culturale, Marin Sorescu, Mircea Daneliuc, Lucian Pintilie etc. Cât de plauzibilă este această ipoteză că s-au distrus dosarele oamenilor de artă și cultură pentru că s-a pro­tejat rețeaua? Sigur că răspunsul foarte la îndemână este cel pe care l-a dat d-l Ca­ra­mitru chiar atunci la conferință, că s-au pro­tejat niște fapte, abuzuri și autorii abuzurilor, și nu numele surselor. Nu informatorii au fost primii pe lista celor protejați.

Pentru a porni dezbaterea în jurul acestei te­me destul de delicate și fierbinți, având în ve­dere polemicile din ultima vreme din presă și reacțiile publice la deconspirări validate sau invalidate de instanță, cred că ar merita să ne întrebăm întâi dacă este firesc ca un ser­viciu de informații, cum se consideră foștii ofi­țeri de Securitate, ofițeri de informații să se ocupe de artă și cultură. A făcut vreodată un serviciu de informații cenzură în mod direct în operă? A intervenit în cărți, în manuscrise, în spectacole de teatru, la modul cel mai con­cret, atât prin informatori, cât și prin pre­siu­nile pe care le-au pus asupra autorilor? În une­le situații, dacă reconstitui originea unei cărți, a unei piese literare, poţi să vezi că Se­curitatea aproape că e coautor, face lecturi în avanpremieră în redacții, în care s-a pă­truns cu chei contrafăcute. CNSAS a publicat o mulțime de lucrări și studii cu documente în privința asta: cum se făcea controlul asu­pra publicațiilor de toate felurile, inclusiv prin intrarea prin efracție în redacții, consultarea, fotografierea, fotocopierea proiectelor, ma­nu­scriselor și apoi dirijarea factorilor de decizie pen­tru a influența în mod direct creația ar­tis­tică. Asta este ceea ce ar merita discutat: în ce măsură Securitatea, ca serviciu de infor­ma­­ții, a făcut ceva firesc sau ceva explicabil din punct de vedere al meseriei? Pentru că asta este ipoteza sub care poartă ei acest
dia­log cu noi astăzi, inclusiv la tribunal: au făcut ceva firesc, ceva ce se face în toate ță­rile. Mie nu mi se pare că așa ceva este plau­zibil.

 

GABRIEL LIICEANU (GDS):

Ați putea să ne spuneți care sunt tipurile de cli­șee pe care le acredita Securitatea despre ea însăși după 1990?

 

GERMINA NAGÂȚ:

Noi primim întâmpinări de la foștii ofițeri de Se­curitate pe care i-am chemat în instanță potrivit legii pentru încălcarea drepturilor omu­lui și pentru abuzuri - niște texte în care dumnealor își apără punctul de vedere și își susțin cu argumente faptele. Printre clișee, ce­­le mai importante sunt: „Am acționat con­form legii, regulamentelor și normelor de lu­cru care nu erau neconstituționale și, chiar da­că ar fi fost, nu contează, pentru că mi­siunea unui serviciu de informații este aparte față de ce trebuie să facă un purtător de uniformă“, „am apărat țara“ și, mai mult, „toți fac asta astăzi și o vor face în toate tim­purile“, adică vor urmări prezumtivi spioni, vor proteja interesele naționale, siguranța și or­dinea publică în felul în care au făcut-o și dumnealor înainte de ‘89. În cazul în care este vorba despre un ofițer care a acționat în domeniul artă și cultură, cum au fost foarte mulți, e mai ușor pentru Consiliu să de­mon­teze această apărare. Cum poți să spui că a interveni brutal în viața unui autor, a-l urmări în fiecare moment, a-i cenzura opera repre­zintă o faptă care protejează interesul co­lec­tiv, și nu interesul unui regim? Sigur că ar fi mult mai greu, prin comparație, să con­tra­zici un ofițer de contraspionaj economic sau anti­terorism. În cazul „artă și cultură“ mi se pare foarte evidentă latura abuzivă a muncii Se­cu­rității și absurdul acelei activități. Toate ac­țiu­nile din instanță ale CNSAS în care e vorba de ofițeri din domeniul artă și cultură sunt lecții despre cum arăta abuzul în modul cel mai absurd vizavi de normalitate și față de lucrul atât de prețios, atât de important pen­tru o colectivitate, care este viața ei cul­tu­rală.

Trecutul care nu trece

GABRIEL LIICEANU:

În această Motivație a premiului pe care GDS vi l-a oferit, se spune că e vorba de „de­vo­tamentul admirabil cu care servește cauza adevărului istoric, a confruntării cu un trecut traumatic (ale cărui efecte continuă să se facă din păcate simțite)“. Cum vede un func­ționar dinăuntrul CNSAS efectele care con­tinuă să se facă simțite și azi?

 

GERMINA NAGÂȚ:

Colegul meu Mihai Ionescu este juristul care a apărat în cazuri foarte grele și a câștigat în numele instituției. Astăzi, a câștigat pentru noi procesul cu Rodica Stănoiu, fostul mi­nis­tru al Justiției - cel mai lung proces al Con­siliului, şapte ani. Acest coleg al meu, care e foarte tânăr, a trăit acest proces ruinându-și pur și simplu sănătatea. A avut în 2009 sur­priza îngrozitoare de a găsi în sufragerie două gloanțe care au fost trase, deși el locuiește la bloc, la înălțime și nu e mai nimic în jurul clă­dirii. Nu ştie nici până în ziua de azi cine a tras. Am alți colegi care au fost înghesuiți pe ho­lurile tribunalului, de nenumărate ori, ame­nințați sau insultați de foștii ofițeri de Se­cu­ritate cu care noi avem proces. Am alți co­legi, nu puțini, care au fost chemați la Par­chet, s-a făcut plângere penală pentru abuz în serviciu împotriva lor. E puțin stânjenitor să vorbești despre toate astea, nu vrea ni­meni să pară martir, dar din asta este com­pusă viața de zi cu zi a multora dintre cei ca­re lucrează la CNSAS. Sunt foarte multe si­tuații în care instituția e pur și simplu de­ni­grată cu bună știință și supusă unei campanii de minimalizare a muncii și de propagandă pen­tru abrogarea legii și desființarea ei. De câ­te ori se mai câștigă câte un proces e aproa­pe liniște, iar când se pierde un proces e hăr­mălaie și toată lumea duce discuția către con­cluzia că e o prostie, să închidem instituția, să dăm foc arhivei, n-are niciun rost. Vă rog să vă imaginați cât de mult rost are pentru cei care vin să-și ia dosarele. Pare că e târ­ziu, că nu mai au energie și că nu mai in­te­resează, dar nu este așa. Am numărat recent peste un milion de copii care pleacă în fiecare an din Consiliu pentru cercetătorii acreditați și pentru titularii de dosar care vin să ci­tească. Asta vorbește de la sine.

 

ANDREI OIȘTEANU:

Vreau să mai adaug un clișeu pe care l-a fo­losit chiar d-l g-ral Vasile Mălureanu când am vor­bit cu el la telefon să-l invit la această dez­batere. Mi-a zis: „N-am să vin la GDS pentru că nu pot să vorbesc deschis. Noi îi mo­ni­to­rizam pe oamenii de cultură pentru că erau agenți străini“. E vorba de clasicul clișeu al „agenturilor străine“, utilizat şi de Ceauşescu în zilele revoluţiei.

Mi-am luat eu sarcina, destul de ingrată, de a-i căuta pe domnii Mălureanu și Achim ca să-i invit la dezbaterea de la GDS. Am as­cultat intevenţia d-lui Mălureanu la conferința Germinei Nagâț la Teatrul Național pe 19 ia­nuarie. Domnia sa a explicat că a ars în 22 de­cembrie ‘89 dosarele pe care le aveau în lu­cru, existente în fișetele lor, nu în arhive. El a motivat astfel: „pentru că nu am avut timp să selecționăm pagină cu pagină, le-am ars otova“. Când l-am invitat, d-l Mălureanu a mai spus: „Nu vin pentru că am fost apos­trofat la Teatrul Național“. I-am garantat că sun­tem oameni civilizați și că îl vom lăsa să vorbească. I-am spus că aplicăm principiul audiatur et altera pars, dar toate argumentele mele au fost zadarnice. El publică o revistă ca­re se intitulează Vitralii, editată de Asociaţia ca­drelor militare în rezervă din SRI. M-am ui­tat la consiliul științific al acestei reviste, un­de sunt acad. Dinu Giurescu, Ioan Scurtu, Alex Mihai Stoenescu, Gh. Buzatu ş.a. L-am invitat şi pe d-l g-ral Victor Achim, care se ocupa, în cadrul Departamentului „Cultură-Ar­tă“ al Securităţii, de membrii Uniunii Scrii­to­rilor. D-l Achim (care mi-a spus iniţial: „lă­sați-mă câteva zile să mă gândesc“) m-a re­fuzat, până la urmă. I-am zis: „Veniți să fa­cem un dialog“, iar el mi-a replicat: „D-le Oiș­teanu, eu știu atât de multe lucruri despre voi că, dacă încep să vorbesc, se lasă liniștea în sală, nu va mai fi niciun dialog“, plasând astfel o umbră de amenințare.

 

ION CARAMITRU:

D-na Nagâţ, modificarea legii sub care func­ționați, care a adus obligația de a se trimite în instanțe cazurile spre analiză și instanța să dea verdictul dacă cineva a fost sau nu in­formator, este de bun augur sau CNSAS ar pu­tea, în principiu, cum a fost inițial, să ga­ran­teze moralitatea deciziei definitive că cineva a fost sau nu colaborator?

 

GERMINA NAGÂȚ:

Pentru opinia publică, este mai bună această a doua procedură, în sensul că o acțiune tri­misă la instanță este însoțită de documente și argumentație din punct de vedere juridic și asta ajută și la înțelegerea speței, și la cla­ri­fi­carea tuturor posibilelor scenarii care se cons­truiesc în jurul unui caz. Este mai greoi, dar es­te mai sigur din punct de vedere juridic. Nu se mai lasă impresia acelei justiții paralele, de care am fost acuzați când funcționam pe ve­chea lege. Dar, în același timp, sunt situații în care verdictul este viciat, este bizar motivat sau practic nemotivat de instanță.

Vreau să mai adaug un clișeu pe care l-a fo­losit chiar d-l g-ral Vasile Mălureanu când am vor­bit cu el la telefon să-l invit la această dez­batere. ANDREI OIȘTEANU

CNSAS nu mai dă decizii, ci doar înaintează propunerea de a se constata calitatea de co­laborator. În stabilirea acestei calități, mai in­tervine ceva foarte important - o modificare adusă procedurii de aplicare a definiției de „co­laborator“, apărută în vara lui 2012. Curtea Constituțională a dat atunci o decizie ca răspuns la o acțiune înaintată de doi ofițeri de Securitate: rapoartele și notele întocmite de ofițeri pe baza informațiilor primite de la surse nu mai pot fi considerate probe unice în stabilirea calității de colaborator. Ceva ne­spectaculos în aparență, dar motivația de fac­to a fost că se respectă mai bine drepturile de apărare a persoanei, civilul care vine în in­stanță sub acuzația că a fost colaborator este mai bine apărat și mai bine servit de justiție, dacă se iau în calcul doar documentele pro­duse de mâna lui. Asta ne incomodează în­grozitor, mai ales cu privire la mediul artă și cul­tură, pentru că multe dintre sursele care au fost active în mediul ăsta au refuzat să scrie. Altora nici nu li s-a cerut să scrie, pen­tru că aveau și funcții și pentru că, în general, cu persoane care au și calitatea de membru de partid, și diverse funcții de conducere nu lucrezi așa cum lucrezi cu un informator oa­recare, pe care îl pui să scrie școlărește note in­formative. În momentul în care Curtea Cons­tituțională a decis asta, Consiliul a fost pus în situația de a da adeverință de necolaborare în cazurile în care probațiunea se făcea doar pe note și rapoarte întocmite de ofițeri.

Definiția colaboratorului spune așa: este co­la­borator cel care a denunțat atitudini și acțiuni anticomuniste și care a încălcat drepturile omu­lui. Trebuie să fie cumulat întrunite cele două condiții. Dacă nu sunt note informative cu conținut explicit anticomunist, ci doar no­te informative implicit anticomuniste sau des­pre altceva, viața privată, preocupările per­soa­nei etc., dacă nu e întrunită și prima condiție, atunci Consiliul nu mai poate trimite speța în instanță. Ce poate face și face curent este să pre­zinte speța, cazul în detaliu în textul ade­ve­rinței, înglobând informația esențială cu privire la relația persoanei cu Securitatea. De aceea apar pe site-ul Consiliului adeverințe de pagini întregi și pe urmă citim pe bloguri: cum, ăsta a avut ani la rând contacte cu ofi­țerii, a dat informații, a mai luat și bani și ăș­tia spun că nu e colaborator? Asta e pentru că definiția trebuie respectată așa cum este.

 

Raportul care dovedeşte distrugerea de către Securitate, în 22 decembrie 1989, a unor materiale din dosarul de urmărire informativă al lui Andrei Pleşu

 

 

ANDREI PLEȘU:

Orice sistem dictatorial are în fișa lui de exis­tență urmărirea și pedepsirea celor care în mod expres sunt împotriva sistemului. În car­tea Dragul meu turnător a lui Gabriel Liiceanu e vorba despre un tip infracționar de acti­vitate a Securității, atotcuprinzător, de o indis­creție gravă, împotriva cuiva care nu făcuse ni­mic împotriva legii și care avea două vi­novății principale: fusese la o călătorie de stu­dii în străinătate și nu era de acord cu ideo­logia marxist-leninistă, fiind filosof de me­se­rie. Astea nu sunt acțiuni antistatale, nu sunt subversiuni. Mie aici mi se pare că se vede fa­ța scandaloasă a profilului pe care îl căpătase această instituție. Faptul că îl iau la întrebări pe d-l Radu Filipescu după ce el distribuie ma­nifeste în oraș intră în logica sistemului. Dar fap­tul că sistemul sare pe cineva care își ve­de de treabă numai pentru că a făcut o că­lătorie în străinătate și pentru că are opinii di­ferite de cea oficială, asta arată o formă de evo­luție spre monstruos.

 

GABRIEL LIICEANU:

Mai e un paradox. Când, după anii ‘68, te du­ceai într-o călătorie, plecai cu un pașaport primit de la MAI. Nu treceai Dunărea înot. Du­pă care, automat, la întoarcere, deveneai cul­pabil și erai suspectat de acte de spionaj în sluj­ba „agenturilor străine“. Iarăși, după ce cri­terii deveneai un personaj subversiv ideo­logic? După aprecierea lucrărilor pe care ajun­geai să le publici. Deci, pe de o parte, treceai de cenzura comunistă, iar pe de altă parte Se­curitatea te încadra, pe baza unei cărți pu­bli­cate, la categoria „dușman al ordinii de stat“. Ab­surdul era enorm. Plecai cu acte în regulă și te întorceai spion. Nu produceai li­te­ratură de samizdat, dar erai declarat dușman ideologic.

 

IOAN T. MORAR (scriitor):

Sunt foarte uimit că, prin toate discuțiile din ul­timul timp, prin disculpările pe care le ve­dem prin diverse reviste, de fapt se impune ideea prezumției de nevinovăție a Securității. Securitatea nu pentru îngeri a fost făcută, ci a fost brațul înarmat al unei ideologii. Pe de altă parte, aș vrea să subliniez faptul că lu­mea s-a ferit în general de Securitate, dar n-a știut să se ferească de informatori. De aceea, informatorii trebuie, după părerea mea, decons­pirați, pentru că ei au făcut parte din­tre noi, nu erau pe statele de serviciu. Am vă­zut că sunt ofițeri care „n-au făcut rău“ - un ofițer de Securitate era cumva știut, te fereai de el, știai care e securistul întreprinderii. Pe­riculoşi erau cei care se ascundeau printre noi. Aș vrea să-i întreb pe cei care au fost în CNSAS dacă există securiști şi turnători buni și răi. Care sunt criteriile, până la urmă, din­colo de ceea ce decide tribunalul?

 

Prezumţia de vinovăţie în cazul Securităţii

HORIA-ROMAN PATAPIEVICI (GDS):

Statul român comunist era un stat totalitar. Ca atare, Securitatea nu era un serviciu de in­formații în sensul clasic, neutru, liberal-de­mocrat al termenului. Securitatea era „brațul înarmat al partidului“ și menirea ei era în mod cu totul periferic să execute operațiuni de apărare națională, contraspionaj etc. Prin­ci­pala ei sarcină era încadrarea informativă a societății. Prin urmare, Gabriel, tu ai fost ur­mărit nu pentru că ai primit pașaport, ai fost în străinătate și pe urmă te-ai întors, ci pentru că exista cineva în aparatul de stat care avea dreptul legal să definească ina­mi­cul, adică pe tine, pe Andrei Pleşu, pe atâția alții. Numai într-un regim totalitar a ține un jurnal era un lucru care, până la urmă, te pu­tea duce la în­chi­soare și la moarte, cum l-a dus pe ing. Ursu, .

Prezumția de nevinovăție nu e valabilă pen­tru Securitate, pentru că funcționa într-un sis­tem totalitar. E adevărat că, pentru o so­cietate democratică, această prezumție func­ționează. Dar trebuie distins faptul că Secu­ri­tatea a funcționat ca unealtă de încadrare informativă a statului totalitar. Deci, de la caz la caz, trebuie aflată dovada pentru ofițerii ca­re nu au făcut rău, deoarece, în esență, ei funcționau într-un sistem în care două lucruri erau valabile: 1) aveau dreptul să definească duș­manul, iar această definiție era totalitară; 2) erau îndreptățiți să ia măsuri informative sau chiar penale împotriva celor pe care îi de­finiseră ca dușmani.

 

GABRIEL LIICEANU:

Multe discuții s-au purtat, de-a lungul aces­tor două decenii şi jumătate, asupra unor ca­tegorii de „lucrători ai Securității“ care tre­buiau exonerate de vină. L-am auzit pe un jur­nalist spunând: „Dom’ne, unii stăteau în birouri, spre deosebire de torționari, n-avem ce să le reproșăm...“. E o eroare enormă, pen­tru că autorii răului sunt exact cei din birouri - ei pun la punct proiectul, conceptul, arhi­tec­tura supravegherii. La capătul celălalt al lan­țului, cel care bate, anchetează este doar ins­trumentul gândirii care s-a născut într-un bi­rou. Ideea că ofițerii din birouri erau „băieți buni“ pentru că nu aveau mâinile pătate de sânge este, în cel mai bun caz, rodul unei gân­diri leneșe. Nu Gheorghiu-Dej îl împușca pe Pătrășcanu în ceafă, dar el dădea ordin să fie împușcat. Nu Nicolski tortura în camerele de anchetă ale Securității, el doar comanda tor­tura.

Multe discuții s-au purtat, de-a lungul aces­tor două decenii şi jumătate, asupra unor ca­tegorii de „lucrători ai Securității“ care tre­buiau exonerate de vină. GABRIEL LIICEANU

A doua categorie care, ni se spune uneori, treb­uie exonerată de vină îi privește pe cei care lucrau în serviciile externe ale Securității, deci contrainformațiile. Pare convingător. Vezi Doamne, ei nu chinuiau populația in­ternă, se ocupau numai de spionaj în afară. Cartea lui Pacepa, Moștenitorii Kremlinului, con­ţine o foarte interesantă masă de infor­mații pe această temă. Toată Securitatea noas­tră, ca și toate securitățile țărilor est-eu­ropene erau coordonate și aliniate la act­i­vi­tățile KGB. Și cum sub Hrușciov și Brejnev con­traspionajul descoperă avantajele și de­li­ciile furtului tehnico-economic (era firesc, de vreme ce capitalismul trebuia ajuns din urmă și întrecut), se trece la jefuirea sistematică a tehnicilor produse de țările capitaliste. Aceas­tă hoție organizată instituțional devine înalt-patriotica sarcină a serviciilor de con­train­formații comuniste.

De aici și stupefacția pe care o am în ultima vreme când văd ușurința cu care se pun în ecuație activitățile NSA, dezvăluite întregii lumi de „marele erou“ Snowden, cu ac­ti­vi­tățile serviciilor de tip Securitate, STASI, KGB etc. Vladimir Tismăneanu a avut recent un­deva o foarte fericită formulare, care denunță exemplar sofismul sau confuzia care se as­cund aici. „Una e“, spune el, „să aperi ce­tă­țenii de teroriști, alta să terorizezi cetățenii. Democrațiile liberale nu sunt amvon de bi­se­rică, paradis terestru etc. În momentul de fa­ță, ele se găsesc în pericol. Unul, în fond, mortal. A-l ignora este o probă de supiditate și iresponsabilitate.“ Ce să mai spunem de fap­tul că Snowden, dezgustat de „metodele de presiune“ din SUA, își găsește refugiul în inima democrației planetare - Rusia!

 

ANDREI OIȘTEANU:

Este o altă legendă care circulă în anumite me­dii pentru manipularea oamenilor de bu­nă-credinţă: că se caută mai ales (sau numai) scriitorii şi artiştii turnători (nişte victime inocente), și nu ofițerii care i-au racolat (ade­văraţii vinovaţi). Complet greșit! Sunt circa 1.200 de ofițeri de Securitate deconspirați de CNSAS (mult mai mulţi decât scriitorii in­for­matori), iar numele lor sunt publicate în Mo­nitorul Oficial. Doar că, sigur, e vorba de no­torietate: pe nimeni nu interesează maiorul Io­nescu, să zicem, dar interesează cazul lui Ște­fan Augustin Doinaș sau al lui Mircea Ior­gu­lescu.

 

ADRIAN CIOFLÂNCĂ (CNSAS):

Întreba d-l Liiceanu cum ne influențează Se­cu­ritatea astăzi. Securitatea nu ne-a lăsat doar oameni, rețele de interese economice, tranzacții obscure de proprietăți, ci ne-a lăsat și multe idei la vedere. Citind dosare de cadre ale ofițerilor de Securitate, urmărind referate din diferite dosare de urmărire sau întrebările pe care le pun în anchete, se observă până la începutul anilor ‘70 un fel de academizare a securiștilor, adică încep să caute să termine o facultate, fac un doctorat, capătă un fel de validare academică pentru parcursul lor și nu e de ignorat faptul că Securitatea func­țio­nează de la un punct încolo ca un fel de think-tank al regimului, al partidului. Puterea Securității se exercită nu doar prin faptul că aveau putere decizională, fizică asupra celor anchetați, ci și prin faptul că încep să aibă in­formații, să aibă acces la o anumită literatură, să producă idei. De aia e interesant de văzut în dosare cum se exercită calitățile de critic literar, critic de artă, istoric ale Securităţii. Pe specializare mea, în istoria Holocaustului, câ­teva linii mari din negaționismul care s-a sim­țit în anii ‘90 au fost cumva schițate în felul în care gândea Securitatea în anii ‘80.

Aspect din timpul dezbaterii

ANDREI PLEȘU:

Eu cred că în lume nici binele nu e per­fect, nici răul nu e perfect. Dacă nu există sfinți pe toate drumurile, nici draci nu există pe toa­te drumurile și, omenește și creștinește, me­ta­fizic vorbind, mi-e greu să cred că în Se­cu­ritate era o pepinieră de încornorați la fel de negri. Vor fi fost printre dânșii și oameni care tră­iau dostoievskian. În primele luni la Mi­nis­terul Culturii, în ‘90, am primit vizita unui domn, îmbrăcat foarte neconvențional, ca­re mi-a zis: „Nu vreau să vă spun cine sunt, lucrez în Se­curitate. Am simțit că tre­buie să fac asta: am venit să vă spun că de la noi se trimit în con­tinuare rapoarte despre miniștri la primul mi­nistru“. Și mi-a arătat rapoartele făcute de ins­tituție despre mine, trimise lui Petre Ro­man. Eu găsesc că ăsta era un securist bun. N-a câș­tigat nimic, a ris­cat, pentru că eu puteam să declanșez o anchetă şi să văd cine e. Nu știu nici până azi nici cum îl cheamă. Poate mai e și acum acolo. Dar el a făcut acest gest.

 

GABRIEL LIICEANU:

Am citit mult în domeniul memoriilor con­cen­traționare. Știu prea bine, din mărturiile de­ți­nuților, că existau gardieni care se purtau mai omenește și alții care erau niște bestii. În ace­lași timp, este foarte greu să nu accepți că există momente în istorie în care rela­ti­vitatea și jocul cu nuanțele își pierd sensul, în care de­partajarea dintre Bine și Rău capătă o tran­șanță absolută. Există momente când poți ope­­ra cu ochii închiși în privința binelui și a rău­lui. Atunci când te referi, de pildă, la NKVD sau Ges­tapo, nu ai cum să introduci re­la­ti­vi­tatea în discuție. Era tărâmul diavolului pur. De aceea, nu cred în teoria „securistului bun“ și a „se­curistului rău“. Simplul fapt de a lucra între zidurile acestei instituții era de la bun început, prin suma de nemernicii plănuite și acu­mu­la­te acolo, o pășire pe teritoriul Rău­lui perfect de­finit istoric. Deci nu poți să ope­rezi cu nu­anțe fine atunci când istoria se or­ga­ni­zează în mod explicit în orizontul terorii. Mă ne­mul­țu­mește profund să văd că ames­tecăm judecăți de tip creștin în evaluarea celor mai mari ti­că­loșii ale istoriei întrupate în instituții spe­cia­lizate.

 

MAGDA CÂRNECI:

Urmările a ceea ce s-a întâmplat înainte de ‘89 continuă să ne marcheze. Este de datoria noastră să continuăm să conștientizăm aces­te sechele și toxine. Faptul că noi am acordat Premiul GDS Germinei Nagâț e o de­monstrație că devenim din ce în ce mai lucizi despre acest lucru şi că trebuie să continuăm această operație de curățare psihică și de re­struc­tu­rare mentală, pentru care avem nevoie de ins­tituții pu­ter­nice care să func­țio­neze normal.

A consemnat: RĂZVAN BRĂILEANU

Dacă nu există sfinți pe toate drumurile, nici draci nu există pe toa­te drumurile și, omenește și creștinește, me­ta­fizic vorbind, mi-e greu să cred că în Se­cu­ritate era o pepinieră de încornorați la fel de negri. ANDREI PLEȘU
3705
.