Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Politica dupa Sharon. Despre razboi si pace in Orientul Mijlociu
2014-01-12
0

Parcă nimic nu reprezintă mai fidel dramatismul, duritatea, conflictul adânc şi perspectivele divergente asupra realităţilor complexe ale ultimei jumătăţi de secol în Orientul Mijlociu decât destinul tare dar în acelaşi timp ultracontroversat al lui Ariel Sharon. Soldat, general, „criminal”, „buldozer”, „erou”, strateg, lider de partid, ministru în repetate rânduri (externe, construcţii, infrastructură), prim-ministru între 2001-2006, artizan al retragerii din teritoriile palestiniene ocupate, negociator al păcii. Nici moartea nu i-a fost uşoară sau banală, căci nu-i este dat oricui calvarul de a muri timp de opt ani.
 
Născut în 1928 într-o familie de evrei emigraţi din Georgia, în căutarea visului sionist, Ariel Sharon avea să fie atras încă din adolescenţă în vârtejul spiritului războinic şi neîmpăcat al locurilor, încă înainte de adoptarea Planului ONU de Partaj Teritorial al Palestinei, din noiembrie 1947. La 14 ani era deja instructor într-o tabără militară pentru tineret, la Gadna. Mai târziu, în 1942, avea să adere ca membru al Hagana, viitoarea armată oficială a statului Israel.
 
Militar activ în războaiele cruciale din 1948 (rănit grav), 1956 („campania din Sinai”), 1967 („războiul de şase zile”) şi 1973, Sharon avea să facă la maturitate pasul spre politică, demisionând din armată şi contribuind la înfiinţarea de către Menahem Beghin a Partidului Likud, în 1973. Ca o ironie a destinului familiei sale, marcat se pare de arme, fiul său Gur avea să moară la 11 ani, împuşcat din greşeală de un prieten, în timp ce se jucau cu un pistol mai vechi, lăsat nesupravegheat în casă de Ariel Sharon. Nu a fost singura tragedie din viaţa familiei sale. Prima soţie a lui Ariel Sharon murise câţiva ani înainte, într-un accident de maşină.
 
În primul război din Liban, Sharon a fost acuzat că poartă responsabilitatea pentru uciderea a mii de civili în „masacrul de la Sabra şi Shatila”, petrecut între 16-18 septembrie 1982. Acest episod, condamnat vehement de lumea arabă şi de Naţiunile Unite, rămâne probabil momentul cel mai întunecat din cariera sa de lider politico-militar. Puţine sunt contra-argumentele care-l pot dezvinovăţi pe Sharon de brutalitatea atacului militar asupra taberei de refugiaţi palestinieni din vestul Libanului, desfăşurat după toate indiciile sub coordonarea sa, după invazia din vara aceluiaşi an.
 
Ales premier în 2001 şi reales în 2003, Ariel Sharon avea să surprindă pe toată lumea în 2004 (inclusiv propriul său partid şi electorat), prin avansarea Planului de Dezangajare din Fâşia Gaza şi Cisiordania, şi prin preconizata revenire la aliniamentele dinaintea războiului din 1967. Fără prea multe explicaţii, aşa cum procedase în întreaga sa viaţă. Să fi fost oare vocea tainică de intuire a apropierii finalului şi reevaluarea ultimă pe care ţi-o inspiră „tic-tac”-ul interior? Sharon nu mai avea mult timp pe scenă...
 
În pofida unei puternice rezistenţe din partea societăţii israeliene conservatoare şi chiar a incurabilei neîncrederi din partea palestinienilor, sub comanda lui Ariel Sharon avea să se desfăşoare, în august 2005, timp de zece zile, cea mai mare retragere a colonişţilor israelieni din teritoriile ocupate. Planul de Dezangajare a fost ulterior criticat de mediile politice israeliene ca imatur, pripit şi neprofesionist, lăsând în urmă un „vid de autoritate” ocupabil de către grupări teroriste locale.
 
Pierzând susţinerea politică a fostului său partid, Sharon înfiinţează o nouă formaţiune, Kadima, cu care se pregăteşte să abordeze alegerile următoare. Kadima are un relativ succes la public, judecând după unele sondaje de opinie care-l arătau deja peste Likud şi laburişti. La 18 decembrie 2005, Ariel Sharon suferă primul accident cerebral, iar pe 4 ianuarie 2006 pe cel de-al doilea, care avea să-l imobilizeze definitiv, într-o comă din care nu a mai ieşit niciodată, în pofida unor eforturi medicale excepţionale. Este declarat mort pe 11 ianuarie 2014, practic la opt ani după pierderea cunoştinţei în urma accidentului vascular cerebral. Ariel Sharon a fost un om al cuvintelor puţine şi al faptelor mari. Cu bunele şi cu relele unei istorii cinice, în locuri care nu cunosc liniştea (şi în care a funcţionat sinistra axiomă „îl omor sau mă omoară”), în mijlocul unor oameni neîmpăcaţi.   
 
Istoria statului Israel, după 1948, se suprapune în mare parte cu destinul acestei generaţii puternice şi totodată intens încercate. A unei generaţii care a făcut deopotrivă război şi pace, care a construit o ţară modernă şi performantă, dar care a apelat la forţă şi represiune pentru a supravieţui într-un loc atât de special al umanităţii. Puţine şanse i-au fost date păcii pe aceste meleaguri ale urii şi răzbunării, în ultimii şaizeci şi cinci de ani.
 
Conflictul local este greu, dacă nu imposibil de judecat politic, moral şi istoric de către cei din afara spaţiului, fără a comite păcatul de a prejudicia argumentele uneia sau alteia dintre părţile de pe baricadă. Cei din interior au, fireşte, propriul lor adevăr, aproape întotdeauna profund opus celui al taberei adverse. Capacitatea de compromis a fost în general mică, rănile sunt adânci şi greu de vindecat.
 
Se spune, trivial şi simplist, că „timpul le vindecă pe toate”. Nu ştiu dacă este mereu aşa. De la sine, acest blestemat şi devastator conflict probabil nu se va încheia. Este nevoie de o nouă generaţie de lideri politici şi negociatori, crescuţi în altă paradigmă educaţională, care să aibă puterea, inspiraţia dar şi şansa istorică de a încheia o lungă eră a conflictului („Era Sharon”?) şi de a deschide în Orientul Mijlociu oportunitatea unei ere cel puţin „nesângeroase”, dacă la alte virtuţi nici nu îndrăznim deocamdată să aspirăm.
 
Poate că negocierile care avansează în prezent sub coordonarea secretarului de stat american John Kerry, cu bune promisiuni de concretizare de ambele părţi în viitorul apropiat, va împlini în cele din urmă „soluţia două state” şi visul de pace din Orientul Mijlociu. Este posibil.
TAGS :
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
374
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.