Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Sfârşitul erei Erdoğan, ascensiunea Turciei şi laitmotivul `loviturii de stat` în spaţiul bizantin
Valentin Naumescu - - - -
2014-01-07
International
1


Unsprezece ani de putere sunt astăzi mulţi chiar şi în Orientul Mijlociu, unde timpul curge mai lent iar dinamica opţiunilor politice este de regulă încetinită, cel puţin în comparaţie cu democraţiile liberale occidentale. Enough is enough, ar suna această nevoie de schimbare într-o traducere anglo-americană ultrasimplificată. Lunga şi, în general, fructuoasa epocă Erdoğan se apropie de final. Despre „impasul Turciei post-kemaliste” am mai scris[1], acum şase luni, anticipând practic reluarea şi amplificarea protestelor din marile oraşe ale ţării, chiar şi după epuizarea scandalului legat de parcul Gezi.

Disperata denunţare a „loviturii de stat judiciare” (adică poliţia şi justiţia împotriva puterii democratic alese), formula abracadabrantă prin care longevivul premier Erdoğan asmute poporul împotriva statului de drept şi se apără de mega-scandalul de corupţie din guvernul său, sună la fel de caraghios şi de ipocrit ca „lovitura de stat parlamentară”, conceptul invers din România anului 2012, prin care se asmutea Occidentul împotriva unei voinţe populare majoritare, dincolo de orice dubii. Asta nu înseamnă că Turcia şi România ar fi lipsite de experienţa istorică a loviturilor de stat; dimpotrivă, frecvenţa lor din trecut constituie motivul pentru care sunt invocate astăzi de către liderii contestaţi, care preferă să se autovictimizeze atunci când scaunul lor se clatină.

Cu alte cuvinte, în spaţiul bizantin, liderii acceptă cu greu sau deloc plecarea de la putere, respectiv ideea de a se bucura de o pensionare liniştită, idee atât de firească în democraţiile occidentale, unde am văzut recent că până şi regii abdică (nu mai vorbim de preşedinţi şi premieri), fără ca lumea să fi ieşit neapărat în stradă, pentru a le solicita plecarea. În Orient, bineînţeles, numai o „lovitură de stat”, o „trădare”, o „conspiraţie a agenţiilor străine” etc. poate să le conteste liderilor, de la preşedinţi de republică sau de partid până la primari ori rectori, geniul conducător şi să-i decupleze în cele din urmă de la exercitarea puterii de-a lungul întregii vieţi. Altfel ei nu pot înţelege, de bună voie, că totul are un început şi un sfârşit. Este o veche lecţie a Răsăritului, reparcursă periodic dar niciodată învăţată. Este, totodată, o tară profundă, moştenită din generaţie în generaţie, a culturii politice orientale (de ieri şi de azi), într-un spaţiu al lăcomiei şi cinismului unde sultanii, voievozii şi ţarii nu se lăsau uşor duşi de pe tron, poate tocmai pentru că ştiau atât de bine ce înseamnă atât privilegiile personale şi familiale, cât şi riscurile pierderii puterii în ţările lor. În tradiţia orientală, liderii naţionali şi locali ajung mai repede sau mai târziu ciocoi, de tip vechi sau nou, pentru a-l parafraza pe Nicolae Filimon, indiferent cât de nobile vor fi fost intenţiile începutului.

Recep Tayyip Erdoğan a fost indiscutabil un mare lider al Turciei, cu multe calităţi politice şi umane (tenacitate, voinţă de fier, dorinţa de a combate corupţia în primii ani ai guvernării sale, apropierea de oamenii simpli, capacitatea de a cataliza dezvoltarea economică şi afirmarea Turciei ca mare putere regională etc.) dar vremea schimbării se pare că a sosit. Orice model de creştere îşi atinge limitele, mai devreme sau mai târziu, şi atunci o masă critică va cere schimbări conceptuale, de abordare şi structurale inevitabile. Turcia a crescut mult în regimul său, economic, politic şi simbolic. Marile oraşe s-au modernizat spectaculos iar baza societăţii turce, tradiţional scufundată în sărăcie şi ignoranţă, s-a emancipat. Islamul e desigur prezent, dar e moderat şi neagresiv, ca şi naţionalismul local, şi nu distorsionează de o manieră semnificativă luciditatea, raţiunea, realismul şi compatibilitatea Turciei cu lumea occidentală.

Faptul că Turcia nu este încă membru al Uniunii Europene nu este exclusiv imputabil turcilor, care au făcut din 1963 (anul semnării Acordului de Asociere) mari progrese, ci şi marilor puteri vest-europene care s-au temut şi se tem de schimbarea unor echilibre sensibile ale puterii comunitare. Turcia ar fi devenit, conform mărimii sale, egala Germaniei şi Franţei ca pondere decizională la Bruxelles, ceea ce, evident, ar fi schimbat profund perspectiva geografică a „Europei unite”, pe care au avut-o fondatorii săi la sfârşitul războiului. Dar Europa se schimbă multicultural oricum, cu sau fără Turcia, şi asta putem vedea cu ochii noştri într-o plimbare pe străzile din Londra sau Paris. A ţine Turcia departe de Uniunea Europeană a fost/este o greşeală şi o nedreptate făcută unei ţări de o importanţă colosală în relaţiile internaţionale actuale, unei naţiuni puternice, care a fost mult timp dispusă să se „occidentalizeze” şi care ar fi putut oferi mult Uniunii Europene, economic şi strategic, ca punte reală între Occident şi Orient. Respingerea Turciei poate naşte, la frontiera sudică a Bulgariei, un recul cultural şi o problemă infinit mai mare decât integrarea ei.

După 11 ani de succese interne şi internaţionale, Edoğan a intrat în spirala unor greşeli politice (aproape) inevitabile, care-i vor determina îndepărtarea de la putere, chiar dacă AKP ar recâştiga alegerile din 2015. De ce spun inevitabile? Pentru că modernizarea Turciei s-a întors împotriva lui iar virajul treptat spre islamism politic şi măsuri autoritariste, vizibil după 2010-2011, a fost practic făcut pentru a consolida baza electorală a AKP (Partidul Justiţiei şi Dreptăţii, la guvernare) printre turcii săraci şi în special în zonele rurale (consolidare reuşită pe deplin), dar în acelaşi timp l-a îndepărtat pe fostul primar general al Istanbulului de spiritul marilor oraşe, de intelectualitatea kemalistă şi de upper middle class, de elitele educate ale statului şi, paradoxal, chiar de administraţie şi sistemul de guvernământ de sub cabinetul său. Mai nou, autoritarismul său exacerbat îl izolează treptat de propriul partid, aşa cum arată analistul turc Ihsan Yilmaz[2]. Noua generaţie a turcilor de succes, cosmopolită şi pro-occidentală, îşi doreşte acum altceva iar Erdoğan face eforturi disperate de a-i anihila numeric cu suporteri politici animaţi de un discurs tot mai conservator.

Premierul Erdoğan a avut inteligenţa (sau lipsa de inspiraţie?) în ultimii ani de a trece o lege care limitează la maxim trei mandate posibilitatea de a fi reales în parlament şi, implicit, prim-ministru. Un lucru foarte bun, s-ar putea spune la prima vedere! În acest fel, continuarea previzibilă a carierei sale politice (care a atins deja trei candidaturi de succes şi trei mandate de premier) ar fi funcţia de Preşedinte al Turciei, pentru că, fireşte, nici Erdoğan nu se gândeşte să se retragă în glorie şi să se ocupe de nepoţi. Doar nu e Helmut Kohl, Tony Blair, Charles de Gaulle, Václav Havel sau Regina Beatrix.

Premierul Erdoğan este deocamdată marele favorit pentru a-i succeda, anul viitor, la şefia statului turc, fostului său prieten şi partener politic, actualul Preşedinte Abdullah Gül, fost prim-ministru între noiembrie 2002 şi martie 2003. Mai mult decât atât, o altă lege adoptată tot de majoritatea AKP îi interzice practic lui Gül un nou mandat de preşedinte, deci lucrurile par a fi rezolvate. Pe de altă parte, Abdullah Gül nu a candidat la ultimele alegeri legislative şi ar putea reveni în parlament, poate chiar premier. Un schimb de locuri între cei doi pare o bună soluţie de tip bizantin, care să le rezolve viitorul amândorura, viaţa lor fiind desigur greu de conceput fără putere politică.

Dar socoteala de acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cea de la târg. Mulţi din liderii importanţi ai AKP nu mai pot candida, datorită limitei celor trei mandate, şi nici nu pot avansa simbolic pe linia preşedinţiei, deci sunt frustraţi şi îşi fac probleme pentru viitorul lor politic. Dincolo de confruntarea acutizată cu gruparea social-religioasă Hizmet condusă de fostul său aliat, clerul musulman Fetullah Gülen, care trăieşte în Statele Unite, partidul de guvernământ pare divizat momentan în cel puţin două facţiuni, seniorii şi juniorii. De asemenea, revenirea Preşedintelui Gül în partid la sfârşitul mandatului are efecte incerte, cu atât mai mult cu cât relaţiile dintre Erdoğan şi Gül nu au mai fost în ultimii ani chiar atât de bune şi se pare că Erdoğan nu l-ar mai dori pe Gül la şefia guvernului.

O izolare politică a lui Erdoğan în 2014, relativ previzibilă, pe plan intern şi internaţional (deteriorarea relaţiilor sale cu Uniunea Europeană şi Statele Unite, destul de clară în ultimul an, îl vor împinge inevitabil spre un discurs anti-occidental şi islamic-conservator tot mai explicit, ca singură soluţie de supravieţuire în bătălia politică internă) vor face curând din Recep Tayyip Erdoğan liderul de care Turcia nu mai are nevoie pentru a-şi continua progresele şi ascensiunea, în regiunea complicată care uneşte două lumi. Mega-scandalul de corupţie din guvern (trei miniştri acuzaţi, zece miniştri remaniaţi recent) anulează exact una din virtuţile simbolice majore ale regimului AKP, de la victoria din 2002 încoace, şi anume combaterea corupţiei, temă la care propriul electorat a fost în trecut foarte sensibil.

Dar, pentru că liderii din spaţiul bizantin nu înţeleg şi nu pot să plece „de bună voie şi nesiliţi de nimeni”, conform tradiţiei locale, singurul lucru cert este că în Turcia urmează un an politic teribil de greu, cu manifestaţii şi contra-manifestaţii puternice în care liderii de opinie îşi vor măsura forţele şi influenţa în societatea turcă tot mai divizată, sperăm doar simbolic şi nu pe calea confruntării directe. Teza „loviturii de stat judiciare” şi a „amestecului puterilor străine” va reapărea în discursul premierului, în forme tot mai radicale. Şi, totuşi, o criză politică majoră a Turciei nu este de dorit, nici pentru securitatea Uniunii Europene, nici pentru stabilitatea Orientului Mijlociu.

Cu sau fără Erdoğan la putere, ascensiunea Turciei ca mare putere (geo)-politică, economică şi militară în regiune va continua probabil în anii următori, la fel ca şi importanţa strategică pe care Statele Unite şi, putem spera, democraţiile vest-europene o vor acorda potenţialului enorm al acestei ţări.

 



[1] http://www.contributors.ro/editorial/ciocnirea-culturilor-politice-si-impasul-turciei-post-kemaliste-dar-raspunsul-uniunii-europene/

[2] http://www.todayszaman.com/columnists/ihsan-yilmaz_321362-akp-erdogan-gul-and-2014.html

 

TAGS :
Mai multe din International
Comentarii
Ursu 2014-01-09
Domnul Naumescu, dincolo de analiza referitoare la spatiul neo-otoman, readuce in discutie problema verii lui 2012 cand, spune dumnealui, "...se asmutea Occidentul împotriva unei voinţe populare majoritare, dincolo de orice dubii." Ceea ce se prezuma in mod implicit mai sus este ca vointa populara nu poate si/sau nu trebuie sa fie cenzurata. Trebuie sa reexplicam, chiar domnului Naumescu, o figura de altfel competenta si echilibrata, de ce aceasta premiza este falsa? Reluam, dupa mai bine de un an, teoria statului de drept? Oare nu sunt suficient de vizibile efectele dezastruoase, chiar ponderate de acel Occident, asupra tarii? Altfel, multumesc pentru perspectivele externe, consistente si interesante, pe care autorul ni le ofera.
Total 1 comments.
454
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.