Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Mircea Eliade dinspre Portugalia
SORIN ALEXANDRESCU - - - -
2006-06-16
Cultura
0

Pe 22 septembrie 1942, desi batalia de la Stalingrad, care începuse pe 4 septembrie, nu dadea atunci înca sem­ne ca va fi castigata de Armata Rosie, Eliade “vede”, ca si Cioran la Paris, conform unui prieten comun, “ca­de­rea Germaniei si victoria comunismului”.

Acum începe ceea ce as numi “Apocalipsa dupa Elia­de”! Sfâr­situl lumii se împleteste cu sfârsitul lui personal, dar conform unui scenariu izvorât din preocuparile lui din acea vreme. Pe 28 septembrie 1942, Eliade va în­ce­pe sa scrie Os Romenos (în franceza, cerut de Ameal), pe care o va termina în ceva mai mult de doua luni, pe 4 de­cembrie 1942 (cf. însemnarile din acele zile în Jurnal) si care va fi publicata în aprilie 1943. Pe 20 noiembrie 1942, scrie articolul despre dor pentru Acção, înca din iulie reflecteaza asupra Comenta­riilor la Legenda Mes­te­rului Manole, pe care le scrie între 10 fe­bruarie si 20 aprilie 1943 si le publica la Bucuresti câteva luni mai târ­ziu. Lumea creatiei interfereaza desigur cu lumea coti­dia­na. Retrairea în aceste luni a istoriei românilor în sen­sul reactualizarii unora dintre miturile ei fundamentale - cum am vazut mai sus - nu poate sa nu duca la spaima ca aceasta istorie se apropie de sfârsit în chiar mo­men­tul în care Eliade depune marturie despre ea, ceea ce pu­tea confirma tocmai “cât de inutile au fost, de atâ­tea secole, jertfele românismului”. La fel, Legenda lui Ma­nole, astfel cum el o citeste, ca expresie a unei creatii ves­nic reluate de la capat, a sacrificiului creator si a mor­tii care confera sens vietii, nu putea sa nu se întoarca asu­pra lui însusi, facându-l sa scrie ca moartea “cu sens (...) e o moarte pe care tot­dea­u­na mi-am dorit-o”. Apo­calip­sa ar fi atunci “neantul”, moar­tea fara sens, a Ro­mâniei ca si a lui, strivirea lor, simultana, “de cele mai abjecte ele­men­te slave”, atacate si în Os Ro­me­nos, ori strivirea lor de dictatura prole­tariatului.

Anxietatea creste. Pe 27 no­iembrie, este “în­spai­mân­tat de viitorul neamului meu”, pe 28 noiembrie alter­nea­za din ora în ora ascultarea sti­ri­lor “atât de grave” la radio cu lucrul încapatânat la Os Ro­me­nos “pentru pre­gatirea ca­re­ia am citit un raft de carti (descope­rind, de altfel, is­to­ria românilor, de care nu am de ce sa ma rusinez)”. Dar “trebuie” s-o scrie, desi stie ca, “daca înving rosiii, si eu, si opera mea, si neamul meu disparem”. (...) Pe 1 decembrie, scrie la “cartulie” în continuare, desi “ma doboara sen­ti­men­tul inutilitatii”. “Evreii, englezii, americanii au mare noroc cu rusii, sin­gurii care rezista. Daca aceasta re­zistenta va aduce caderea militara a Germaniei, nici una dintre cele trei mari natiuni citate în fraza pre­cedenta nu va tine seama nici de drepturile noas­tre, nici de ne­ce­sitatea noastra istorica. Sau, chiar daca englezii ar mai încerca sa tina seama, va fi prea târziu, cu ru­sii prea tari.” Eliade ar vrea, atunci, sa scrie o carte de arta, ca sa se elibereze de aceste cos­maruri. “Daca nu m-as simti atât de român, poate as putea sa ma detasez fara greutate chiar în muncile mele im­pu­se de împrejurari. Dar Corneliu Co­­dreanu a facut din mine un fanatic român. Cât timp judec în istorie - iar nu în absolut -, nu pot gândi nimic fara sa tin sea­ma de neamul meu” (su­blinierile lui M. Eliade, S.A.).

Iata unul dintre punctele culminante ale Jurnalului por­tu­ghez. El coincide cu schimbarea cursului bataliei de la Stalin­grad în favoarea rusilor si cu încercuirea, spre 23 noiembrie, a unei armate germane.

Paralelismul dramatic al prabusirii frontului si al pra­bu­sirii interioare a lui Eliade se realizeaza prin unica lor in­terfata: “neamul meu”. O lectura atenta a aces­tor pagini împreuna arata, cred, în mod evident, iden­ti­fi­ca­rea lui Eliade cu tara sa, nu cu regimul politic anto­nes­cian, si nici cu fortele Axei. El afirma apoi, literal, ca “cele trei mari natiuni”, evreii, englezii si americanii - o in­te­re­san­ta preci­zare pentru cei care înca vad în Eliade un an­ti­semit -, “au marele noroc” ca rusii rezista germanilor: o afirmatie care nu se poate citi decât dintr-o perspectiva fa­vorabila Aliatilor. Eliade, într-adevar, nu deplânge re­zis­tenta rusilor, dimpotriva, ci este îngrijorat numai de fap­tul ca daca “cele trei mari natiuni” vor învinge Ger­ma­nia gratie rusilor, ele vor ignora drepturile si “ne­ce­si­ta­tea istorica” ale românilor; mai mult, chiar daca en­glezii ar încerca sa o respecte, ei nu vor putea trece de in­te­re­se­le sovietice. Grijile si interpretarile lui Eliade s-au do­vedit, cum stim, perfect corecte, caci, oricât am nuanta lucrurile, este un fapt ca România a fost, ca si toata Eu­ro­pa de Est, “ui­tata” si “daruita” aliatului sovietic.

Revenind acum, la citatul de mai sus, sa remarcam fap­tul ca Eliade foloseste termenul “fanatic român” acolo unde - continui sa interpretez textul prin iden­ti­fi­ca­rea, mai întâi, a “politicii sale lexicale” - ar fi putut folosi ter­­menul de “na­tionalist” sau de “legionar”. Optiunile din­tre sinonime denota, cred, ascunse afinitati cu unele se­man­teme în dauna altora. “Fanatic român” difera, desi­gur, de “fanatic nationalist” sau de “fanatic legionar”. Pri­ma sintagma, spre deosebire de cele­lalte doua, pune ac­cen­tul pe identitate nationala, nu pe iden­titate politica. Dar ce înseamna, de fapt, un “fanatic român”?

Sensul termenului deriva din contextul în care este uti­li­zat, un context în care Eliade precizeaza, cum am va­zut, ca nu se poate detasa de “cosmarurile” razboiului nici prin scris, nici în “muncile mele impuse de îm­pre­ju­rari”, probabil lucrul la ambasada, pentru ca se simte “atât de român”. Eliade îsi spune deci siesi, ori mar­tu­ri­ses­te unui ipotetic cititor, ca nu poate evada din ro­mâ­ni­ta­tea lui, nu poate judeca lumea din jur decât prin aceasta prisma, nu se poate consola si nu poate ac­cep­ta ideea ca România va disparea prin ocupatie so­vietica. Ter­menul de “fanatic român”, în acest sens, nu difera mult de expresia “na­tio­na­lis­mul meu incandescent” afir­mat la înce­perea raz­boiului de catre România, când Elia­de de­cla­ra, pe 30 iunie 1941: “Furioasa mea iubire de tara, nationalismul meu incandescent ma do­boa­ra”.

Tot în acest context se situeaza si referinta la Co­drea­nu, cea mai raspicat afirmata în plan per­sonal, pe câte stiu, din textele scrise de Elia­de. Analizând, în con­ti­nua­re, “politica sa lexi­ca­la”, observam ca el se simte “fanatic român” nu prin refe­rinta la Garda de Fier, ci la Corneliu Co­dreanu, al carui nume, scris complet, pare a tri­mite mai curând la persoana acestuia, decât la functia sa de lider legionar. Pe de alta parte, Eliade nu îl acuza pe Co­drea­nu ca l-ar fi în­doc­­trinat ca nationalist, nici nu se scuza de “fa­na­tism” ca de un defect, ci marturiseste fap­tul mai cu­rând ca o datorie morala: da, lui Codreanu îi da­­­torez acest fanatism românesc, nimanui alt­cui­va, “el m-a facut” asa. Expresia are sens de formare a iden­ti­ta­tii proprii aproape în sensul în care un învatacel s-ar re­feri la gurul sau. Inca ceva: Codreanu fusese asa­si­nat pe 29-30 noiembrie 1938, adica exact patru ani mai îna­inte: nu este exclus ca Eliade sa scrie tocmai pe 1 de­cem­brie 1942 aceasta fraza ca pe un soi de oma­giu, de co­memorare. Oricum, afirmarea acestei relatii es­te pe linie exclusiv de iubire de “neam”, de incapacitate de ru­pe­re de România, de incapacitate de a gândi lu­mea fara Ro­mânia, într-un sens aproape filial: el nu se poate rupe de România, precum un copil nu se poate rupe de ma­ma sau tata (sugestia poate fi citita si literal: Eliade stia perfect de bine ca, în caz de sovietizare a tarii, pa­rin­tii si familia lui întreaga vor ramâne acolo, cum s-a si în­tâm­plat). Oricât am analiza aceasta fraza, cred ca este evident faptul ca ea nu exprima nimic politic, în sens de recunoastere a unei “legionarizari” datorate lui Co­­dreanu. Asa cum în articolele lui din 1937 Eliade ve­dea în legionarism o miscare doar religioasa si de re­ge­ne­rare a sufle­tului românesc, asa vede acum în Co­drea­nu doar un nationalist care i-a transmis si lui aceeasi torta, ace­easi incandescenta, acelasi fanatism. Româ­nia, neamul meu si cu mine vom pieri îm­preuna, suna apo­calipsa lui Eliade: un sfârsit al timpu­rilor, în care po­li­tica nu mai joa­ca nici un rol. Nimic despre actiunile si “ideile” legio­na­re, doar o ciudata solidaritate de destin, o pre­gatire de moarte.

Este drept ca Eliade limiteaza fraza cu pricina la sen­sul “în istorie”, si “nu în absolut”, unde, subîntelegem, ar apa­rea alte evaluari, totusi strigatul de durere si iden­ti­fi­ca­re pâna la moarte cu România - “nu pot gândi nimic fara sa tin seama de neamul meu” - este extraor­di­nar. Parca fara sa realizeze greutatea cuvintelor rostite, Mircea Eliade intra, prin ele, în galeria memorabila a ma­ri­lor iubitori ai României care au fost Eminescu, Iorga si Pâr­van, de altfel maestrii sai recunoscuti.

 

Nota

 

Si totusi. Dincolo de adevarul de trup care nu se

poa­te rupe de trupul-mama, România, al acestei fraze, adre­sarea ei lui Codrea­nu este uimitoare. Pentru a nu stiu câta oara, citind asemenea strigate de durere, sunt uluit de cât de multe pasiuni a putut dezlantui Codreanu, dupa cum la fel de uluit sunt de cât sti­mulent intelectual a putut pro­duce Nae Ionescu. Necitind decât proza lor - pri­ma, astazi, de o banalitate, si a doua, adesea, de o ab­surditate, ambele, irecuperabile -, nu pot sa nu ma gân­­desc totusi la faptul ca rasunetul unei banalitati, sau al unei absurditati, la momentul potrivit se poate

am­pli­fi­ca într-un urias soc asupra unor firi emotionale. Poate ca si aceste cuvinte pe care eu le scriu aici sunt ba­na­li­tati, dar marturisesc ca, pe cât de bine pot întelege - chiar la modul sublim în care îl înte­legea el - “na­tio­na­lis­mul incandescent” al lui Eliade si spaima sa viscerala ca România va pieri - cum, într-un fel, se va si întâmpla ime­diat dupa razboi, pentru câteva decenii -, pe atât de pu­tin pot întelege ca un Mircea Eliade s-a simtit “facut” în acest sens de un Corneliu Codreanu...

Sa ma gândesc ca tacerea lui Codreanu putea avea, ca si discursul lui Nae Ionescu, în prezenta ei - care mie nu mi-a fost data -, o forta de soc pe care cuvintele lor scri­se au pierdut-o cu totul? Sa ma gândesc ca tinerii de as­tazi se pot si ei mira de admiratia pe care eu o port pro­fesorilor mei, ascultati in praesentia, Tudor Vianu, Ale­xandru Rosetti si A.J. Greimas, în timp ce ei, care even­tual înca îi citesc, privesc nedumeriti “banalitatea” unor pagini? Oricum, adre­sarea lui Eliade ramâne

ului­toa­re. Si orice încercare de explicatie, din partea mea sau a altora, pe câte le stiu, cad alaturea de tinta.

 

(Fragmente din: Sorin Alexandrescu - Mircea Eliade, dinspre Portugalia, Humanitas, 2006. Volumul va fi lansat la Bookfest, duminica, 18 iunie, ora 16)

TAGS :
Warning: mysql_fetch_object(): supplied argument is not a valid MySQL result resource in /home/rev22/public_html/system/functions/query_function.php on line 24
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
1508
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.