Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Operation Villages Roumains 1989 - 2005
2005-06-28
0
MIHNEA BERINDEI
Un elan de solidaritate europeana fara precedent

Opération Villages Roumains s-a nascut dintr-o indignare. Dupa difuzarea filmului-reportaj al lui Josy Dubié, Roumanie, le désastre rouge - in care figura centrala era Doina Cornea, care denunta “sistematizarea” si politica lui Ceausescu - cativa tineri belgieni au hotarat ca trebuie sa faca ceva, ca nu pot ramane indiferenti la ceea ce se petrecea in Romania, desi nici unul dintre ei nu cunostea aceasta tara. Ideea de baza - adoptarea satelor romanesti de catre comune occidentale pentru a asigura protectia lor - s-a conturat in timpul unei intalniri ce a avut loc pe 22 decembrie 1988. Deci, putem spune ca aparitia OVR precede cu exact un an disparitia de pe scena politica a lui Ceausescu. De fapt, organizarea asociatiei, definirea metodologiei si prepararea demararii operatiei au mai durat inca o luna si ceva: prima conferinta de presa - lansarea propriu-zisa - a avut loc pe 3 februarie 1989. Echipa initiala, nucleul OVR, a fost constituit din doisprezece tineri (cei doisprezece apostoli, cum isi spuneau ei in gluma), jurnalisti, fotografi, avocati, arhitecti, graficieni, economisti, al caror nume cred ca se cuvine sa-l retinem: Anne Bontems, Yves-Luc Coureur, Daniel De Beer de Laer, Anne Degrave, Claire Dalliers, Paul Hermant, Jean-Pierre Jacqmin, Vincent Magos, Eric Masquelier, Daniel Staelens, Serge Verheylewegen, Daniel Wathelet. Lor li s-au alaturat de la lansare Sabine Missistrano, presedinta Ligii Drepturilor Omului belgiene, Alexis Burlet, presedintele Frontului Unit al Tinerilor Agricultori (FUJA) si foarte curand Dan Alexe (proaspat refugiat in Belgia si care participase si el la filmul lui Josy Dubié), Malgorzata Dzierzawska, Olivier Magos, Nelu Negrutiu si Françoise Wallemacq.
I-am intalnit pe trei dintre initiatorii OVR, P. Hermant, J.-P. Jacqmin si E. Masquelier, la Paris, la inceputul lui ianuarie 1989. Ma vazusera in filmul Roumanie, le désastre rouge si le fusesem recomandat de S. Missistrano, pe care o cunoscusem in cadrul Federatiei Internationale a Drepturilor Omului (eram purtator de cuvant si vicepresedinte al Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania - LDHR), cu sediul la Paris. Imi cereau sa particip la organizarea si lansarea OVR. Conceptul adoptarii de catre sate occidentale a satelor romanesti amenintate cu distrugerea mi s-a parut simplu si luminos (era de fapt transpunerea modelului Amnesty International: adoptarea prizonierilor de opinie de catre un grup de aderenti AI). Aveam insa o serie de reticente, de indoieli. Ma intrebam daca vom gasi un numar suficient de primari dispusi sa se lanseze in acest gen de actiune? Vor fi ei oare destul de numerosi si in crestere semnificativa pentru a garanta o durata in timp a miscarii si a nu cadea in ridicol? M-au asigurat ca primele contacte cu partidele politice si cu asociatiile de alesi locali si de agricultori erau mai mult decat incurajatoare. Belgia urma sa fie deci primul test. Ma intrebam de asemenea daca vom avea o suficienta acoperire mediatica. Daca vom fi in stare sa alimentam indeajuns presa cu informatii, pentru a asigura, dupa momentul initial, un minimum de continuitate in publicitate? Ca specialisti in meandrele comunicarii, mi-au explicat ca vor face apel la presa locala, insuficient folosita in acest gen de operatii, si ca presa centrala va urma “moda” astfel lansata. M-am lasat convins si s-a dovedit ca au avut dreptate in ambele cazuri.
Ramaneau doua probleme. Prima tinea de realitatile din Romania: o tara inchisa, din care informatiile ne parveneau cu dificultate si erau greu de controlat. Am insistat asupra quasi-imposibilitatii stabilirii contactelor directe la nivel local. Din cauza cenzurii, scrisorile si cartile postale nu aveau practic nici o sansa sa parvina destinatarilor. Dar chiar preveniti, primarii romani - functionari numiti de partid - se vor feri sa raspunda si cu atat mai mult sa informeze populatia. Singura modalitate sigura si constanta de-a transmite stiri erau radiourile occidentale care difuzau in limba romana si in primul rand Europa Libera. In aceste conditii, a astepta un raspuns devenea aleatoriu, daca nu iluzoriu. Or, lipsa de reactii din Romania risca sa-i demobilizeze pe cei ce se lasau antrenati in aceasta actiune. Ei erau insa increzatori in obtinerea unui raspuns, chiar indirect, din partea autoritatilor si a unui feed-back din partea populatiei. Oricum, ideea OVR consta intr-o actiune unilaterala: adoptarea unui sat, si nu infratirea, stabilirea unui parteneriat liber consimtit de ambele parti. Am convenit ca trebuie sa ne asumam si acest risc.
Ultima problema tinea de organizarea si functionarea OVR. Initiatorii belgieni isi dadeau trei luni pentru punerea in miscare a operatiei. Dupa aceea, credeau ei, ONG-urile si alesii locali implicati vor asuma singuri functionarea si dezvoltarea OVR si ei se vor putea retrage. Eram sceptic. Mi se parea indispensabila existenta unei structuri permanente, care sa centralizeze si sa difuzeze informatiile si sa asigure operatia de atribuire a satelor adoptate si legaturile retelei astfel constituite, mai ales daca aceasta urma sa se dezvolte in mai multe tari. In aceasta privinta, nu m-am inselat.
Oricum, nu-mi revenea sa-i descurajez (si nici nu imi statea in fire). In definitiv, idealismul lor corespundea intru totul cu angajarea mea din 1977 deja in constituirea Comitetului Francez pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania, transformat apoi in LDHR. Un angajament pe care multi il considerau utopic. De aceea eram atat de putini. Entuziasmul belgienilor si coerenta proiectului lor m-au determinat sa accept. Astfel, am devenit membru fondator al OVR. Le-am aratat dosarul pe care il constituisem. Le-am dat o serie de materiale traduse in franceza (extrase din discursul lui Ceausescu din 3 martie 1988, care anunta generalizarea si accelerarea “sistematizarii” satelor, articole din presa din Romania care atestau trecerea la fapte, editorialul lui Vlad Georgescu, difuzat de Europa Libera pe 12 martie 1988, care tragea un prim semnal de alarma), reactii ale oficialitatilor occidentale, articole pe care reusisem sa le suscit in presa franceza. Imi revenea sa asigur un flux constant de informatii, o lista a satelor amenintate, ce urmau a fi adoptate. Dispuneam de materialele pe care le primeam de la Europa Libera, extrasele saptamanale din presa romaneasca (Press Survey) si cateva studii realizate de Michael Shafir si mai ales de Dan Ionescu (1). Citeam cu atentie Scinteia, Romania libera si Actualités roumaines (eram probabil singurul cititor asiduu al acestor publicatii in Franta): dand la o parte propaganda, puteai degaja o serie de elemente concrete. Se adaugau cateva informatii razlete din scrisorile parvenite la Europa Libera sau pe care le primisem direct din tara. Mariana Celac imi transmisese, de exemplu, planul “sistematizarii” Sectorului Agricol Ilfov (SAI). Ramanea problema traducerilor, a alcatuirii fiselor, sat cu sat. Trebuia constituita o echipa.
In cadrul LDHR, proiectul OVR a fost primit cu prudenta, ca sa nu spun cu reticenta. Aveam, insa, latitudinea sa reprezint Liga si ma puteam baza pe mai multi dintre membrii sai. Anne Planche in primul rand, complicea mea de la L’Alternative si din atatea alte actiuni, si Catherine, sotia mea. Cu ele am realizat primele sute de fise de sate propuse adoptarii. Ni s-au alaturat apoi Edith Lhomel, Dinu Zamfirescu, Lia Constantinescu, Alexandra Laignel-Lavastine si mai sporadic, in functie de timpul lor disponibil, Ruxandra Pelazza si Matei Cazacu. In februarie 1989, Ariadna Combes, care constituise un Comitet pentru Apararea Doinei Cornea, mama ei, s-a integrat si ea echipei LDHR-OVR. A fost aleasa vicepresedinta a Ligii si a participat la multe actiuni de sensibilizare a opiniei publice si de lansare a comitetelor OVR. Gratie Antoniei Constantinescu, care a publicat apeluri in Lupta, am mai obtinut cativa traducatori ocazionali si unele informatii. Astfel am reusit sa transmitem coordonatorilor OVR de la Bruxelles peste o mie de fise pana in decembrie 1989. Era mult in conditiile in care lucram, dat fiind precaritatea informatiilor si numeroasele solicitari la care trebuia sa facem fata in acelasi timp pentru organizarea OVR si activitatilor LDHR, dar prea putin fata de avalansa cererilor.
Fiecare fisa comporta numele satului, comuna, judetul, sursa care mentiona ca este sortit demolarii totale sau partiale si daca distrugerile erau deja in curs. Adaugam primele mentiuni documentare, vechimea bisericilor si eventual a altor monumente, populatia, ocupatiile agricole principale. Astfel, coordonatorii OVR puteau atribui satelor adoptante entitati mai mult sau mai putin echivalente (numar de populatie, sat de munte, de campie, zona viticola etc.). Un sat sau mai multe demolate insemna de fapt amenintarea celorlalte sate din comuna, fiindca planul “sistematizarii” era ca un cancer: populatia deplasata trebuia instalata in blocuri construite in satele pastrate in vecinatate, dar care isi vedeau la randul lor redusa vatra satului (oficial, pentru recuperarea terenurilor agricole). Deci, retineam pentru adoptare lista tuturor satelor din comuna.
De regula, adoptarile erau distribuite cat mai cosmopolit cu putinta; scopul era apararea unei comune romanesti de catre localitati (sate, dar au fost si orase) din mai multe tari, pentru a obtine o colaborare transnationala (sau transeuropeana). S-au stabilit astfel relatii care au produs de mai multe ori infratiri si intre satele adoptante ce se regaseau in aceeasi comuna din Romania in cadrul OVR. Dar, cum spuneam, avalansa cererilor a determinat coordonarea OVR - ce obtinuse si alte surse de informare in afara noastra, a celor din LDHR - sa recurga si la adoptari aleatorii in care se tinea cel mult cont de populatia satului. O parte din mariajele nefericite au fost corectate pe teren in 1990, cand emisarii comunelor occidentale au procedat la alte adoptii, in functie de profilul lor. Dar altele, chiar disproportionate, s-au dovedit viabile.
Adevarul este ca succesul OVR ne-a surprins si depasit pe toti. La inceputul operatiei, noi speram sa antrenam cateva sute, poate o mie de adoptii repartizate in cateva tari. Nu ne asteptam la un raspuns atat de prompt si diversificat.
Lansarea oficiala a OVR a avut loc pe 3 februarie 1989 la Bruxelles, in cadrul unei conferinte de presa in urma careia cinci primari belgieni au adoptat primele cinci sate romanesti. Initiatorii preparasera foarte serios evenimentul: conferinta a fost coorganizata de coordonarea OVR, Liga Drepturilor Omului, asociatii de arhitecti si urbanisti - reprezentate de presedintele Consiliului International al Monumentelor si al Asezarilor (ICOMOS) - Wallonia -, asociatii de agricultori si din mediul rural - reprezentate de presedintele FUJA. OVR obtinuse si sprijinul multor personalitati, al organizatiilor de primari din Belgia, al Confederatiei Organizatiilor de Tineret, al Asociatiei Jurnalistilor Europeni si, practic, al tuturor partidelor politice: Partidul Social-Crestin (PSC), Partidul Socialist (PS), Frontul Francofonilor (FDF), Partidul Reformator-Liberal (PRL), ecologistii si chiar Partidul Comunist (acesta din urma a incercat apoi, fara mare succes, sa submineze operatia). Primii primari (burgmestre) fusesera alesi in consecinta: Robert Collignon, senator PS si burgmestrul de la Amey, Georges Désir, senator FDF si burgmestrul de la Woluwé-St.-Lambert, Daniel Ducarme, deputat PRL si burgmestrul de la Thuin, Albert Gehlen, deputat PSC si burgmestrul de la Sankt-Vith, Albert Picard, primar independent al unui sat simbol al solidaritatii, Léglise, care practic totalmente distrus de o tornada in 1982, fusese reconstruit gratie ajutoarelor nationale si internationale. Le-am atribuit cinci localitati pe care le alesesem ca sa reprezinte, cat de cat, principalele regiuni ale tarii: doua din SAI, zona in care “sistematizarea” era cea mai avansata (aici si in judetul Giurgiu fusesera deja distruse sau pe cale de a fi: Buda, Dimieni, Vladiceasca, Ordoreanu, Coteni, Podul Ilfovului), doua din Transilvania si unul din Moldova. Astfel, au fost adoptate, in ordine: Livada, comuna Livada, judetul Satu Mare, unde, din 1441 de case, 879 erau considerate “in afara patrimoniului construibil” si incepuse ridicarea de blocuri; Bragadiru, comuna Bragadiru, SAI, unde fusesera stramutati locuitori din Ordoreanu si partial cei din Buda si erau in constructie 800 de “apartamente comunitare”; Ghermanesti, comuna Snagov, SAI, unde demolarile erau in curs; Teius, comuna Teius, judetul Alba, unde “perimetrul construibil” trebuia redus cu 86 de hectare si se construiau deja blocuri; Jigoreni, comuna Tibanesti, judetul Iasi, care era sortit disparitiei ca si alte trei sate din comuna (Valeni, Recea si Griesti).
Impactul mediatic a fost neasteptat: zeci de articole de presa, emisiuni de radio si de televiziune. Si interesul nu a scazut in saptamanile si lunile urmatoare: sute de articole in presa locala si centrala, deseori reluate si amplificate de radio si televiziune, care relatau evenimentele organizate in comune si orase cu ocazia adoptarilor de sate romanesti. Coordonarea OVR a pus la dispozitia retelei ce se constituia o expozitie itineranta cu fotografii despre efectele “sistematizarii” realizate clandestin de Matt Glass, fotograf canadian de origine romana (expozitia a fost completata apoi cu noi imagini de distrugeri, ce ne parveneau de la jurnalisti sau simpli aderenti OVR), casete cu filmul lui Josy Dubié sau alte reportaje si dezbateri, modele de carti postale si texte de trimis lui Ceausescu, ambasadorilor, autoritatilor si primarilor din Romania (multe comune au preferat sa-si realizeze propriile lor carti postale), afise, panoul cu sigla OVR si mentiunea nominala a satului romanesc adoptat de instalat la intrarile din localitate. Pe data de 15 februarie, peste 200 de primari din cei 281 ai comunitatii belgiene si germane si cativa altii din comunitatea flamanda isi manifestasera dorinta de-a participa la OVR. Urma sa obtina acordul consiliilor comunale (in majoritatea cazurilor acesta a fost unanim).
M-am oprit mai indelung asupra primei conferinte de presa si a consecintelor ei imediate, nu numai fiindca aceasta a fost punctul de plecare, dar si fiindca modelul belgian a fost urmat - cu unele variante - pentru constituirea si lansarea celorlalte coordonari nationale si regionale OVR.
Coordonarea franceza s-a creat in a doua jumatate a lunii februarie si a devenit operativa la inceputul lui martie. Ea a regrupat 14 asociatii, printre care Médecins du Monde, care au asigurat localul si logistica, Liga Franceza a Drepturilor Omului, LDHR, Médecins sans Frontières, SOS - Racisme, ICOMOS - Franta, Federatia Nationala a Primarilor Rurali (FNMR)... OVR - Franta era sustinuta de Federatia Nationala a Primarilor din Franta si de principalele partide politice: Adunarea pentru Republica (RPR), Partidul Socialist (PS), Partidul Republican (PR), Centrul Democratilor Sociali (CDS), ecologistii (Les Verts). In acelasi timp, Federatia Internationala a Drepturilor Omului (FIDH) se asocia oficial OVR si recomanda tuturor celor 40 de ligi nationale afiliate sa coopereze cu operatia. Acoperirea mediatica a fost imediata si constanta (2).
Pe data de 16 martie am participat la lansarea OVR - Elvetia la Geneva: mai multe asociatii grupate in jurul Ligii Elvetiene a Drepturilor Omului si a Comitetului contra Intolerantei - Geneva. Liceenii se mobilizeaza si ei. Cei de la Colegiul “J.J. Rousseau”, dupa ce se informasera asupra conditiilor de viata din Romania, au atarnat mari portrete ale lui Ceausescu in salile de clasa, “asa, ca sa-si formeze o mica idee despre cultul personalitatii”. Foarte activi: Ion si Ioana Vianu (membri LDHR) si fiul lor, Stefan, licean in acea vreme. Ioana a obtinut ca oraselul Morges, in care locuiau, sa adopte Ciolpani (SAI), sat pe care il cunostea, caci lucrase acolo ca doctorita. Si aici, o mare sustinere din partea presei si a multor responsabili politici. Primul bilant al adoptiilor efective pe 2 aprilie: Belgia - 150, Franta - 20 (simbolic, prima comuna franceza careia i s-a atribuit un sat romanesc - Ileni, comuna Mindra, judetul Brasov - a fost Lesterps, unde locuia Ariadna, fiica Doinei Cornea), Elvetia - 5, Olanda - 1. In jur de 200 alte comune isi anuntasera intentia de-a participa la operatie. Apare primul numar public al Buletinului de legatura OVR, bilunar destinat retelei, presei, institutiilor si celorlalti abonati. Diverse asociatii ale primarilor, jurnalistilor, umanitare, din Danemarca, Finlanda, Italia, Spania si Marea Britanie se pun in legatura cu OVR. La sfarsitul lui aprilie ia fiinta coordonarea OVR - Ungaria (Liga Drepturilor Omului, asociatii de arhitecti si urbanisti, Liga autonomiilor regionale..., ele insele incipiente, sprijinite de Forumul Democrat si de Liberii democrati). Oarecare confuzie, inevitabila acestui sfarsit de regim comunist. Acceptasera, in principiu, cererea noastra de-a adopta sate din toate regiunile tarii, si nu numai din Transilvania. Mai greu de obtinut in realitate. Era prematur. Oricum, participarea ungara - prima tara din Est - la OVR era esentiala. Am luat parte la Congresul transnational organizat de Partidul Radical italian (22-24 aprilie) - era prima mea calatorie intr-o tara din Est, de la plecarea din Romania, in 1970 - unde a fost votata o motiune cerand tuturor comunelor europene sa participe la OVR. Acolo, i-am intalnit pe responsabilii grupului Romania libera, organizat printre refugiatii din Romania pe care Ungaria ii primea incepand din decembrie 1987. Mircea Bajan s-a insarcinat sa stranga informatii si marturii despre satele din care fugisera. Mi le-a trimis cu regularitate in lunile urmatoare.
Tot in aprilie se constituia coordonarea flamanda din Belgia si se anunta o initiativa similara in Luxemburg. Cele 27 de comune din Brabantul wallon vor adopta cu toate un sat romanesc. Crearea coordonarii britanice a fost impulsionata de luarea de pozitie extrem de ferma contra “sistematizarii” satelor din Romania de catre Printul Charles, in cadrul unei conferinte organizate de Civic Trust pe 27 aprilie. OVR - Marea Britanie, lansata pe 10 mai, in prezenta a doi responsabili OVR - Belgia si a Sandei Stolojan, din partea LDHR, a regrupat Civic Trust, Royal Institute for British Architects, ECOVAST (European Council for the Village and Small Town), Europa Nostra, British-Romanian Association, Christian Solidarity International, The Eminescu Foundation... Coordonarea olandeza se va constitui in iunie, dar de fapt nu va deveni operativa decat in septembrie ‘89. In Danemarca si in Luxemburg, coordonarile OVR vor fi obstructionate de reticentele guvernamentale (dar comunele din aceste tari vor proceda la adoptii in ordine dispersata).
Dezvoltarea operatiei a determinat crearea pe 26 iunie, la Bruxelles, a OVR - International, care coordona cele sapte OVR nationale (Belgia, Franta, Elvetia, Ungaria, Marea Britanie, Olanda, Luxemburg) si raspundea cererilor de adoptie din celelalte tari (Italia, Spania, Danemarca si in curand Austria, Germania Federala, Finlanda, Norvegia). Pe data de 5 iulie, peste 1.100 de comune europene aderasera la OVR (dintre care 720 in Franta, 300 in Belgia, 120 in Elvetia). Cinci luni de la lansare, OVR era un succes incontestabil si totusi organizatorii belgieni se aratau descumpaniti (in cerc restrans, desigur) de lipsa de reactii directe din Romania. Actiunile OVR erau larg difuzate la Europa Libera de Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu, Dan Alexe (corespondent la Bruxelles), Monica Lovinescu (Paris) si ocazional de catre mine. In limita timpului lor de emisie, BBC si RFI transmiteau si ele constant informatii. Or, la Europa Libera nu parvenise decat o singura scrisoare prin care “un grup de tarani din judetul Iasi” salutau initiativa OVR. Intrebarea inevitabila despre “pasivitatea romanilor” la care eram supus la toate reuniunile despre situatia din Romania, in cadrul sau in afara OVR, m-a determinat sa incerc un raspuns intr-un studiu aparut in vara 1989 (3): o societate hipercontrolata si atomizata, supusa mizeriei ca forma de control social, fricii prin prezenta imanenta a Securitatii in viata cotidiana si pervertirii constiintelor prin adeziuni si compromisuri impuse (chiar daca acceptate doar formal). In aceste conditii, comparabile in lumea comunista din acea vreme doar cu Albania (si inca) si cu Coreea de Nord, reactiile contra “sistematizarii”, asa firave cum erau ele, erau mai repede incurajatoare (ele se integrau unui freamat de acte de rezistenta si de revolta, individuale si colective, ce se succedau de la manifestatiile muncitoresti de la Brasov din 15 noiembrie 1987 incoace). Scrisoarea deschisa adresata de Doina Cornea lui Ceausescu, care stigmatiza “sistematizarea”, difuzata in septembrie 1988 de Europa Libera, fusese contrasemnata de 27 alte persoane. “Sistematizarea” fusese denuntata in martie 1989 in scrisoarea celor sase veterani de partid, in interviul lui Mircea Dinescu, publicat in Libération, in scrisoarea lui Dan Desliu. Urmase textul transmis de Gabriel Andreescu, Conferintei despre dimensiunea umana, organizate in iunie la Paris de CSCE (actuala OSCE), in care se insista asupra datoriei internationale de ingerinta in cazul regimului totalitar din Romania si desigur contra planului de distrugere a satelor. In fine, aflasem de trei revolte ale satenilor care se opuneau “sistematizarii”: in ianuarie la Petrova (Maramures) si putin dupa aceea la Parva si Monor (Bistrita-Nasaud).
Toate aceste texte si informatii au fost larg difuzate in presa si desigur in buletinul si reteaua OVR. Dar si mai mult ne-au ajutat reactiile autoritatilor din Romania, care, la inceput retinute, apoi - cu cat crestea avalansa cartilor postale, se intetea si diversifica presiunea mediatica si se radicalizau luarile de pozitie oficiale - din ce in ce mai nervoase si agresive, au avut un rol catalizator. In primele luni, ambasadorii romani au fost in prima linie: cel de la Bruxelles a organizat o conferinta de presa in care s-a marginit sa citeasca un material de 42 de pagini compilat din discursurile lui Ceausescu, cel din Elvetia protesta contra unei emisiuni de televiziune la care refuzase sa participe, cel de la Bonn (Germania Federala) a declarat ca “planul sistematizarii a fost prost inteles in Occident din cauza unor probabile erori de traducere”. S-au incercat presiuni si dezinformari asupra primarilor OVR, prin circuitele comuniste si grupurile de prietenie din jurul ambasadelor, care pretindeau ca detin “o viziune obiectiva asupra realitatilor din Romania”. Din toamna au inceput sa soseasca scrisori din Romania de la autoritatile judetene si comunale sau de la simplii cetateni. Toate pe acelasi calapod: “Cu ce drept va amestecati in treburile noastre interne. Comuna noastra este prospera si linistita, oamenii sunt fericiti si isi decid singuri soarta”. Coordonarea OVR a redactat un raspuns in romaneste: “... m-am bucurat foarte mult sa aflu ca satul dvs. nu este amenintat de planul de sistematizare... si ca populatia satului e sanatoasa si mananca pe saturate. Totusi, toate stirile provenite din Romania... sunt cat se poate de alarmante. Iata de ce scrisoarea dvs. m-a linistit. Astfel, pentru ca toata Romania sa afle ca satul dvs. o duce bine, voi transmite chiar azi scrisoarea postului de radio Europa Libera...”. In concluzie, se anunta pregatirea unei vizite pentru “a pecetlui solidaritatea ce leaga comunele noastre”. Nu s-a mai primit raspuns la raspunsuri.
Intre timp, OVR isi urma cursul ascendent. La inceputul lui septembrie, OVR - Norvegia, constituita la sfarsitul lui iulie, inregistra primele 20 de comune adoptante. La mijlocul lunii, 1.800 de comune europene aderasera la OVR. In noiembrie se prefigura organizarea coordonarii poloneze in jurul Comitetului Helsinki, al Solidaritatii rurale si cu sprijinul Clubului parlamentar al Solidaritatii (presedinte Bronislaw Geremek). Pe 15 noiembrie era in sfarsit lansata OVR - Danemarca. In fine, dupa doua tentative infructuoase, datorate disputelor politice, se anunta constituirea coordonarii italiene. Ea trebuia sa aiba loc in decembrie, chiar in zilele in care s-au declansat evenimentele din Romania. La acea data OVR numara peste 2.200 comune adoptante (Franta: 1.252, Belgia: 354, Elvetia: 210, Marea Britanie: 71, Norvegia: 60, Olanda: 20...) si alte cateva sute care asteptau atribuirea unui sat romanesc. La inceputul anului 1990, numarul comunelor europene adoptante se ridica la 2.749 (Franta depasise 1.500, Olanda ajunsese la 104...) si miscarea va continua intr-o formula din ce in ce mai descentralizata. In mai putin de un an de zile OVR reusise sa antreneze 15 tari europene cu structuri nationale organizate sau in curs de organizare, cu comune adoptante sau care isi anuntasera intentia de participare. Ramane intrebarea: cum se explica acest elan de solidaritate fara precedent (o estimare rapida arata ca numai populatia comunelor - sate si orase - efectiv angajate reprezinta 30 de milioane de europeni; majoritatea dintre ei a fost la curent cu actiunile OVR si o mare parte - de la scolari la pensionari - a fost activa)?
In limitele spatiului acordat acestui articol (limite de care am abuzat deja), nu pot decat sa propun o schita de raspuns. In primul rand terenul era pregatit: informatiile despre realitatile din Romania erau larg difuzate, mai ales dupa manifestatiile de la Brasov din noiembrie 1987. In plina perioada de glasnosti si perestroika, Romania devenise un anacronism, un caz ciudat, atipic. Ceausescu, un batran lider comunist care reinventa metode staliniste, era contrastul lui Gorbaciov, un lider comunist reformator (care ignora desigur ca este un ucenic vrajitor). “Sistematizarea” era larg cunoscuta si denuntata public in cursul anului 1988 de responsabili guvernamentali si parlamentari din Germania Federala, Austria, Anglia, Statele Unite, Franta, Belgia, Elvetia, Ungaria... si, de asemenea, in cadrul Parlamentului European, al Consiliului Europei, al UNESCO...(4). Filmul-reportaj al lui Josy Dubié a adus un surplus de informatii, oarecum didactice, puse in valoare de socul imaginilor, si mai ales un element emotional: prezenta Doinei Cornea. Deci OVR se adresa unui public informat, sensibilizat.
Dar elementul principal al succesului rezida, cred eu, in insasi conceptia operatiei. OVR se adresa cu prioritate unor categorii de cetateni care nu erau de obicei solicitate in acest tip de actiuni si care erau gata sa se angajeze, dar nu stiau cum sa procedeze. Motivatia exista, nu era nevoie de multe explicatii. Populatia satelor, in principal, intelegea intuitiv ce insemna de fapt “sistematizarea”: distrugerea a ceea ce mai subzista din structurile traditionale, din patrimoniul istoric si spiritual al romanilor sau al minoritatilor nationale si transformarea taranilor, privati de ultimele terenuri necolectivizate, in simpli proletari agricoli. Ca erau vizate ultimele spatii de libertate, celula familiala, relatiile de vecinatate, comunitatile locale sau religioase, obstacole potentiale pentru “omogenizarea” societatii, pentru “crearea poporului unic muncitor”, a “omului nou”. Nu e de mirare ca adeziuni masive s-au inregistrat in tarile in care autonomia comunala este mai dezvoltata (Belgia, Elvetia) sau in regiunile unde problema prezervarii patrimoniului cultural local s-a pus cu mai multa acuitate (Bretania in Franta, Frizia in Olanda...). OVR le-a oferit tuturor cadrul unei actiuni eminamente politice: cu totii descopereau ca pot face ceva la nivelul lor. Organizatorii belgieni distribuiau deja din februarie 1988 o brosura cu “60 de propuneri pentru salvarea satelor romanesti”. Toate categoriile de cetateni erau vizate: alesii locali, asociatiile, comitetele de cartier, parohiile, agricultorii, comerciantii, micii meseriasi, invatatorii, artistii, sportivii, somerii, pensionarii, studentii, elevii... A saizecea propunere era deschisa: se adresa imaginatiei fiecaruia. Un singur exemplu: invatatorii si profesorii belgieni au elaborat un material didactic despre Romania si au lansat ideea confectionarii de machete de case de catre copii. Astfel, pe 14 si 15 octombrie au fost expuse, la abatia de la Floreffe, 50.000 de casute realizate de scolari din Belgia, Franta, Elvetia, Germania, Ungaria pentru colegii lor din Romania.
Initiativa OVR consista astfel in antrenarea cetatenilor care prin actiunile lor determinau o interventie politica a comunelor in relatiile internationale. Partidele politice, guvernele, instantele europene si internationale nu puteau ramane insensibile la o presiune de asemenea natura. Multe din demersurile politice, din ce in ce mai dure, la adresa regimului lui Ceausescu, in cursul anului 1989, au fost astfel influentate, daca nu determinate, de opinia publica angajata in OVR in virtutea unei datorii de ingerinta. Aceasta revenea in a considera ca patrimoniul romanesc, structurile traditionale ale societatii rurale romanesti apartin de facto civilizatiei europene. Salvarea lor se impunea deci ca o datorie.

Note:
1. M. Shafir, The Historical Backround to Rural Resettlement, D. Ionescu, Bucharest’s Hinterland: a Test Ground for Rural Resettlement; idem, Ceausescu Tours Pet Projects in and around Bucharest; idem, The Rural Resettlement Plan: Four Case Studies; idem, Recent Developments in the Rural Resettlement Plan: idem, Clining to the Rural Resettlement Plan; Radio Free Europe, Situation Report, Romania, 10, 23 august 1988, 11, 16 septembrie 1988, 13, 19 noiembrie 1988, 15, 29 decembrie 1988.
2. Exemple edificatoare in: Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte, V, Humanitas, 1995.
3. M. Berindei, Roumanie: le naufrage planifié, Politique internationale, 44, pp. 55-75; larg difuzat in reteaua OVR, reluat partial in: Opération Villages Roumains. Société civile et devoir d’ingérence, edition Z, septembrie 1989; o versiune in romaneste in 22, IX, 46 si 47, noiembrie 1998.
4. O trecere in revista sumara in OVR, bulletin de liaison, 11, 17 iulie-1 august 1989, Les rétroactes du plan de systématisation de mars 1988 à juillet 1989 si OVR Société civile..., op. cit., pp. 28-34.

FRANCISC GIURGIU, presedinte OVR Romania
Partenerii occidentali ne-au ajutat sa ne cunoastem
Vorbiti-mi, va rog, despre contactul pe care l-ati avut la început cu OVR.

Colaborarea cu OVR a început în 1990, perioada în care am fost numit sa lucrez în Primaria comunei Livezi, judetul Bacau, intr-o zona montana. Toata istoria a început de la o scrisoare adresata de OVR-International comunei, pe care partenerii occidentali au vrut s-o naseasca. Asa a început parteneriatul si colaborarea cu partea franceza. În 1996, la insistenta partenerului francez, am creat tri-parteneriat cu o comuna din Germania, care colabora cu comuna franceza dinainte de 1990.
Ce etape a parcurs colaborarea cu OVR, începând din 1990?
Initial a fost acel suflu umanitar, convoaie cu tot felul de ajutoare, de la materiale pentru dotarea scolilor, gradinitelor, pâna la haine, alimente etc., etc. Mai mult, în 1991-1992 comuna a fost afectata de inundatii grave si partenerii nostrii au gândit proiecte care sa sprijine efectiv familiile care au pierdut case si scolile care au fost distruse de acele inundatii. Deci s-a trecut la proiecte concrete, faza umanitara a fost depasita. În prezent, putem spune ca în parteneriat am construit doua scoli noi din temelii. Anul acesta am pus bazele celei de-a treia scoli în comuna, tot prin finantarea programului de parteneriat cu comuna franceza.
Cum au primit oamenii din comuna acest parteneriat?
Ospitalitatea care ne caracterizeaza a fost, cred, în primul rând un factor care a contribuit la relatia noastra de prietenie si de solidaritate. În al doilea rând, toti factorii, toti actorii locali, de la biserica, scoala, institutii publice si private, au fost implicati în acest parteneriat, pentru ca altfel nu se putea derula. Am fost constienti de faptul ca nici unul din parteneri nu da bani. Ei ne-au dat undita si ne-au învatat sa pescuim, nu ne-au dat pestele. Ne-au învatat cum sa dezvoltam proiecte care sa serveasca întregii comunitati, si în special comunitatilor care erau sarace si mai dezavatajate fata de satele din centrul comunei.
În afara de proiectele acestea cu scolile, ce alte proiecte ati mai dezvoltat?
E vorba de o brutarie, un cabinet stomatologic si un dispensar si, pentru caminul cultural, tot ce înseamna dotarea audio-video. Toate acestea s-au facut împreuna, în parteneriat, în care inclusiv administratia publica a fost implicata.
Cum ati colaborat cu administratia publica pentru parteneriatul acesta? În mod evident a trebuit sa fie si ea introdusa aici.
Orice hotarâre care s-a luat la nivel asociativ a fost adusa la cunostinta Consiliului Local, care a luat act si chiar s-a implicat prin hotarâri care au pus la dispozitie teren din proprietatea publica, sau a intervenit cu materiale care ii erau la dispozitie si la îndemâna, ma refer la lemn, padurea care apartinea Consiliului Local, sau alte materiale care au putut ajuta la derularea tuturor proiectelor în comuna.
Si pentru viitor ce alte proiecte aveti pentru comuna dumneavoastra? Cum continua acest parteneriat?
Viitorul parteneriatului sub simbolul OVR are pentru moment doua directii: în primul rând, vrem sa facem o formare pentru tinerii din mediul rural în domeniul agriculturii, pentru ca asta este baza, si apoi sa punem în miscare un proiect în care sa dezvoltam reteaua de mesteri artizani, care a cam disparut pentru moment, populatia fiind foarte îmbatrânita. Adevaratii mesteri populari nu mai au capacitatea si puterea de a mai continua traditiile. Partenerii sunt foarte interesati de proiecte de genul asta, de a conserva si de a mentine aceste ateliere traditionale care exista, cum ar fi o fierarie unde se faceau foarte multe lucruri, de la potcoave la tot ce înseamna ornament forjat, traditia populara de a face butoaie pentru conservat vinul etc.
Sa vorbim acum despre reteaua OVR România.
Reteaua OVR România s-a nascut juridic în 1994, la Timisoara, odata cu Atelierele Democratiei în care OVR-International a invitat peste 400 de alesi locali sa participe, sa afle modul democratic în care se lucreaza în tarile occidentale si sa faca o comparatie între legislatia de la vremea aceea, 1994, si legislatia europeana. Atunci a fost un moment prielnic de a constitui Asociatia nationala a comitetelor si satelor românesti - Opération Villages Roumains. A fost momentul oportun, când, impreuna cu multi primari care erau implicati în aceste parteneriate, am decis sa cream aceasta asociatie. În tot acest timp am avut un sediu fluctuant. De la Timisoara ne-am mutat la Cluj si de la Cluj ne-am mutat la Sibiu. Acum suntem la Bacau, am fost si pe la Suceava, poate într-o zi o sa venim si la Bucuresti. În functie de unde este o cantitate mare de proiecte, acolo venim si noi sa putem fi în sprijinul în special al partenerilor occidentali care deruleaza proiecte în mediul rural, în domeniul consultantei, al ajutorului.
Cum functioneaza aceasta retea? Care sunt rezultatele concrete ale retelei românesti?
În primul rând, toata reteaua e formata numai din voluntari. Nu lucreaza nimeni ca salariat. Totul este un voluntariat, o “munca patriotica” facuta din dragoste, nu din obligatie. Faptul ca exista prieteniile, ca proiectele s-au dovedit în masura cea mai mare ca fiind viabile, ca se schimba astfel ceva în mediul rural a facut sa continuam acest voluntariat între noi, adica sa lucram pentru societatea rurala româneasca. Si mai mult de atât, cred ca a fost o pista pentru a ne cunoaste noi, romanii, între noi. Prin partenerii occidentali ne-am cunoscut si ne-am împartasit experienta. Eu, sincer vorbind, n-avusesem ocazia sa merg într-o comuna din Olt în cei 40 de ani de când sunt pe pamânt. Prin intermediul acestui parteneriat, Opération Villages Roumains, al acestei miscari de suflet, am vazut si cum este o gospodarie în Olt, si cum este în Banat, si cum este în Moldova sau în Dobrogea. Deci a fost o experienta extraordinara si benefica pentru toti partenerii. Mai mult de atât, am încercat, cu ajutorul partenerilor, sa gasim solutii pe moment, care sa asigure ceva urgent. În perioada 2000-2002 am avut o campanie de promovare a agriculturii ecologice si a produselor ecologice, având în vedere faptul ca la noi nu se mai produc si nu se mai folosesc îngrasaminte chimice. Am încercat sa dezvoltam capacitatea taranului, a fermierului de a intelege ca produsele lui sunt de buna calitate si dau sanatate autentica.
Si practic sa-i aduceti la cunostinta valoarea produselor.
Stim ca pe piata mondiala un produs eco e de patru sau cinci ori mai scump decât un produs conventional. Am încercat toate pistele de a valorifica tot ce înseamna potentialul local, pentru ca fiecare comuna are un potential, nu se poate asemana o comuna cu alta, chiar daca sunt din aceeasi regiune sau acelasi judet.
Dar, pe de alta parte, fiecare comuna are problemele ei.
Problemele ei sau minoritatile ei. Noi nu am lucrat, chiar daca avem titulatura Opération Villages Roumains, numai cu satele care au majoritate româneasca. Din aceasta asociatie fac parte sate care au majoritatea maghiara, germana, ucraineana sau, cum mai este în partea Tulcei, lipoveana. E o chestie interesanta.
Câte localitati au aderat la asociatia aceasta în 1994 si care e numarul lor acum?
În 1994 erau în jurul a 2.000 de localitati care faceau parte din OVR. Când am încercat sa introducem ideea constituirii juridice a asociatiilor - un lucru nou pentru mediul rural - multe comune au ramas la ideea de comitet de initiativa sau comitet de parrainage, de înfratire. Birocratia si legislatia stufoasa au racit entuziasmul oamenilor, adica au asteptat mult pe la tribunal, au facut toata documentatia asta... si au renuntat. Acum suntem în jur de 800 de comune active si juridic constituite in România si avem parteneri în Elvetia, Franta, Belgia si Olanda. Noi nu subordonam comune, ele sunt independente, dar avem o relatie si un dialog permanent, deci suntem în contact.
Deci reteaua nu e pe verticala, ci pe orizontala.
Am încercat sa nu impunem noi proiecte, ci sa le impuna ei, apoi sa ne fie aduse la cunostinta de comunitatile locale. Ce a fost interesant e ca, având aceasta retea, am putut sa evitam anumite greseli sau anumite proiecte despre care stiam ca n-au avut un sfârsit bun si am zis din start: “Nu merge aici, opriti-va, nu se adapteaza, indiferent ce ati încerca”. Pentru ca stim ca e mai usor sa dai un sfat gresit decât un sfat bun în ziua de astazi.
Ati vorbit la un moment dat de un parteneriat tri-partit, româno-franco-german, in comuna dumneavoastra. În OVR- International câte tari sunt implicate?
Franta este pe primul loc cu cele mai multe comune înfratite, urmeaza Belgia si Elvetia, Olanda si noua comune din Marea Britanie. Mai sunt parteneriate neoficiale, sau neaderenti la OVR, în Ungaria si Germania. Tot timpul al treilea parteneriat s-a facut prin intermediul partenerului occidental. El a venit si a sustinut partenerul pe care-l avea la vremea respectiva si a influentat sau a sustinut partenerul occidental sa vina în România, sa vada satul pe care ei l-au nasit prin intermediul Opération Villages Roumains-International.
Din experienta proprie, când s-a vazut ca acest parteneriat este un succes în comuna dumneavoastra, alte comune din jur v-au preluat modelul?
Au fost comune care au derulat proiecte cu partenerul occidental, dar au fost si comune care au abandonat relatia, si asta cred ca tot din cauza mentalitatii din satul sau comuna respectiva, în care erau tot timpul anumite neîntelegeri sau, sa spunem, invidie, gelozie, si atunci partenerul occidental mai bine a abandonat, decât sa stea într-o stare de criza. Sunt multe comune în care acesta a fost elementul de baza pentru care s-a abandonat aceasta relatie.

EVELYNE PIVERT, presedinte OVR France
Programe pentru locuri de munca durabile
Cand ati intrat în reteaua OVR?

În februarie 1989. L-am vazut pe Mihnea Berindei la o emisiune de televiziune.
Mihnea Berindei: In fine, sa nu exageram. Nu eram singur. Este vorba, cred, de emisiunea Resistences a lui Noël Mamère pe Antena 2. A avut loc pe 26 ianuarie, ziua lui Nicolae Ceausescu (implinea 71 de ani), asa, ca un cadou otravit. In cadrul ei au fost difuzate largi extrase din filmul lui Josy Dubié, Roumanie, le désastre rouge (in special cele in care aparea Doina Cornea), si interviuri cu Gabriel Andreescu si Dan Petrescu. Era o emisiune cunoscuta, cu larga audienta (fusese anuntata si in presa scrisa, ca un eveniment). Foarte multi francezi au avut astfel ocazia sa-si faca o idee mai precisa despre Romania lui Ceausescu si sa afle despre operatiunea ce se lansase in Belgia pentru salvarea satelor romanesti.
Am vazut emisiunea la care, alaturi de Mihnea, a participat si Ariadna Combes, dar si alte persoane. Întamplarea a facut ca eu sa merg în Romania doua saptamani mai tarziu într-o calatorie organizata si mi-am spus ca nu pot sa plec fara sa vorbesc cu aceste persoane. Am reusit în sfarsit sa dau de Ariadna Combes care mi-a dat cateva indicatii ca sa pot sa iau contact cu persoane din Bucuresti si mai ales din Brasov. N-am putut, pentru ca eram, evident, foarte “supravegheati” de ghid. Ariadna îmi spusese: “daca poti, încearca, daca nu, nu încerca, pentru ca noi, ca francezi, nu riscam nimic, dar e foarte riscant pentru romani”. Am preferat sa nu supun la prea multe riscuri persoanele romane, dar, în acelasi timp, s-a petrecut ceva: m-am îndragostit de Romania si mi-am propus sa ma întorc neaparat, dar fara grup. Am revenit în Franta si am reluat contactul cu Ariadna, care m-a pus în legatura cu Mihnea si cu doi jurnalisti de la Libération. Le-am explicat ca vreau sa ma întorc în Romania, ceea ce am si facut, cu masina, în luna august 1989. Avusesem timp sa ma pregatesc, aveam nume si o lista de sate, dar si alte lucruri de vazut.
Ati facut fotografii?
Da, da. Am facut fotografii cu satele, cu locuri unde bisericile erau ascunse, ca urmare a sistematizarii impuse de Ceausescu. Desi fusesem prevenita, nu-mi puteam imagina dimensiunea dezastrului, cum ar fi o biserica abandonata în mijlocul unui camp.
Ati cunoscut-o si pe d-na Dina Bals, bunica lui Mihnea Berindei?
Da. Imi daduse - printre putinele persoane care acceptau sa intalneasca straini - si adresa ei si, cand am sunat la usa, m-a intrebat foarte banuitoare: “cine, cine e?”. Apoi m-a privit în ochi si pana la urma mi-a deschis si m-a primit foarte bine. Contactele cu romanii s-au stabilit ca mecanismul bulgarelui de zapada. Încercasem sa o vad si pe Doina Cornea la Cluj, dar era imposibil.
Dupa aceasta calatorie din august, Mihnea m-a contactat pentru a participa la o mare operatiune care se initiase în Belgia. Am cunoscut-o pe Edith Lhomel si am intrat în Asociatia Opération Villages Roumains. Din nefericire, pe vremea aceea locuiam într-un oras din Franta care era comunist, care nu a vrut deloc sa adopte o comuna romaneasca. M-am dus sa vorbesc cu primarul, dar el spunea ca în Romania e foarte bine, e perfect, e Paradisul. I-am spus ca vin din Romania, ca am date, ca il poftesc sa vina cu mine. Dar nu a vrut. L-am întalnit pe viceprimar, care era din Partidul Socialist si care mi-a spus ca, daca la viitoarele alegeri el devine primar, pot fi sigura ca vom adopta un oras. Viceprimarul a devenit primar si eu am revenit cu ideea de a adopta un sat romanesc. Dar el s-a eschivat: “Întelegeti, e putin delicat, trebuie sa ma gandesc...”. Am creat atunci în oras o asociatie de schimb cu un oras din Romania si am încercat sa ne descurcam, dar era greu la început sa nu trecem prin municipalitate. Prin urmare, asociatia nu a durat prea mult. Dar în paralel, în departamentul Duchère din centrul Frantei, se creasera alte asociatii OVR si am creat un centru de coordonare departamentala. Asociatia noastra, care era fara adoptie legala, a putut sa activeze punand în aplicare actiuni departamentale.
Ce ati facut dupa caderea lui Ceausescu?
La început, evident, am participat la actiuni de tip umanitar. Dar foarte repede am schimbat natura activitatilor noastre. Ne-am putut integra oficial în OVR France, dar cu un statut bizar: nu reprezentam o comuna ca majoritatea persoanelor aderente, ci pe mine individual. Am facut parte din consiliul de administratie al OVR France, reprezentand în acelasi timp departamentul Duchère: încercam sa legam proiectele de parteneriat si de dezvoltare pe care le introduceam în consiliului de administratie al OVR France, si apoi pe plan local. Dar era destul de dificil pe plan local, pentru ca, în mod bizar, regiunea în care locuiam în acea vreme era lenta, putin conservatoare în proiecte. Îi era putin teama de inovatii si de angajamente pe o durata mai mare de timp.
Ce reprezinta astazi OVR France?
Adeziunile individuale sunt într-o usoara crestere, paralel cu abandonul unor asociatii care raman fara suflu din cauza “îmbatranirii” aderentilor. S-a si pus problema de a stopa pur si simplu OVR, pentru ca nu mai e de actualitate. Dar majoritatea membrilor nu vor în nici un caz sa abandoneze. În acelasi timp, daca unele asociatii au renuntat pentru ca au fost animate de una-doua persoane care sunt acum mai în varsta, care au probleme de sanatate, probleme personale etc., unii aderenti din aceste asociatii vor sa ramana si adera individual. Raman activi pe plan local, ca sa încerce sa animeze sau asociatia locala, sau departamentul, sau alte persoane. În acelasi timp, suntem contactati de persoane care vor sa formeze din nou asociatia si sa adere din nou la OVR. Am avut abandonuri, dar în acelasi timp sunt asociatii care revin în OVR.
La nivelul Frantei exista cinci mari organizatii care regrupeaza asociatii si indivizi si care încearca sa-si articuleze activitatile în asa fel incat sa “rentabilizeze” fortele, energiile si eventualele costuri. În interiorul OVR, unele asociatii au hotarat sa se regrupeze în jurul unei tematici, cum ar fi cea a apei. Asa este Comisia Apei Rhone-Alpes, care se gaseste în sud-estul Frantei si se întinde pe mai multe departamente. Apoi, în zona Bretania sunt organizatii axate pe formarea de personal de prim ajutor si a pompierilor. Mai exista de asemenea în Bretania si în sud-est programe de formare a lucratorilor sociali. Tot în Bretania sunt programe de formare a personalului din învatamant si mai ales a profesorilor de limba franceza. Nu sunt profesori de franceza pur si simplu, ci profesori de franceza pentru straini, ceea ce numim “franceza - limba straina”.
De doi ani am fost solicitati de ambasada în jurul proiectelor privind Centrul de Documentare si Informare (CDI). În Franta, CDI ramane în mediul scolar pentru profesori si elevi. Ideea a fost transpusa în Romania pentru un evantai mult mai larg de activitati, adresandu-se mai ales mediului defavorizat, rural, care e atins de un abandon scolar in crestere. Centrul de Documentare si Informare ar trebui sa devina placa turnanta a satului, deschisa catre populatie, cu acces la Internet. Ne-am dat seama ca abandonul scolar ar putea fi legat de dificultati familiale si, in acest sens, s-au creat programe pentru formarea de asistenti sociali în mediul scolar, ceea ce nu exista pana acum în Romania. Apoi s-au creat corpuri de meserii, cu inspectori care vin sa-i verifice pe profesori si pe asistentii sociali pentru a crea o viata sociala cetateneasca în jurul acestui CDI care nu mai ramane închisa la nivelul scolii. Acest CDI a devenit posibil prin voluntariatul foarte important din partea romaneasca, pentru ca profesorii au acceptat sa lucreze, fara salariu, pentru a renova spatii sau participand la seminarii de formare, organizate de Ambasada Frantei. Ei joaca un rol de pivot cand se întorc în regiunea lor, diseminand cunostintele pe care le-au acumulat.
Avem si un alt proiect important pe care am început sa-l punem în aplicare in urma cu un an. E un proiect de capitalizare a experientei pe o perioada de trei ani, pentru care am primit o subventie din partea Fondation de France. În primul an vom capitaliza experienta intr-o baza de date care se vor colecta în retea, si nu în mod ierarhic. De pilda, stim ca comuna X din Bretagne se fac specializari pe o anume formare profesionala. Pentru a afla informatii, nu trebuie sa se treaca prin presedintele OVR France, ci trebuie sa se mearga acolo pentru a pune în relatie persoanele direct. Acest lucru permite ca, de pilda, doua comune din Franta sa intervina în doua comune din Romania. Din nefericire, in al doilea an am avut un esec în obtinerea unei subventii de la Fondation de France si a trebuit sa gasim altceva. Vrem ca programele noastre sa permita în Romania debusee catre locuri de munca durabile. Sa nu ne limitam la relatii dintre un sat si altul, la o calatorie de zece persoane. E frumos. Dar vrem si sa fie folositor pentru sat si pentru societate.
M.B.: Obiectivul principal, daca continuam aceasta operatiune, ar fi ca si satele frantuzesti, belgiene etc. sa se bucure de experienta romaneasca.
Ceea ce se petrece deja. Cum este, de exemplu, cu CDI: în Franta ne dam seama ca Centrul de Documentare si Informare, important pe planul informatiei, al cunostintelor si al schimburilor, ramane închis în mediul scolar. De ce sa nu preluam aceasta idee de deschidere catre lumea sociala în care e implantat?
M.B.: Dar nu exista si asocieri noi? Comunele care au parteneri aici nu au antrenat si comune vecine în Franta?
Din feed-back-ul pe care îl primim acest lucru se confirma. Adeseori cererile de asociere vin din Romania. La aceasta reuniune am intalnit persoane care nu au parteneri si care-si doresc o asociere, au idei foarte clare în cap, cunosc etica OVR si sunt interesate.
M.B.: Ar fi poate ocazia de a redinamiza OVR în Franta.
Da, si noi gandim acest lucru.
M.B.: Pentru Romania, cei trei ani care vor urma vor fi foarte dificili. Dupa închiderea negocierilor de aderare, va urma aplicarea, care este foarte dura, dar permite si obtinerea unor credite importante din partea Uniunii Europene. Pentru sate, marea problema este sa stim sa folosim aceste resurse, sa facem dosare bune, sa avem competentele necesare pentru a face un proiect. E un camp de actiune extraordinar pentru partenerii occidentali.
E ceea ce vrem sa realizam prin proiectul privind capitalizarea experientei. Nu mai e mult timp, trebuie sa actionam repede pentru ca aceste proiecte sa se puna în aplicare într-un mod foarte eficient.

PETRU IVANOVITS, director executiv Fundatia Rurala din Romania
De la Atelierele Democratiei OVR la Fundatia Rurala din Romania
Cum ati luat cunostinta de OVR si cum a aparut Fundatia Rurala?

In ‘91 eram student la Facultatea de Zootehnie în cadrul Institutului Agronomic din Timisoara. Pe vremea aceea, au avut loc la noi in oras primele Ateliere ale Democratiei Opération Villages Roumains. A fost primul contact pe care l-am avut cu aceasta retea cu care am ramas ulterior în legatura, la Atelierele Democratiei 2. In cadrul acestor intalniri, s-a trecut foarte repede de la dimensiunea umanitara, la proiecte de dezvoltare rurala. Opération Villages Roumains, care avea veleitati de parteneriat social, a gandit ca ar trebui sa existe si o structura pur tehnica prin care sa se vina în sprijinul proiectelor locale de dezvoltare. Asa a aparut Fundatia Rurala din Romania, avand mai multi parteneri si din Belgia, si din Franta, si din Romania. In Belgia am avut ca parteneri, bineînteles, Opération Villages Roumains-International, Institut Agronomique de Gembloux, Fondation Rurale de Wallonie. Partenerii din Franta au fost Fédération Nationale des Foyers Ruraux, Institut d’Ecologie de Metz, Opération Villages Roumains France; în Romania, partenerii nostri erau OVR Romania si Universitatea de Stiinte Agricole a Banatului din Timisoara. Pe vremea aceea exista programul PHARE Parteneriat si democratie si am accesat pe o perioada de doi ani mai multe fonduri. S-au ales 14 proiecte pilot din reteaua OVR si, pe baza cererilor, a desfasurarii si modului cum ar trebui sa functioneze, pe parcursul a doi ani am vazut cam care ar fi doleantele, cum am putea sa functionam, care ar fi obiectivele noastre.
Ce ati realizat concret?
In acea perioada s-a lucrat pe 14 proiecte, mare parte dintre ele fiind cu bani de la PHARE în cadrul programului Parteneriat si creare de institutii, care au permis mai multe sesiuni de formare în gestiunea proiectelor, gestiune financiara si scrierea unui proiect de dezvoltare. Cu cele 14 proiecte am parcurs toate aceste etape. Ulterior, am analizat proiectul mai pe larg, la toate cele 14 grupuri care il initiasera. Multe dintre ele erau pe infrastructura. Am considerat ca este mai degraba obligatia statului sa vina cu îmbunatatirea infrastructurii, noi venind cu gestiunea proiectului de infrastructura, supravegherea si administrarea lui dupa ce a fost finalizat. Unul dintre obiectivele fundatiei noastre era sa-i sprijinim pe oameni sa-si monteze proiectul si sa-si gaseasca finantare. Unele dintre acestea, proiecte mari de infrastructura, n-au putut fi sprijinite de statul roman si am încercat sa ne motivam partenerii din proiect, am încercat sa le “reconvertim”, sa le transformam în alte mici proiecte care sa le dea de lucru partenerilor nostri, sa-i motiveze, sa-i antreneze, sa fie pregatiti pentru proiectul mare pe care il aveau ei în cap.
Dar proiectele gandite atunci n-au fost utile in momentul in care a aparut Agentia SAPARD?
Pentru infrastructura, proiectele gandite atunci au trecut ca painea calda. Cine a fost destept si si-a scos proiectul sau l-a continuat a fost bun pentru momentul SAPARD. In mare parte, proiectele initiate in anii ‘90 s-au reconvertit. Intre cele 14 proiecte de care va vorbeam au fost si cateva care tineau de animare rurala, de creare de asociatii în mediul rural. Era nevoie pentru acele asociatii sa le dai un context, sa le dai o motivare, sa le coordonezi si sa le acompaniezi pe parcursul dezvoltarii, pana cand ele ar fi devenit destul de puternice sa actioneze singure. In Maramures si langa Brasov s-au creat doua asemenea asociatii care au promovat acest tip de activitate, iar ulterior activitati culturale, sportive, chiar de educatie si de formare. Mai tarziu, unele dintre acele asociatii au facut proiecte de turism, diversificandu-se ca activitati. Cu unii din partenerii nostri am încercat sa dezvoltam filiere agricole. Desi erau puternici într-un anumit sector, nu erau viabili economic, pentru ca nu aveau avalul si amontele muncii lor. Cei de la Soresti, de exemplu, au realizat un proiect de dezvoltare a unei filiere agricole în domeniul viticol, unde s-a lucrat atat pe mecanizare, cat si pe transformare si apoi promovarea produsului local.
Acum ce faceti?
Mai nou, în 2001, la Timisoara, am lucrat la realizarea unei Universitati Rurale Europene, considerata prima de acest fel din tarile din estul Europei. Am avut o intrunire care a reunit în jurul mesei atat oameni din lumea rurala, cat si universitari, institutii, organisme care se ocupa de mediul respectiv. De asemenea, am organizat si am participat cu un grup din asociatiile din Romania, cu care avem contacte la viitoarea Universitate Rurala Europeana, o intalnire care s-a tinut la Montagne Saint-Emilion, în 2002. Suntem implicati într-un proiect, aflat în curs de finalizare, împreuna cu ADTIM-ul din Timisoara, institutia de dezvoltare economica de pe langa Consiliul Judetean din Timisoara, lucrand in parteneriat cu organisme din Sicilia, Italia. De asemenea, asistam pe parcurs si încercam sa acompaniem parteneri din Opération Villages Roumains în diferite proiecte, incercand ca, eventual, sa gasim si alte surse de finantare ca sa dezvoltam activitatea. Pe alti parteneri ai nostri continuam sa-i motivam în activitatea lor, sa-i sustinem, sa le fim alaturi. La ora actuala, multi deja stiu sa-si faca propriile proiecte, sa se descurce singuri, poate mai bine ca noi. Am uitat sa mentionez ca unul dintre proiectele pe care le-am avut a fost formarea de agenti de dezvoltare. Proiectul s-a desfasurat împreuna cu partenerii din Belgia, Fondation Rurale Wallonie, si, din Franta, Fondation Nationale des Foyers Ruraux. Am încercat sa formam prin acest proiect sase agenti de dezvoltare in Romania, care pe urma sa vina la noi si, avand baza în mai multe zone ale Romaniei, sa atraga dupa ei o dezvoltare în regiunea lor. Este un proiect inca de actualitate, pentru ca s-a dovedit ca nu sunt de ajuns acei sase agenti de dezvoltare, e nevoie de mult mai multi. Bineînteles, fondurile nu sunt întotdeauna la îndemana noastra sau sunt putine, si nu întotdeauna prioritatile finantatorului coincid cu ale tale.
La nivelul mentalitatilor ce impact a avut fundatia dvs.?
La nivelul mentalitatilor a fost un lucru extraordinar. Dau un exemplu concret. Mi-aduc aminte de prietenii si partenerii nostri de la Soresti, care, în prima faza, au venit la noi cu un proiect de infrastructura, de aductiune de apa. Au participat la mai multe sesiuni si la numeroase discutii în jurul temei respective. În prima faza ei tot întrebau: “Noi venim ca turisti aici? Mergem acasa si oamenii de acolo ne zic «Iar ati fost la Timisoara si v-ati plimbat!»“. Dupa un timp si-au dat seama ca nu trebuie neaparat sa se insiste pe aductiunea de apa, pentru ca este o investitie enorma, pe care statul, chiar daca ar fi vrut sa o faca, nu avea posibilitati în momentul respectiv, chiar pentru o comunitate mica cum e a lor. Ei au facut insa alte proiecte, incercand sa demonstreze statului ca merita sa investesti, ca zona lor nu e moarta. Au montat multe proiecte mici, colaterale, plus cel prin filiera agricola. Acum au în sat si telefon, li s-a aprobat si proiectul de apa...
Cam asta e demersul pe care am încercat sa-l promovam în cazurile de mari proiecte de infrastructura: sa demonstram statului ca merita sa investeasca intr-o anumita zona, pentru ca nu e o comunitate moarta. Sigur ca fiecare comuna, fiecare sat are alte criterii, o specificitate proprie. Chiar si doua sate din aceeasi comuna s-ar putea sa nu functioneze la fel, si atunci trebuie sa tii cont de natura fiecaruia.
Important este sa le dai oamenilor instrumentele cu care ei sa poata sa mearga mai departe si, bineînteles, în momentul cand au nevoie de ajutor, sa aiba unde sa-l gaseasca.

COSMIN SALASAN, director Departamentul Relatii internationale si imagine, Universitatea de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara a Banatului, Timisoara
Functionarea într-un mediu asociativ ajusteaza mentalitatile
Vorbiti-mi va rog despre asociatia din care faceti parte.

Fundatia Rurala din România este rezultat al unei conjuncturi de idei si initiative pornite din sânul OVR, finantate dintr-un proiect PHARE, care a început în 1995 si s-a încheiat în 1996. Însasi abordarea a fost una complet diferita fata de crearea de structuri, atipica si pentru mediul ONG, care nu creeaza structura si-i gaseste o menire, ci isi justifica activitatea printr-o serie de proiecte pentru care demonstreaza necesitatea crearii unei structuri.
Cum ati luat contact cu OVR pentru prima oara?
Primul meu contact cu OVR a avut loc în 1994, când îmi încheiam studiile în Timisoara si s-a întâmplat sa gazduim, într-o conjunctura mai degraba politica, Atelierele Democratiei organizate de catre OVR. Vorbind o bruma de franceza, am ajutat logistic desfasurarea evenimentului, si acesta a fost primul contact. Dupa ce mi-am încheiat studiile, lucru care s-a întâmplat în Franta, si am revenit in tara, am fost recontactat pentru o posibila colaboarare si, dupa atâta timp, sunt înca în interiorul structurii, cu titlul de membru asociat la Fundatia Rurala, 100% voluntar, evident.
Care sunt proiectele concrete ale Fundatiei?
Asociatia, în principal, nu se ocupa de generarea proiectelor, nu le atrage si nu cauta ulterior beneficiarii, ci acompaniaza, asista initiative, idei, structurari de proiecte, colaboreaza în realizarea de proiecte sau ajuta la finalizarea unor proiecte ale caror initiative vin din comunitati rurale.
Deci ideile nu apartin Fundatiei.
Nu. Noi nu avem o doctrina pe care o promovam, nu avem idei pe care încercam sa le implantam; noi asistam, ajutam si contribuim la cristalizarea acestor idei în rural, acolo unde le este locul. O idee de fundal a noastra este ca despre rural trebuie sa se vorbeasca în rural, si nu în orase. Asa ca mai bine îi lasam pe cei din rural sa-si formuleze ideile si directia de urmat.
Puteti sa vorbiti, va rog, despre câteva tipuri de asemenea proiecte pe care le-ati sfatuit si sprijinit?
Sunt proiecte care se adreseaza elementelor celor mai dureroase în ruralul românesc, cele legate de infrastructura. Din pacate, sunt relativ rare si aceasta datorita faptului ca volumul si efortul financiar pentru sprijinirea unui proiect de tip infrastructura este extrem de important. Demersurile noastre, începând din 1996 si pâna astazi, în cea mai mare parte a lor, au fost într-un mediu unde nu exista nici ISPA, nici SAPARD, în care sprijinul financiar era de fiecare data o cofinantare a cel putin doi, daca nu trei parteneri. Aici vreau sa subliniez din nou rolul extrem de important al parteneriatului în cadrul retelei OVR, unde deseori partenerul francez a fost adevaratul motor al proiectului. Sunt si proiecte de dezvoltare culturala, pentru organizarea de evenimente, proiecte de structurare a vietii asociative... lista poate continua, desigur.
Cele mai multe cereri de ajutor sunt pentru programele SAPARD, sau ajutorul pe care-l acordati se refera mai putin la asemenea gen de proiecte?
Opinia pe care o exprim acum este a mea personala si nu reprezinta punctul de vedere al Fundatiei Rurale. Cred ca, in cazul SAPARD, atât ca agentie, cât si ca idee, fondurile structurale sunt o problema pentru însasi Uniunea Europeana, indiferent ce nume sau forma poarta ele, pentru ca Uniunea Europeana nu a avut obiceiul si practica de a administra fonduri publice destinate dezvoltarii unor initiative private. Asta a ridicat multe probleme. Structura agentiei si functionarea ei astazi este mai degraba defectuoasa, dar acestea sunt rezultatele unui proiect. În plus, nu sunt elemente perfectibile, pentru ca asta ar presupune o reacreditare a agentiei si a procedurilor, deci sunt în afara discutiei. Dar atitudinea administratiei si a agentiei implicit, incluzând aici Ministerul Agriculturii, sunt de incriminat, pentru ca atitudinea lor este una de a pastra la distanta solicitantul, de a-l pune la punct de fiecare data când exista o imperfectiune în proiect, si nu una de a cauta potentiali beneficiari si a-i ajuta sa-si structureze ideile. Am avea de unde sa învatam, pentru ca experienta colegilor nostri maghiari în termeni de SAPARD demonstreaza asta. Ei au înregistrat peste 1.500 de cereri de finantare SAPARD în 30 aprilie 2004, care a fost ultima zi a lor ca stat ne-membru al Uniunii.
Se poate vorbi de o schimbare de mentalitate în genul acesta de asociativitate, in comunitatile rurale care acum au învatat sa faca asemenea proiecte de care sa beneficieze? Proiectele acestea sunt totusi un lucru nou.
Da, acesta este un lucru cert. Acum nu cred ca se poate vorbi de o schimbare de mentalitate, întrucât mentalitatile nu se schimba, eventual se ajusteaza. Eu cred ca functionarea într-un mediu asociativ care demonstreaza o serie întreaga nu numai de beneficii, ci de elemente legate de punctele forte ale unei comunitati, ajusteaza mentalitatile si canalizeaza eforturile comunitatilor, inclusiv în aceasta directie de utilizare de fonduri si de structurare.

IRINA MARIA BALEA, comuna Tilisca, judetul Sibiu
Turismul rural a luat amploare
Cum ati început colaborarea cu OVR? Cum ati auzit de ei, cum v-au contactat?

Colaborarea a început de timpuriu, din 1990, când la Tilisca a luat fiinta asociatia Un sat pentru un sat Tilisca-Aubais si, ca partener, aveam în Franta Un village pour un village Aubais-Tilisca. Prin intermediul acestor asociatii, oameni din localitate si presedintele asociatiei au participat la diverse reuniuni si întâlniri care au avut loc în tara si în afara, iar apoi au avut contact si cu OVR.
Ce s-a întâmplat la început? Au venit francezii în sat cu ajutoare?
Da, în anii 1990-1991 au venit cu ajutoare, a fost si un schimb între localnicii de la Tilisca si cei din Aubais. Treptat n-au mai adus lucruri, au început sa ne sprijine în dezvoltarea diferitelor proiecte. Dar în 1995, aflând de asociatia Un sat pentru un sat Tilisca-Aubais, niste persoane din Olanda au venit cu ideea înfiintarii unei asociatii surori. Ei aveau în Olanda Overbetuwe ajuta Marginimea Sibiului si noi am înfiintat la nivel de Marginimea Sibiului asociatia Marginimea Sibiului în dezvoltare. Iar prima asociatie care a fost înfiintata face acum parte si ea din marea asociatie la nivel de zona. Colaborarea mai fructuoasa a fost pe parteneriatele cu olandezii, care nu au venit cu ajutoare materiale propriu-zis, ci au venit cu idei, cu schimburi de experienta, au finalizat niste grupuri sociale în scoli, ne-au învatat. Ne-au aratat cum sa ne amenajam casele pentru turism. Ca proprietar de pensiune, eu am fost în 2000 în Olanda si am putut sa vad cum sunt amenajate scoli si pensiuni acolo, ce-ar trebui sa facem. În paralel, au mers cu înscrierea noastra în diferite ghiduri de turism. Ne-au ajutat, ne-au facut promovare la diverse întâlniri ale asociatiior din Olanda, la ambasade, peste tot ei ne-au promovat.
Cate astfel de pensiuni s-au înfiintat în urma colaborarii?
La Tilisca au fost cinci pensiuni, la Saliste în jur de opt-noua, si în Sibiel, care este sat apartinator comunei Saliste, în jur de treizeci. Partenerii din afara au finantat niste cursuri de limbi straine pentru femeile din Tilisca si Saliste care vor sa faca turism. Cursurile sunt în al patrulea an de când se deruleaza, sunt gratuite, femeile participa si pot sa converseze cu turistii în perioada de vara. A început colaborarea din ce în ce mai fructuoasa si cu autoritatile locale, în urma parteneriatelor care au avut loc - acordul de parteneriat cu consiliul judetean. Ne-am întâlnit, au luat fiinta comitete de cetateni, s-au identificat probleme, ce e bine, ce ar trebui sa se faca, exista strategii de dezvoltare locala la nivel de zona. Nu putem sa spunem ca suntem doar partenerii OVR, avem mult mai multi parteneri si lucram împreuna la tot ce înseamna turism rural.
Deci cea mai importanta consecinta a colaborarii cu partenerii a fost turismul.
La nivel de zona, ca dezvoltare rurala, turismul a luat amploare. Dezvoltând si alte proiecte de dezvoltare rurala au venit în zona noastra în fiecare an doua sau trei delegatii, au fost cazati în pensiuni si asa oamenii au beneficiat si au putut sa prospere. Poate indirect, neaducând direct banii, ne-au învatat si altceva. S-a facut reclama, am fost promovati si la Târgul Europei Centrale si de Est, la care am participat de doua ori, în 2002 si în 2004. Am stat personal la stand, am dat informatii despre tot ce înseamna Marginimea Sibiului, traditii, obiceiuri, evenimente culturale, si eu zic ca este o colaborare foarte buna între tot ce înseamna viata asociativa si administratia locala, consiliul judetean, primarii. Se cunosc proiectele si parteneriatele, chiar cu Fundatia Comunitatii Sibiului lucram foarte bine, si cu partenerii pe partea franceza, nu numai cu olandezii. La Sibiu a luat fiinta Asociatia de turism rural transilvan, la care sunt membru fondator, în ideea de a promova mai bine, în toate tarile Europei, turismul rural. Profitam de orice pentru a ne face cunoscuti. Stim ca Sibiul are relatii strânse cu Germania, si acolo este reprezentat un centru de informatii de la Sibiu, Marginimea este reprezentata la târguri cu pliante, cu tot ce înseamna promovare.
Practic, v-au învatat sa faceti turism la nivel occidental.
Da, ne-au dus în schimburi de experienta, am putut sa invatam.
Pe viitor aveti si alte proiecte, nu neaparat legate de turism, în urma acestei înfratiri dintre comune?
Au fost si speram sa continuam cu schimburi culturale. Este bine sa poata sa vada cât mai multe persoane în ambele directii, chiar daca unele lucruri poate nu ni se potrivesc întru totul, dar trebuie sa luam ce ar fi bine si ce ni s-ar potrivi noua.
Cum au primit oamenii din Marginimea Sibiului initiativa asta?
Ei n-au avut cunostinta pâna acum, ma refer la Tilisca si Saliste, de ceea ce înseamna turism rural, este ceva nou pentru ei si eu sper ca se va dezvolta. Speram sa nu apara, eu stiu, niste hoteluri, ci oamenii sa-si pastreze casele traditionale asa cum le au si sa fie o sursa de venit în completarea a ceea ce fac ei, nu neaparat sa se lase de oierit, pentru ca sunt zone unde oieritul este ocupatia de baza. Eu sper ca ei sa faca produse de calitate si sa le poata valorifica prin turism. Asta ar fi sfatul meu, si tot timpul le spun ca nu trebuie sa fim toti la fel, ca atunci ne pierdem ce-i al nostru si acelasi lucru o sa se gaseasca peste tot si n-o sa mai fim cautati. De asta am si initiat un proiect cu finantare olandeza, Traditie si cultura de la o generatie la alta, la care participa copii si tineri cu vârste între 6 si 22 de ani, care învata sa pastreze traditiile, pun în valoare costumul popular. Daca nu am fi înfiintat si un ansamblu folcloric de dansuri, poate costumele ar fi fost pastrate într-o lada de zestre si nu erau puse în valoare. Dar asa, turistii au un punct de atractie în plus, vad dansuri populare, costume originale... Eu zic ca asta poate veni în întâmpinarea turistilor. Si sa pastram ocupatiile, mestesugurile.

CONSTANTIN AXINCIUC, comuna Ungureni, judetul Botosani
JACQUELINE BARBERY, comuna Tossiat, departamentul Ain, Franta
Apa curge in Ungureni prin SAPARD via OVR
Cum a început pentru dumneavoastra aventura Opération Villages Roumains?

Jacqueline Barbery: Fondatorii, OVR-International, intre care Edith Lhomel, au contactat toate comunele franceze pentru a le spune ca Ceausescu avea în vedere sa distruga sate romanesti si le cerea sa protesteze. Noi am primit aceasta informatie la începutul vacantei din 1989, dupa care, în septembrie, am hotarat sa adoptam un sat romanesc. Decizia a devenit definitiva in luna noiembrie, printr-o hotarare a Consiliului Municipal, lucru pe care l-am comunicat rapid organizatorilor OVR de la Bruxelles. La randul lor, ei ne-au cerut informatii despre specificul comunei noastre (culturi, locuitori etc.), pentru a încerca sa înfrateasca sate asemanatoare. Apoi am asteptat. Cand a venit revolutia, in decembrie, noi înca mai asteptam. Atunci am telefonat la Bruxelles si de acolo ni s-a repartizat satul Borzesti...
Constantin Axinciuc: Borzesti, un sat apartinator comunei Ungureni, judetul Botosani.
Ati cautat pe o harta?
J.B.: N-am gasit, nu e pe harti. De altfel, pe vremea aceea nu se gaseau harti ale Romaniei în Franta. In departamenul Ain, de unde sunt eu, aveam cateva romance. Din cele 70 de comune ale departamenului Ain, ne-am adunat mai multi voluntari, iar romanii nostri ne-au adus o harta a Romaniei, încercand sa vedem ce puteam face. Ni se spusese ca trebuie sa expediem o telegrama, al carui model în romaneste ne fusese trimis. Am expediat telegrama, care a ajuns în centrul administrativ Ungureni, nu în satul Borzesti. Cele doua telefoniste care au primit telegrama noastra ne-au spus ca ar vrea sa le aducem niste casti... Noi nu mai întelegeam nimic.
C.A.: Noi am primit telegrama trimisa de posta, care era jumatate în romaneste si jumatate în franceza. Telefonista de acolo intelesese jumatate de cuvant in franceza, restul pe romaneste... În esenta, ideea era cam asa: “Suntem alaturi de voi. Dorim sa va ajutam. Contactati-ne”. A început corespondenta intre noi. Initial eram infratiti doar cu comuna Tossiat. Le-am trimis date despre situatia comunei noastre, care este formata din douasprezece sate cu 7.000 de locuitori, si atunci dansii si-au dat seama ca numai cu Tossiat nu puteau face fata comunei noastre si au mai gasit înca patru comune în departamentul Ain care doreau sa ne ajute. Cu aceste cinci localitati din Ain am lucrat din 1990. In aprilie ‘90, primul convoi cu un grup de unsprezece francezi a sosit la Primaria Ungureni. Prima data relatiile s-au axat pe ajutoare umanitare, dar ne-am dat seama ca, pentru nevoile mari ale comunei, asta nu era o solutie, mai ales ca nu puteai multumi pe toata lumea.
Dar sa nu uitam ce importante erau la acea vreme pentru noi ciocolata, fructele...
J.B.: Conserve... haine. Facusem în comuna la noi o colecta. Pentru scoli, colectasem carti, pentru dispensar, medicamente... Primisem o telegrama in care ni se spunea: “Avem nevoie de asta, asta, asta...”, iar noi ne straduisem sa le procuram.
Cum l-ati cunoscut pe domnul Axinciuc?
J.B.: Cand am ajuns prima oara, putin înainte de Pasti, în 1990, la noua dimineata, o sa-mi amintesc mereu, eram la o scoala...
C.A.: Din Sapoveni.
Ce ati vazut?
J.B.: Am vazut cateva persoane. Am întrebat unde este primaria.
C.A.: Au dat telefon la primarie si i-am întampinat pe treptele primariei. Jacqueline Barbery era în fruntea delegatiei. Dupa revolutie eu am fost presedintele FSN, apoi CPUN, dupa aceea viceprimar unsprezece ani. Cunosc istoria relatiilor de la început si pana în prezent.
J.B.: Ceilalti nu stiu, dar noi, cei care am trait acel moment, pot sa va spun ca a fost foarte emotionant si pastram o amintire minunata a acelor clipe.
C.A.: La prima vizita a francezilor, mi-am dat seama cat de putin ne cunosteau. Urmau sa stea zece zile ca sa faca cunostinta cu principalele probleme din comuna. Au venit cu corturi...
De ce?
C.A.: Credeau ca suntem într-o situatie atat de rea, încat n-o sa aiba unde locui. Dupa ce am repartizat cazarea pe familii, s-au simtit jenati ca pe langa bagaj aveau si cate un cort. Vazusera ca, totusi, existau niste conditii de a primi niste oaspeti.
Ati facut sarmale?
C.A.: Sarmale în primul rand!
Va plac sarmalele?
J.B.: Aaaa...
Cu mamaliga?
J.B.: Cu mamaliga. Îmi place mult mamaliga!
Si putina tuica, nu-i asa?
J.B.: Da, da!
C.A.: Era un sat al comunei noastre care facea tuica din sfecla si pe care francezii au apreciat-o foarte mult. O asemanau cu whisky-ul.
Jacqueline, ce-ati facut dupa prima întalnire?
J.B.: Am împartit în sate toate ajutoarele umanitare pe care le adusesem. Chiar si castile cerute de telefonista... Domnul Axinciuc, care era responsabilul comunei, a vrut sa mergem si în satul de tigani. Am împartit, mai ales în scoli, bunuri de prima necesitate. Apoi, ne-au dus sa vizitam comuna si ne-au aratat fermele de stat. Nu stiam ce sunt alea. Am fost si la Dorohoi ca sa facem putin turism. Dar nu am stat mult, zece zile au trecut repede.
Dupa episodul ajutoarelor umanitare ce s-a întamplat?
J.B.: La cererea colegilor nostri romani, episodul umanitar s-a consumat foarte repede. Ne-au cerut sa le împartasim experientele noastre, sa le aratam cum functionam noi si ne-au solicitat sa facem împreuna proiecte. I-am invitat sa vina la noi, in Franta, sa vada la fata locului, dar nu credeam prea mult ca or s-o faca. Totusi, în luna septembrie 1990, erau la Tossiat.
Cate persoane au facut calatoria la Tossiat?
C.A.: Am fost invitate cinci persoane si am incercat sa luam pe cate cineva din fiecare domeniu. Am fost eu, din partea administratiei locale, un medic veterinar, un preot, un inginer agronom si o învatatoare.
Erati pentru prima data în Occident. Cum vi s-a parut?
C.A.: Socul a fost enorm, începand din Cehoslovacia. Am mers cu trenul trei zile si trei nopti. Dar a meritat.
Si ce ati facut acolo cand ati ajuns?
C.A.: In primul rand ne-au împartasit din experienta lor în administratia locala. Erau agricultori si ne-au aratat cum se lucreaza în administratia locala, în învatamant. Dar ceea ce ne-a impresionat atunci poate cel mai mult, pentru ca pentru noi era ceva cu totul necunoscut, a fost viata asociativa. La nivelul unei localitati ca Tossiat, care are aproape 1.000 de locuitori, aveau 22 de asociatii. La noi, atunci, asa ceva nici nu se cunostea. Nu întelegeam noi cum venea fiecare si-si prezenta scopul asociatiei, realizarile si le prezentau primarului. Noi ne gandeam: “Cum, altii sa faca? Primarul trebuie sa faca tot!”. Noi gandeam atunci ca tot ce se face într-o comuna trebuie sa faca primaria. Atunci ne-au explicat dansii ca asociatiile sunt o alternativa la dezvoltarea locala, un pas înainte pe linia autonomiei locale, a democratiei si asa mai departe.
Ce proiecte comune ati avut?
J.B.: Au fost multe proiecte, pentru care insa nu aveam finantari suficiente, asa ca, asociatiile cauta mereu bani. Ministerul Agriculturii francez dadea pe atunci niste bani pentru proiecte de formare pentru agricultori. Am pornit imediat pe acest drum si am adus pentru stagii de formare tehnicieni agricoli si un cuplu de veterinari din Ungureni. Îi cazam la gazde, dar existau totusi cheltuieli cu transportul. Daca drumul se facea cu masina, plateam benzina, daca era cu autocarul, plateam autocarul, avionul. Asadar, primele proiecte aveau ca scop repunerea în miscare a agriculturii, a cresterii animalelor. Apoi au urmat imediat scolile. Noi, cum suntem comune foarte mici, nu avem scoli decat pentru copii cu varste pana la zece ani. Nu avem si gimnaziu. Într-una dintre comunele care s-au implicat foarte mult in proiectul romanesc, o învatatoare a început sa le vorbeasca elevilor sai despre Romania. Asociatia, în acord cu Ministerul Educatiei Nationale - ceea ce e foarte rar în Franta, ca o asociatie sa lucreze cu ministerul -, în acord cu Inspectoratul roman si cu Inspectia franceza, au hotarat sa aducem o clasa romaneasca în Franta, cu profesori cu tot si cu infirmiera. Erau 20. Au venit cu avionul si au stat la noi trei saptamani. C.A.: Anul urmator, clasa din Franta a venit la noi, în Ungureni, întorcand vizita. Acest proiect s-a derulat trei ani. Un an a durat corespondenta, cunoasterea elevilor, a familiilor, in al doilea an, vizita clasei romanesti în Franta si in al treilea an, a clasei din Franta la noi, la Ungureni.
Cum s-au simtit micii francezi la Ungureni?
C.A.: Extraordinar. Au alergat pe toate dealurile, au fost la o stana. Acolo li s-a facut o mamaliga cu cas. Ei nu stiau ce e aia, credeau ca mamaliga este o prajitura, un tort si o taiau asa cum se taie tortul. Au mers cu caruta. Era o vara calduroasa, drumurile erau pline de praf si unora le placea sa stea în spatele carutei. Erau plini de praf... Le-a placut foarte mult.
S-au pastrat legaturile între copiii romani si francezi?
C.A.: Da. Legaturile au ramas.
J.B.: Cu aceasta clasa, proiectul s-a terminat. In 2004 am reînceput proiectul cu clasa domnului Axinciuc si cu o alta clasa dintr-o alta comuna din departament, o clasa care vrea din nou sa corespondeze. Va exista cu siguranta o calatorie dus-întors în viitor. Toate aceste proiecte le-am realizat cu ajutorul Cooperarii Descentralizate, cu Ministerul Afacerilor Externe Francez si cu acordul Ambasadei Frantei la Bucuresti si acest proiect are o durata de trei ani. Concomitent, avem un proiect tot pe trei ani, cu profesorii romani care faceau, mai mult sau mai putin, limba franceza. Lucram cu fata domnului Axinciuc, care este într-un stagiu de formare la un Centru de Documentare si Informare (CDI). Acum doi ani, profesorii nostri francezi au plecat în Romania, la Botosani, la Ungureni si la Universitatea din Iasi.
C.A.: Pe langa învatamantul din comuna Ungureni, francezii au cunoscut si Liceul Pedagogic, dupa aceea am mers la Iasi sa vada o universitate din zona Moldovei. Bineinteles ca i-am dus sa vada Ipotesti si manastirile din nordul Moldovei. Programul a fost foarte apreciat.
Ati vazut manastirile?
J.B.: A, da! Cunosc Voronet, Putna, Sucevita...
C.A.: La un moment dat, Jacqueline spunea ca o sa devina specialista în manastiri...
J.B.: Da, pot sa fac pe ghidul acum!
Stiu ca aveti o poveste cu apa...
J.B.: Povestea cu apa a început prin ‘90-’91. Este un proiect al regiunii Rhône-Alpes. Ne-am reunit zece comune din regiune ca sa discutam ca ar fi bine sa existe o aductiune de apa în zona Ungureni, pentru ca in sat nu erau decat puturi si, din nefericire, adesea puturi poluate. Am început sa lucram cu un inginer din Grenoble care facuse altadata aductiuni de apa în satele franceze, un om care cunostea bine partea tehnica. La Ungureni au venit hidro-geologi, ca sa studieze daca nu existau într-adevar ape freatice.
E vorba de voluntari?
J.B.: Da. Voluntari. Toti sunt voluntari. Numai pretul calatoriei este acoperit. Dar sa revin: dintre cele zece comune care s-au angrenat in proiectul cu apa, sase au continuat. Am facut studii de fezabilitate, totul era in ordine, dar nu aveam bani. Era imposibil, costa mult prea mult si am abandonat, din lipsa finantarii. Apoi a venit oportunitatea cu SAPARD, proiectul european.
C.A.: Cand a aparut agentia SAPARD, francezii ne-au ajutat în definitivarea dosarului si am reusit sa intocmim un proiect cu adevarat la norme europene. L-am depus si a fost aprobat din prima. Sunt sase proiecte pe care le coordoneaza dumnealor, toate cu apa, în comune diferite. Unul este la Ungureni si a primit suma cea mai mare, 1 milion de euro, pentru ca sursa de apa este la 15 km de comuna, e chiar raul Prut. Am primit sprijinul Comisiei de Apa Rhône-Alpes. Specialistii de acolo ne-au ajutat sa facem un proiect foarte bun.
In proiect ati precizat parteneriatul?
C.A.: Da, am precizat parteneriatul, inclusiv fapul ca dansii s-au angajat ca, pe parcursul derularii proiectului, sa vina ca sa asigure asistenta tehnica. Si au venit pe tot parcursul acestor ani.
Cand s-au aprobat aceste proiecte?
C.A.: In 2003. Cum s-a deschis Agentia SAPARD, noi am depus proiectul care a fost aprobat pentru comuna noastra.
Cati bani înseamna în total?
C.A.: 38 de miliarde de lei. In 2004, pana la începutul lunii noiembrie, am finalizat lucrarea. Sunt niste etape de probe si în jurul datei de 10-15 noiembrie apa curgea la pompe. Pentru început s-au pus pompe stradale, ceea ce a fost socotita cea mai mare realizare dintre toate proiectele. Am avut fel de fel de proiecte, dar asta gandesc ca e cea mai mare realizare pentru comuna noastra, mai ales ca apa din sursa locala nu corespunde calitativ. Pana a aparea programul SAPARD, orice cerere a noastra de finantare pentru aductiunea de apa, la Consiliul Judetean, la Guvern, era imediat respinsa, din cauza sumei prea mari.
O victorie.
J.B.: Da! O victorie, dar cu multe hopuri, pentru ca am crezut ca nu o sa reusim niciodata. Aceste proiecte SAPARD sunt totusi dificile, pentru ca includ multe conditii foarte stricte. Am angajat un birou de studii din Bucuresti si am delegat un inginer care cunostea bine ministerele, a batut la usi, a insistat. E incredibil, dar am reusit. In plus, tot pentru acest dosar, am chemat un tanar care a venit sa se formeze în domeniul retelelor de apa în Franta, ca sa se specializeze în întreprinderea de gestiune a Sindicatului Apelor din Franta. A facut un stagiu de o luna si jumatate, iar acum se ocupa de controlul lucrarilor la Ungureni.
C.A.: Este un tanar din satul Ungureni, Costel Macovei, care a fost într-un stagiu în Franta cu mult înainte de a fi aprobat programul SAPARD. Este agricultor si era dornic sa cunoasca si sa se implice în dezvoltarea locala. A participat la stagiul respectiv, i-a placut si astepta proiectul. Si acum, pe timpul derularii proiectului, a participat efectiv la lucrari ca sa cunoasca reteaua. E în avantajul lui s-o cunoasca.
Ati facut si dumneavoastra o asociatie pentru apa?
C.A.: Pana a gasi finantarea prin programul SAPARD, ne-am gandit ca, la nivel de tara, mai multe comune care aveam aceleasi probleme cu apa potabila sa cream o asociatie, Apa Romania, din care fac parte sase comune, printre care si comuna Ungureni din judetul Botosani. Aceasta comisie de apa la nivelul tarii a lucrat împreuna cu Comisia de Apa Rhône-Alpes, facand toate demersurile, inclusiv la Ministerul Lucrarilor Publice si la Ministerul Agriculturii, pentru a obtine finantare. Salvarea a venit prin programul SAPARD.
Mai functioneaza acum asociatia dumneavoastra?
C.A.: Da, functioneaza.
Si ce faceti?
C.A.: Asociatia urmareste ca în toate cele sase comune din tara care nu au prins programul SAPARD sa se realizeze aductiunea de apa. In acest sens, asociatia ofera consultanta pentru realizarea unor proiecte eligibile.
Dvs. ati obtinut si o distinctie.
J.B.: Da, este drapelul Europei, obtinut pentru ca Tossiat este înfratit si cu o localitate germana. In ‘89 am lucrat la toate dosarele împreuna. Suntem parteneri si cu o alta comuna germana din fosta Germanie de Est. Cu totii am facut dosare catre Consiliul Europei, descriind toate actiunile noastre. In 1989 am primit diploma europeana. Cei din Ungureni au primit-o în 2002.
C.A.: Am fost singura comuna din tara la vremea aceea care a primit diploma Consiliului Europei la Strasbourg. A fost chemat primarul comunei si eu, ca presedinte al Comitetului de Infratire, si presedintele Consiliului Judetean Botosani, care ne-a sprijinit în toate demersurile noastre. Au venit si partenerii francezi la Strasbourg. A fost un moment deosebit.
J.B.: Da, a fost o recunoastere a activitatii noastre. Un deputat european a venit în comuna noastra si am facut o mare sarbatoare, la care i-am invitat pe colegii nostri romani, cu primarul, presedintele Consiliului Judetean, domnul Axinciuc si tanarul despre care va vorbeam mai devreme, care a venit în costum popular. Am sarbatorit o zi întreaga acest drapel.
Si acum, ce proiecte aveti?
C.A.: In momentul de fata, un grup de tineri agricultori sunt în Franta la un stagiu de formare, pentru a învata cum sa deschida o afacere în mediul rural.
J.B.: A venit si o doamna documentarista. Ne intereseaza sa promovam prin SAPARD programe pe agricultura.
C.A.: Ceea ce am apreciat noi în toti acesti ani, în cadrul relatiilor de parteneriat, a fost faptul ca accentul a fost pus pe formarea profesionala. La fel de important e ca ne-au învatat sa facem proiecte, e un castig mult mai mare decat daca ne-ar fi ajutat material un an, doi, trei... Astea se termina si lumea niciodata nu este multumita, dar cand faci ceva în interes public, ramane. Plus ca învata oamenii cum sa lucreze.
Cum s-a schimbat mentalitatea oamenilor din Ungureni în cursul acestei relatii cu francezii?
C.A.: Nu pot sa spun ca toti si-au schimbat mentalitatea, dar mare parte din ei au învatat ca în primul rand nu trebuie sa astepti ca dezvoltarea locala sa fie facuta de guvern sau de judet. Prin proiecte poti sa aduci mai multi bani în comuna decat ai din taxele locale.
Ati învatat cum este cu viata asociativa?
C.A.: Da, sigur. De fapt, am si dat o forma juridica, asociatia noastra are personalitate juridica, am semnat o carte de înfratire cu comunele partenere din Franta, asigurand conditiile pentru a putea avea acces la fondurile europene.

ION ENE, presedinte Asociatia “Prietenie Prouilly”, Soresti, comuna Blajani, judetul Buzau
CONSTANTIN PAUNA, vicepresedinte Asociatia “Prietenie Prouilly”, Soresti, comuna Blajani, judetul Buzau
Va recomandam sa beti un vin rosu, sec de Soresti Blajani
Cand ati auzit prima data de Opération Villages Roumains?

Ion Ene: Despre Opération Villages Roumains am avut informatii prima data de la Radio Europa Libera.
Ce ati auzit? Cum vi s-a parut treaba asta?
I.E.: Am auzit ca era vorba de un protest la planul de sistematizare pe care Nicolae Ceausescu intentiona sa-l aplice în mediul rural. Primele contacte cu OVR le-am avut dupa Revolutie.
Cum a fost?
I.E.: Niste francezi, care identificasera pe harta satul ce urma sa dispara, ne-au adoptat. Imediat dupa ‘89, ne-au trimis o scrisoare ca vor veni la noi in sat cu niste transporturi umanitare. Noi am fost acele persoane care ne-am implicat în gestionarea acelor ajutoare. Partenerii francezi constituisera o asociatie la nivelul localitatii Prouilly, departamentul Marne, iar apoi noi, ca un raspuns la aceasta, am constituit si noi o asociatie cu statut juridic, dupa ce cativa ani functionasem fara statut.
Care au fost reactiile dvs. cand v-ati trezit cu francezii in sat?
Constantin Pauna: Prima data, normal, a fost interesant. Dar nu erau atat de importante lucrurile materiale pe care le adusesera, de genul zahar, cafea sau camasi...
Totusi, erau importante pentru ca traisem in lipsuri, iar cafeaua n-o vedeam.
C.P.: Da... Numai ca noi, la sat, nu sufeream prea mult din cauza lipsei cafelei, spre exemplu. Cel mai important beneficiu pe care l-am avut de pe urma aparitiei francezilor au fost schimburile interumane. Cunosteam oameni din alta lume, discutam cu ei, ceea ce, în perioada ceausista, era de neconceput.
Ati intors vizita francezilor?
C.P.: Am fost la ei în ‘92, la o invitatie a lor, pentru a vedea cum traiesc, ce fac, ce activitati au. In zona lor se desfasoara cam aceleasi activitati ca si la noi, adica vie si agricultura. Aici se fabrica sampanie.
Mai fuseserati în Occident?
C.P.: Nu fusesem niciodata în Occident si nici în alta tara straina. Prima data am fost impresionat. E putin spus, poate. Socat.
Cand ati vazut ce fac niste oameni ca si dvs. cu viile, cum vi s-a parut?
C.P.: Cand am vazut ce fac oamenii astia în acelasi mediu ca si noi, adica in mediul rural, mi-am dat seama ca în Romania s-a pierdut o gramada de timp cu comunismul. In ‘62 ni se luasera pamanturile si, desi fusesera începuturi de mecanizare, ca si în Occident, si pentru noi, pentru romani, n-a fost decat o pierdere de timp si de nervi. Chinuri si o perioada neagra, asta a fost toata perioada intre ‘62, dupa colectivizare, si ‘89.
Si dumneavoastra vi s-a luat pamantul?
C.P.: Sigur, ca la toata lumea din Romania, exceptie facand cei care erau în zone cu pamanturi nefertile.
I.E.: Noi eram niste copii în acea perioada, dar parintii nostri au trait adevarate drame.
Asadar, ati stabilit contactele umane si v-ati creat si o asociatie.
C.P.: Da. Asociatia noastra a capatat statut juridic oficial în februarie ‘93, avand scopuri umanitare, culturale, de schimburi de experienta, de înfratire. Am fost între primii care au început sa faca astfel de asociatii, la noi în judet cel putin. Scopurile initiale le-am pastrat si le pastram si astazi. In ‘97 am întocmit un proiect finantat prin programul PHARE, care continea mai mult activitati economice, legate de exploatarea principalei resurse din zona, care este via. Datorita sprijinului si participarii noastre la mai multe seminarii si stagii de formare, în cadrul retelei OVR, ne-am dat seama ca pe acest drum trebuie sa mergem.
I.E.: Am participat in mai multe runde la Atelierele Democratiei, care s-au tinut la Sibiu, la Timisoara. Am fost niste participanti constanti si ne-a fost de folos. Am învatat sa scriem proiecte, am învatat sa le gestionam si asta a fost pentru noi foarte mult. Daca la început nu stiam ce înseamna acela un proiect, am început sa avem o alta viziune, sa vedem altfel misiunea noastra în rural chiar. Problema era sa atragem fonduri, dar era vorba de implicare, de a ne implica noi, de a implica si pe altii, de a dinamiza un pic viata din sat. Noi nu suntem o asociatie profesionala, ci o asociatie neguvernamantala, iar gustul de a face si activitate economica ne-a venit în timp. Ne-am gandit ca ar fi bine sa nu ne cantonam doar in actiuni cu scop umanitar, social, cultural, sa le facem si pe acestea, dar, în acelasi timp, sa ne gandim si la dezvoltarea globala a satului nostru, sa obtinem niste resurse financiare în plus cu care sa finantam activitatile economice permanente.
Inteleg ca nu ati fost dintre cei care asteptau de la guvern sa le dea fonduri si sa vina sa le rezolve problemele în sat.
I.E.: Nu, am fost niste tipi activi, ne-a placut sa ne luptam cu greutatile si sa luam chiar pe umerii nostri anumite sarcini. Daca va povestim cat efort am depus pentru implementarea proiectului Viticultura - viitorul nostru, finantat de PHARE... Proiectul a fost depus în 1997 si aprobat tot în ‘97, apoi implementat în ‘98. Valoarea finantata a proiectului din fonduri nerambursabile a fost de 720.000 ecu la momentul acela, la care se adauga contributia locala, care nu este de neglijat, mai mult de 20%. Acest 20% a insemnat o constructie veche, din vechiul CAP, care a fost pusa la dispozitie de primarie... Am mai contribuit cu munca voluntara, chiar si cash, circa 30 si ceva de milioane la momentul acela, bani cu care a venit asociatia si un partener al nostru de la o societate privata. E bine de mentionat aici ca, pentru acest proiect, am construit un consortiu local, constituit din Asociatia “Prietenie Prouilly”, care a fost si delegata responsabila a proiectului, Primaria comunei Blajani si o firma privata al carui patron este fiu al satului. N-a fost usor sa facem chestia asta. Eu am fost coordonator de proiect, Pauna a fost principalul meu colaborator, pentru ca greul l-am dus noi amandoi, fara sa fim lipsiti de modestie. Tot ce am facut am facut împreuna si ajutati si de altii, bineînteles. Daca stam sa ne gandim ce am facut si cum am facut, aproape ca n-am mai fi în stare s-o mai luam de la capat. Parca am fost niste nebuni...
Cum ati colaborat cu autoritatile locale pentru proiectul dvs.? V-au ajutat?
C.P.: Autoritatile locale sunt întotdeauna dispuse, dupa parerea mea, sa colaboreze cu cei care au initiative, daca cei care au initiativa stiu sa le atraga alaturi de ei. Noi am colaborat bine, din acest punct de vedere, pentru ca e o comuna mica. I-am convins ca vrem sa facem ceva bun si au fost de acord.
La începutul anilor ‘90 era ideea ca vin strainii, iau tara, iau pamantul... Dvs. n-ati avut asemenea spaima?
C.P.: Nu, pentru ca, de fapt, n-au venit strainii sa ia nimic, iar proiectul l-am scris noi, romanii, l-am derulat noi, romanii, si n-a existat o implicare directa a nici unui strain în proiectul nostru. Ei doar ne-au ajutat prin cursurile de formari profesionale, de scriere de proiecte, gestiuni de proiecte.
De fapt, de la ei ati învatat sa faceti proiecte.
C.P.: Am învatat de la OVR si de la Fundatia Rurala din Romania, care a organizat astfel de pregatiri profesionale în tara la noi, cu lectori straini, francezi, elvetiei, belgieni.
I.E.: De fapt, noi am avut o activitate înainte de scrierea acestui proiect. Am facut ceea ce putine sate au facut în acea perioada: am identificat o serie de probleme ale comunitatii, prin reunirea unor persoane reprezentative din asociatia noastra. Ne-am întalnit la o masa de lucru 10-12 persoane, daca-mi aduc bine aminte, si am identificat niste prioritati ale satului, le-am ierarhizat în urma unui punctaj care a fost atribuit si au reiesit niste proiecte care, de fapt, s-au constituit intr-o strategie de dezvoltare locala pe termen scurt si mediu. Am fost ajutati în acest demers de OVR si de Fundatia Rurala din Romania, prin persoanele pe care le-am cunoscut noi la cursurile de care v-am vorbit ceva mai înainte, respectiv Petru Ivanovits, Xavier Delmon, Francisc Giurgiu, si persoane care ne-au fost alaturi si ne-au ajutat. Diagnosticarea acestor resurse si proiectele ne-au fost de un real folos, iar proiectul de care v-am vorbit, Viticultura-viitorul nostru, a întrunit sufragiile tuturor si din acest motiv ne-am axat pe acest proiect.
Dar ce a însemnat de fapt proiectul asta? Ce-ati facut concret?
C.P.: Concret, am facut trei lucruri: ne-am gamdit ca trebuie sa exploatam resursa principala care este via si ne-am gandit ca, pentru a vinde, este mai rentabil a vinde vinul, si nu strugurii, asa cum se face de obicei. Atunci am spus: “pentru a avea un vin bun, este nevoie sa avem struguri buni”, si pentru asta am cumparat trei tractoare, cu care facem servicii la toti proprietarii de vii din zona, contra cost, bineînteles. Sunt tractoare viticole, cu toate utilajele necesare. Ne-am gandit ca, pentru a avea un vin bun, e nevoie sa avem si niste butoaie bune, si atunci am facut un atelier de tamplarie-dogarie. Ultima etapa, nu neaparat în ordinea prioritatilor si a importantei, a fost crearea unui centru de vinificatie, iar astazi avem propria noastra eticheta pentru vinul îmbuteliat, cu toate licentele si autorizatiile necesare. Intre timp, am castigat si niste concursuri, niste medaliii de argint la concursuri internationale.
Ce faceti, intrati cu el în Europa acum, îl vindeti?
C.P.: Suntem deja intrati în Europa, pentru ca facem în zona turism rural.
Via este omologata?
C.P.: Via este vie nobila, întruneste conditiile legii.
I.E.: Colegul meu v-a spus în linii mari ce obiective am avut noi în cadrul proiectului, dar nu sunt de neglijat nici lucrurile, sa zicem noi, mai de amanunt. In ce sens? In sensul ca am facut niste amenajari ale cladirii, amenajarea unei pivnite de suprafata si, în sfarsit, cumpararea unor materiale pentru stocarea vinului.
Cui apartin toate aceste utilaje?
I.E.: Apartin asociatiei, sunt cumparate de noi si sunt proprietatea asociatiei. Noi le-am cumparat, noi le-am montat, noi le-am transportat. Tot în acest proiect am avut o persoana care a beneficiat de doua stagii de formare în Bordeaux si în Champagne, în domeniul prelucrarii si fabricarii vinului, care ne-a ajutat foarte mult. Am avut niste persoane care s-au format în domeniul construirii de butoaie. De asemenea, pentru promovarea vinului, putem sa spunem ca am gandit înca de atunci sa facem o sarbatoare a noastra, pe care am numit-o Sarbatoarea vinului, si prin care se promoveaza vinul, dar si traditia locala. Deci, am urmarit multe obiective, iar in 2004 aceasta sarbatoare a ajuns la a sasea editie. Facem Sarbatoarea vinului în fiecare an, partener ne este primaria si se desfasoara, de regula, în prima duminica a lunii iunie. Multa lume ne întreaba de ce în prima duminica a lunii iunie. Pentru ca la noi este si o zona cu salcami si am dorit sa prindem si salcamii înfloriti si, în acelasi timp, pentru ca vinul ajunge atunci la maturitate deplina. Noi niciodata nu bem vin “tulburel”, nu se mai poarta asta. Bem vinuri mai vechi, ne-am mai stilat! Daca va place vinul sec, o sa va placa si vinul nostru. Daca o sa cautati vinuri dulci sau demi-dulci, n-o sa va placa vinul nostru. Dar eu va recomand sa beti totdeauna un vin rosu si sec si, daca se poate, de la Soresti, Blajani.
V-a imitat cineva?
C.P.: In zona nu ne-a imitat nimeni. Faptul se explica prin aceea ca lumea este, ca în toata tara, probabil, individualista. E nevoie de spirit asociativ, dar e nevoie si de oameni care au chef sa se sacrifice pentru a fi într-o asociatie. Noi avem ganduri si pentru viitor. Vrem sa continuam cu vinul, vrem sa-i îmbunatatim calitatea si vrem sa facem o mai buna comercializare. Intre timp, am mai avut si alte proiecte locale, în sensul ca am beneficiat de o finantare de la FRDS (Fondul Roman de Dezvoltare Sociala). E vorba despre comunitate, care a întocmit un proiect prin care s-au construit doua poduri, s-au betonat 2.400 m de santuri si s-au pietruit în jurul de 130 m2 de drum, pentru ca doar atat permite Fondul Roman de Dezvoltare Sociala, doar pietruire, nu asfaltare.
Dvs. sunteti o asociatie care are un numar de membri. Cum procedati? Luati vinul de la toti oamenii din sat sau strugurii?
C.P.: Sa va explic pe scurt mecanismul: asociatia este proprietara utilajelor de vinificatie si a spatiilor. Asociatia face activitati economice, pentru ca face prestari de servicii oamenilor pentru a-si lucra viile, tratamente chimice si araturi, dar face si prestari de servicii în domeniul vinificatiei. Orice proprietar de vie este liber sa-si aduca o cantitate de struguri pe care o doreste la aceasta asociatie, în ideea de a i se obtine vin din acei struguri. Daca vrea sa-si retraga vinul, poate sa si-l retraga pentru consum propriu. Daca nu, poate sa-l lase la asociatie pentru a-l comercializa, dar comercializarea ia timp, pentru ca noi acum, de exemplu, vindem vin din anul 2000. Pentru toate acestea, facem niste contracte. Adevarul este ca oamenii nu sunt prea dispusi sa lase o parte din strugurii lor la asociatia noastra, pentru ca sunt mai interesati sa vanda strugurii repede si sa castige sau sa recupereze macar o parte din cheltuielile pe care le-au facut peste an pentru întretinerea viilor. Ei ar putea castiga mai multi bani, dar într-un timp mai îndelungat.
Cum faceti sa-l vindeti? Cu cine discutati?
C.P.: Discutam cu restaurante, discutam cu magazine, discutam cu turistii straini care vin la noi, discutam cu corpul diplomatic de la Bucuresti. Avem legaturi, cunostinte.
De reteaua OVR ati fost ajutati?
C.P.: Chiar si astazi am discutat... si am si vandut în reteaua OVR, ceva, nu mult.
Cat costa o sticla de vin?
C.P.: O sticla de vin din 2000 costa 2,50 euro, deci în jur de 100.000 în lei.
Vindeti si în afara tarii?
C.P.: Vindem, ocazional, turistilor care sosesc la noi in sat. Anul asta au fost peste 300. Nu avem deocamdata niste parteneri pentru a comercializa vinul în exteriorul tarii. Purtam insa discutii.
I.E.: Nici experienta noastra în domeniu nu este chiar asa de lunga durata. Primul vin cu care putem sa ne mandrim a fost produs în 2000, dar pana l-am îmbuteliat, pana s-a maturizat vinul, prin 2002 a inceput comercializarea. Din 2002 pana în 2004 nu e un timp foarte lung. Suntem în perioada de cautari.
C.P.: Vinul nu este un produs pe care astazi l-ai produs si maine-l vinzi. Este un produs care necesita un timp pana la valorificare. Si, cu cat e mai batran, mai vechi, cu atat este mai bun si, bineînteles, mai scump. E singura fiinta vie din univers în stare lichida; se naste, traieste si moare.
I.E.: Vinu-i ca un prieten, spunea un filozof. Cu cat e mai vechi, cu atat e mai bun.

MIHAELA PASTIU, comuna Boita, judetul Sibiu
Sunt recunoscatoare acestor oameni minunati
Vorbiti-mi, va rog, despre experienta dumneavoastra cu Opération Villages Roumains.

Reprezint satul Boita, partenerii nostrii sunt din Bernex, Elvetia. Sunt niste oameni minunati. Au venit si ne-au împartasit din experienta lor. În prima faza au venit cu ajutoare, asa cum s-a procedat cred peste tot.
Asta era în 1990?
Da. Apoi au început sa ia fiinta proiecte unde implicarea a fost si din partea noastra, cu timpul, cu elaborarea proiectelor si cu munca, si finantare din partea lor. Sunt recunoscatoare acestor oameni minunati. Daca la început veneau o data pe an, acum vin de doua ori pe an. Printre proiectele realizate se gaseste un cabinet stomatologic care, cu greu, a fost pus în stare de functiune. Astazi functioneaza, este o tânara stomatoloaga, un om de nadejde care are nevoie de ajutor si probabil va fi ajutata, vine de trei ori pe saptamâna la Boita, care a fost un sat, o comuna nou înfiintata acum, cu aproximativ 2.500 de locuitori. Eu gasesc ca este extraordinar asa o comuna sa aiba cabinet stomatologic, sa aiba un stomatolog care sa vina de trei ori pe saptamâna. E clar ca are nevoie de ajutor, satenii sunt saraci.
Prin ce etape a trecut colaborarea dumneavoastra cu elvetienii? Au venit cu ajutoare, apoi ce s-a întâmplat?
Apoi au venit cu proiecte, au vrut sa puna proiecte în functiune, au vazut un pic care sunt nevoile satenilor, ce trebuie facut pentru a le îmbunatati modul lor de viata. S-au implicat foarte mult în evenimentele satului, stiu cum se-ntâmpla un botez, o nunta, deci cunosc toate demersurile din sat. Au vazut ca oamenii sunt încântati sa primeasca câte o bursa pentru copiii lor care pleaca la liceu sa studieze, asa ca acorda câte trei burse anual copiilor care trec în clasa a noua si pâna termina liceul; au dus copii în tabara la mare timp de patru ani; au renuntat la acest proiect, au facut altul. În prezent functioneaza o ludoteca, un loc unde ei au amenajat, au adus jucarii, jocuri, platesc salariul unui angajat, administratorul care sta acolo. Copiii vin acolo, se joaca. Au adus si calculatoare. Le-au oferit posibilitatea asta sa-si petreaca într-un mod placut timpul liber, ceea ce este fantastic, zic eu.
Ati întâmpinat greutati în colaborarea cu elvetienii?
Absolut. Am întâmpinat greutati chiar si cu satenii. Erau încântati de idee, însa nu stiau care le sunt prioritatile si s-a bâjbâit la început. Acum, dupa ce s-au implicat în viata satului, au cunoscut nevoile, deja ei intervin si spun: “Poate ca acolo s-ar putea face un proiect”, si acolo demaram proiectul. Vara asta am avut un proiect nemaipomenit: o delegatie de sase persoane a venit din Elvetia, am fost si noi de aici din România si am realizat doua saptamâni de tabara de vara pentru copiii claselor I-VII de la scoala din Boita. Ce se întâmpla acolo: de la ora noua si pâna la ora trei erau activitati recreative si educative cu copiii, am realizat colaje, totul sponsorizat de partea elvetiana, desene pe tricouri, am realizat si un spectacol care a avut un succes foarte mare. A fost asa, o concluzie frumoasa, care a placut tuturor satenilor si a uimit pe toata lumea, ca nimeni nu se-astepta sa fie asa.
Alte comune din jur v-au preluat experienta, au încercat si ele asemenea colaborari?
Nu, din câte stiu eu. Doar orasul Talmaciu s-a înfratit cu o localitate din Franta, si au proiecte comune.
Pe viitor ce proiecte preconizati?
Sustin înfiintarea unei echipe de fotbal, un teren de fotbal asa cum scrie la carte, cu drenaj si tot ce presupune, porti de fotbal etc. Deja au dotat echipa de fotbal cu echipament si sunt implicati foarte mult si cei care au echipa de fotbal la Bernex.

Prof. IOAN STEFANUT, presedinte Asociatia Comitetului Local OVR Garda de Sus, judetul Alba
Locuitorii din Garda de Sus au invatat turism rural de la belgieni si de la francezi
Spuneti-mi, domnule Stefanut, cum si cand ati luat cunostinta de Opération Villages Roumains?

Prima data cand am aflat despre Opération Villages Roumains a fost în 24 ianuarie 1990, coincide, cum vedeti, cu o sarbatoare de-a noastra (Unirea Principatelor Romane). In acea zi, a aparut pentru prima oara un grup de belgieni din localitatea Pepinster, zona Liège, la noi, în comuna Garda de Sus, judetul Alba. Comuna noastra este asezata pe cursul superior al Ariesului, aproape de izvoarele raului. Anterior, primisem niste telefoane la primarie, prin care eram anuntati ca vine o delegatie din Belgia. Nu stiam noi pe atunci prea multe lucruri despre Opération Villages Roumains. Dar, cu ocazia respectiva, am aflat ca sosise la primarie, înainte de decembrie 1989, o scrisoare de intentie din partea primariei de la Pepinster. Însa, cu toate ca eu sunt profesor de franceza în comuna noastra, nu mi s-a dat acea scrisoarea ca s-o traduc primarului, ca primarul nu stia franceza, avea si el sapte clase facute, asa cum a putut. Am descoperit scrisoarea de la belgieni pusa bine, într-un fiset, la primarie, de-abia in ianuarie 1990.
Cum si-au facut aparitia belgienii?
Au venit cu ajutoare umanitare, cu un TIR de materiale si pentru scoala, si pentru sateni, lucruri pe care niste straini le-au considerat strict necesare. Colaborarea inceputa in ianuarie 1990 a continuat inca multi ani. La scurta vreme dupa venirea belgienilor, alte doua comune din Franta si-au trimis delegati tot la noi. E vorba de comuna Lachapelle-sous-Aubenas, din zona Ardèche, si o alta comuna mai mica un pic, Capdenac, departamentul Isère, nu departe de Grenoble. Contactele s-au multiplicat si am reusit si noi, nu usor in vremea aceea, sa facem o Asociatie a Comitetului Local OVR, care exista si acum. Prin iunie 1990, o alta delegatie din Pepinster a venit la noi si atunci am stat mai mult de vorba, ca sa vedem ce putem face pentru sat, mai mult decat a primi niste ajutoare umanitare. Intocmind o schita de strategie privind dezvoltarea durabila a comunei, folosind resursele locale, am facut împreuna un inventar al potentialului localitatii. Eram constienti si noi de ce aveam, dar ei au fost de-a dreptul impresionati de potentialul turistic pe care îl are comuna noastra, ca si întreaga zona a Ariesului. Am continuat activitatea in cadrul acestei asociatii si, cu ajutorul lor, am participat în Belgia la un curs de formare în domeniul turismului rural, o noutate absoluta pentru noi atunci. La început, s-au stabilit în Romania patru zone pilot pentru dezvoltarea turismului. Una dintre cele patru zone pilot a fost si pe cursul superior al Ariesului, comunele Albac, Horea, Scarisoara, Garda de Sus, Arieseni. Am avut prilejul sa vad cum s-a dezvoltat turismul “chez l’habitant”, în Belgia, si, dupa modelul acesta, am început si noi. Partenerii nostri belgieni ne-au ajutat atat prin cursul de formare, cat, mai ales, prin contactele pe care le-am avut cu oamenii de acolo. Am parcurs Belgia în lung si-n lat o saptamana, iar intr-o alta saptamana si ceva am facut cursuri la o Scoala de Arte si Meserii din Erquelinnes, nu departe de un oras european, Mons. Satenii de acolo ne-au învatat cum sa nu facem greselile pe care le-au facut ei, la inceput. Si la ce ma refer: dupa razboi, prin anii ‘50, ‘50 si ceva, în Belgia au venit americanii, au facut hoteluri mari pentru turisti, dar tot ce se încasa în acele hoteluri mergea în America. Belgienii n-au avut acces decat la spalatul farfuriilor, la facutul curateniei si la stransul gunoaielor lasate de turisti. Ce-a facut guvernul belgian? Ceva ce guvernul roman, din pacate, n-a facut nici pana acum. În anul 1964, guvernul belgian a dat doua horarari de guvern prin care acorda sprijin celor ce voiau sa-si amenajeze casa pentru turisti. Era un împrumut nerambursabil, pentru care trebuia sa se justifice ce s-a facut cu banii, dar conditia principala era ca cetateanul respectiv sa-si amenajeze casa si sa practice turismul cinci ani de zile. Bineînteles ca, dupa acea perioada impusa, de 5 ani, nici unul n-a mai abandonat aceasta activitate. Am vazut in Belgia foarte multe initiative. Un exemplu: am vazut o asociatie familiala care castiga foarte bine, din ce? Cultivau salcia ca sa foloseasca nuielele pentru împletituri. Si faceau împletituri. Toata familia lor numai din asta traia, si traia foarte bine. O alta asociatie familiala cultiva plante medicinale. Intr-un mic bar pe care-l aveau, serveau tot felul de ceaiuri turistilor. Amandoua aceste asociatii familiale erau introduse in circuitul turistic.
Dupa acest model am gandit cum am putea face acelasi lucru si la noi. Noi avem un potential turistic enorm, fata de ce-am vazut acolo, de care noi, ca localnici, poate nu ne-am dat seama la început, dar, pe parcurs, am inteles ca, într-adevar, beneficiem de un dar al naturii greu de egalat. Intai de toate, avem un sistem carstic cu peste 300 de pesteri - bineînteles ca nu toate sunt vizitabile -, printre care cea mai cunoscuta este pestera Ghetarul de la Scarisoara, o pestera din gheata. Dupa calitatea ghetei, este unica în Europa, pentru ca în aceasta pestera este un ghetar fosil, nu este o gheata care se reface în fiecare an. Iar dupa cantitatea de gheata, 75.000 m3, este a treia în Europa. Pe langa aceasta pestera mai sunt vizitabile si cateva pesteri din calcar. Cea mai la-ndemana este o pestera mai mica, foarte accesibila, aproape de drum, Poarta lui Ionele. Nimeni nu-i dadea o importanta prea mare, pana cand un belgian ne-a zis ca, daca ar avea el pestera Poarta lui Ionele numai un an în Belgia, nu i-ar mai trebui nimic. Ar putea trai el cu familia lui o viata întreaga fara sa mai faca nimic. Tot în apropiere de noi este Ghetarul de la Vartop, o alta pestera, dar nu din gheata, s-a numit asa prin alaturare cu Ghetarul de la Scarisoara. În carti aceasta pestera este trecuta Ghetarul de la Vartop, dar localnicii o numesc Casa de Piatra sau Pestera de la Casa de Piatra. In apropierea ei mai exista înca doua mici pesteri, de asemenea accesibile: Coiba Mare, Coiba Mica. Pe langa acest sistem carstic, exista peisaje extraordinare. Noi ne aflam în apropiere de Varful Curcubata din Muntii Apuseni. Exista peisaje pe care, ca localnici, noi nu le apreciem pentru ca suntem obisnuiti cu ele, dar toti care vin, din Bucuresti, din Timisoara, din strainatate, sunt încantati. Apoi exista potentialul acesta uman, foarte bogat, nu mai vorbim despre ospitalitate. Avem apoi o multime de meserii traditionale si, bineînteles, traditii folclorice.
Tot acest potential am reusit sa-l introducem în sase circuite turistice bine marcate, cu harti. În sensul acesta vreau sa aduc multumiri Asistentei Tehnice Germane, care are o reprezentanta la Directia Agricola a Judetului Alba, care ne-a finantat sa facem aceste trasee. Dar, înainte de a face aceste trasee, am fost ajutati printr-un program european PHARE-Turism, care s-a derulat la nivelul întregii Romanii, la nivelul celor patru zone pilot, Muntii Apuseni, Maramures, în Bucovina si în zona Branului. Acest proiect s-a derulat în urma cu peste cinci ani si s-a intins pe cativa ani. Prin programul PHARE-Turism am reusit sa semnalizam traseele si sa facem panouri de prezentare a fiecarei zone pilot. Daca mergeti în Maramures, veti vedea o harta în mai multe locuri cu obiectivele turistice, numita “Tara Maramuresului”, asa se numeste asociatia lor. La noi, pe panouri, la Albac, Arieseni, la Garda de Sus si asa mai departe, scrie “Izvoarele Ariesului”. Dar, pe langa acest mare proiect PHARE-Turism, am mai beneficiat în zona noastra de zece micro-proiecte PHARE, prin intermediul carora i-am ajutat pe meseriasii traditionali sa-si amenajeze atelierul si sa-si faca o expozitie cu vanzare la ei acasa. Aceste ateliere au fost introduse în circuitele turistice. Turistii trec pe la meserias, meseriasul le arata cum se face un tulnic, cum se face un ciubar, iar ei pot sa-si cumpere. In urma activitatii noastre si a oamenilor din zona noastra, acum s-a dezvoltat turismul la gazda la un asemenea nivel, cum nici nu mi-as fi putut inchipui în urma cu 14-15 ani. La Garda de Sus, de exemplu, exista capacitatea de a caza pe noapte cel putin 300 de turisti. La gazde, pentru ca la noi nu este nici un mare hotel.
Casele au toate facilitatile pe care un turist le solicita?
Sigur ca da: apa curenta, apa calda, pensiune completa, semipensiune. Poate ca am atras turistii si prin tarifele foarte accesibile pe care le practicam. La Albac, de exemplu, de asemenea sunt foarte multe pensiuni, desi acolo s-a trecut deja un pic spre turismul industrial, sa-i spun asa. La Arieseni la fel, mai ales ca beneficiem iarna de existenta unei piste de schi care aduce turisti din Romania, dar si din Ungaria, pentru ca suntem destul de aproape. O parte doar dorm la noi, pentru ca iarna capacitatea noasta înca nu acopera necesarul de cazari, si vara de asemenea.
Vreti sa spuneti ca turismul a devenit sursa de venit pentru locuitori.
Asociatia noastra a incercat sa creeze o alternativa la exploatarea lemnului, pentru ca activitatea principala in zona e înca aceasta, alta sursa de trait acolo nu este, dar sunt familii care traiesc aproape numai din turism.
Si traiesc bine?
Traiesc bine. Oamenii au ajuns sa simta gustul banului si a aparut si concurenta. E si normal. Nu este ceva de blamat, dimpotriva. Ca sa ridicam calitatea serviciilor, am organizat prin asociatia noastra un curs de calificare pentru cei care practica si vor sa practice turismul rural, in vederea specializarii in meseria de administrator de pensiune turistica. Am fost ajutati si de o asociatie care exista la Alba-Iulia, AFRODA, o asociatie franco-romana de dezvoltare rurala care a finantat o parte din costul cursului. Cursul l-am facut prin THR (Turism Hoteluri Restaurante) din Bucuresti, dascalii au fost de aici. Tot pentru calificarea tinerilor in acest domeniu si pentru stabilizarea lor in zona, am reusit sa infiintam Scoala de Arte si Meserii cu profilul turism si alimentatie publica, care functioneaza in cadrul Scolii “Emil Racovita”, din Garda de Sus.
Zona fabuloasa pe care o descrieti are o problema acum: Rosia Montana. Dvs. sunteti implicat si în proiectul Salvati Rosia Montana. Derularea acestui proiect ar afecta intreaga regiune, punand intre paranteze turismul rural.
Asociatia noastra, tangential, este si ea implicata în problema aceasta a proiectului Gold Corporation. Din cate stim, în urma exploatarii care va avea loc acolo, se va produce o poluare importanta a întregii zone si, sigur, daca va fi asa, noi vom fi afectati, vom pierde foarte mult, zona va deveni probabil poluata, si atunci bineînteles ca vom fi ocoliti de turisti. Daca e asa cum se spune, vor fi afectati si oamenii din zona, din punct de vedere al sanatatii. E adevarat ca este o problema sociala foarte acuta în zona, multi oameni nu au unde sa munceasca, mai ales cei din Rosia Montana si din satele învecinate. Orasul Abrud, care era un oras plin de activitate, este acum aproape mort, tot asa cum este si Zlatna, care nu e departe de noi. Chiar daca se va desfasura acest proiect, datorita tehnologiei care se va folosi, nu vor fi prea multi oameni angajati la aceasta lucrare. Probabil, din cate stim de la o asociatie locala din Rosia Montana, vor lucra în jur de 200 de oameni. Dar acolo sunt mii de oameni care nu au unde lucra. Din cauza saraciei, multi au fost obligati sa-si vanda casa, sa-si vanda terenul, dar probabil ca ei nu si-au dat seama ce exista sub casa lor.
Dvs. militati pentru salvarea acestui tinut si conservarea lui?
Sigur ca da. Nu e vorba numai de bogatia aceasta, zacamantul acesta de aur si argint, care este cel mai mare din Europa. Este si un patrimoniu cultural foarte bogat care trebuie pastrat acolo. Exista acolo o traditie în exploatarea aurului. Si romanii au venit pana în Muntii Apuseni, tot pentru aur, exista numeroase vestigii romane in zona: Galeriile Romane, amenajate pentru turism, un muzeu in aer liber cu exponate de o mare valoare. Potentialul cultural este si el de luat în seama si de pastrat si, bineinteles, si sanatatea oamenilor. Impotriva acestui proiect s-au pronuntat inclusiv Parlamentul European, printr-o rezolutie din decembrie 2004, Guvernul Ungariei si multe asociatii internationale. Aceeasi atitudine a avut-o si Academia Romana. Este greu de gasit alternativa la acest proiect. Ce sa le dai oamenilor din zona sa lucreze ca sa poata trai? Dezvoltarea turismului ar fi o alternativa, dar este o problema de durata, si daca nu ai bani...
Turismul rural depinde si de alti factori, de infrastructura, de pilda, care nu tine doar de o localitate asezata intr-un peisaj frumos.
Problemele de infrastructura sunt valabile pentru întreaga zona. Necazul este ca, poate ati auzit, acum au intervenit si americanii pe langa canadieni, dau si ei niste bani acolo, mi se pare ca în jur de 10% din actiuni apartin americanilor. Nu stiu daca e bine sau nu e bine. E o problema care nu stiu cum va putea fi rezolvata. Asta e, dupa parerea noastra, contra filozofiei organizatiei noastre. Filozofia noastra este ca, de pe urma potentialului turistic care exista în zona noastra, sa castige cat mai multi oameni. Nu am militat si nu suntem pentru a se construi un hotel mare la Ghetar, de exemplu, din care sa castige probabil una-doua persoane. Noi vrem ca tot mai multi localnici sa-si poata amenaja casele si sa castige fiecare cat de cat de pe urma a ceea ce ne ofera natura. In calea acestui deziderat sta, din pacate, o infrastructura deplorabila. Pestera Ghetarul de la Scarisoara este cunoscuta de sute de ani. Prima harta a ei a fost facuta de un austriac in 1862. Este cunoscuta in toata lumea. Nici un guvern, din cate a avut Romania, nu s-a gandit sa o puna in valoare prin construirea unui drum accesibil. Drumul pe care circula masinile turistilor ca sa ajunga la aceasta perla a naturii este o mare rusine a Muntilor Apuseni.

MARTINE BOVON, ex-presedinta OVR-International
Un ghid pentru Reteaua Turistica
Cum v-a venit ideea de a face un ghid turistic pentru Romania?

Eu sunt în miscarea OVR inca de la început. Eram una dintre cele doua persoane din satul meu care a cerut autoritatilor comunale sa se înfrateasca cu un sat din Romania, iar acel sat a fost Jidvei. Traiesc în Elvetia, dar sunt belgiana si de aceea am fost sensibilizata de OVR, pentru ca era o actiune inceputa in Belgia. Dupa ce am devenit membra a Opération Villages Roumains-International, am fost doi ani presedinta organizatiei. In acel moment lucram, si lucrez în continuare, în televiziune la Geneva. Banii care veneau din vanzarea emisiunilor de televiziune, in loc sa fie dati pur si simplu unui autor, erau redistribuiti intregului personal, urmand sa facem un proiect de dezvoltare personala. Eram destul de legata de ideea de a dezvolta turismul în Romania...
De ce?
Pentru ca e o tara cu o cultura, dupa parerea mea, destul de apropiata de mentalitatile noastre. Suntem, totusi, latini... Tinuturile Romaniei sunt foarte frumoase. In 1945, orasele erau aproape la acelasi nivel cu cele din Europa de Vest. Romania a regresat, dar nu a fost o tara în curs de dezvoltare. Dupa 1990, mi s-a parut important ca oamenii din Europa de Vest, în loc sa ajute aducand pur si simplu mancare, mult mai bine ar fi fost sa vina în vacanta, pentru ca romanii sa se poata dezvolta din turism, iar noi sa nu mai fim obligati sa facem opere de caritate. Caritatea nu foloseste la nimic, daca nu se trece spre altceva.
Asadar, v-ati gandit la un ghid turistic.
Da. De ce sa nu fac un ghid pentru a pune în valoare Reteaua Turistica, mi-am spus. M-am gandit mai întai singura cum sa fac un ghid care sa fie evolutiv, adica un ghid la care sa se poata adauga pagini, daca se adauga un sat sau se schimba ceva. Mi l-am imaginat sub forma de clasor: pe fiecare pagina un sat din retea, cu toate informatiile - cazare, obiective, divertisment etc. Mi s-a parut important sa faci nu doar turism, ci, intai de toate, sa-i cunosti pe romani. Plecand de la un loc de cazare indicat de ghid, voiam sa arat ce poti face în sat si ce poti vedea în împrejurimi. Este inversul ghidurilor obisnuite, in care, de obicei, se descrie ce e de vazut si apoi se cauta locuri de cazare. Cum aveam bani de la televiziune, nu-mi ramanea decat sa fac macheta.
E minunat ca ati avut bani!
Da, un noroc. Banii pe care i-am primit au acoperit realizarea machetei. Sotul meu, realizator la televiziune, scria textele, eu faceam fotografiile, pentru ca sunt pasionata de fotografie, iar fiica mea, care e graficiana, facea grafica.
A lucrat toata familia.
Da, si nu numai familia. Tipograful era un domn care-si pierduse fiul chiar înainte de revolutie si care sponsoriza un copil din Romania. El ne-a ajutat si ne-a facut niste preturi ceva mai mici pentru tiparire. Ghidul s-a vandut prin reteaua OVR, prin prieteni, prin zvonuri, prin Internet. Am vandut, punand la socoteala si exemplarele pe care a trebuit sa le daruiesc, aproximativ 680 de exemplare. Tiparisem in total o mie, deci nu e rau. Mi-ar placea sa fac o a doua editie. Uitasem sa spun ca exista o posibilitate de actualizare a ghidului, chiar si pentru cei care deja l-au achizitionat: dintre cei care cumpara, tuturor celor care au o adresa de Internet, le trimit corecturi. Pentru ghidurile care se cumpara acum am facut o erata, care contine noile numere de telefon.
Ce ne puteti spune despre dezvoltarea turismului rural in Romania?
In conceptia noastra despre turismul rural, ideal ar fi ca 10% din veniturile incasate din turismul rural sa mearga la asociatie pentru dezvoltarea satului. 10% ar fi o cifra optima, pentru ca nu stiu daca acest tip de turism merge foarte bine peste tot. De exempu, lucrurile merg foarte bine în sate ca Vadul Izei, din Maramures, incredibil de dezvoltat în cincisprezece ani. La ora actuala, sunt gazde peste tot, au adaugat camere, conditiile de sejur s-au imbunatatit. In general, aceasta dezvoltare masiva o gasesti în Transilvania, plus un sat aproape de Bucuresti, Ciolpani. Atunci cand sosesti cu avionul, le poti cere gazdelor din Ciolpani sa vina sa te ia de la aeroport. E o etapa buna cand ajungi în Romania, pentru ca Bucurestiul e scump, iar satul e doar la 20 de km de capitala. Ciolpani nu e o zona turistica, numai cunoscatorii ajung acolo. Reteaua Turistica a impus o serie de regulamente. De exemplu, exista sate unde sunt case turistice, dar care lucreaza singure. Sunt foarte bune, dar nu pot intra în Retea. Reteaua e o asociatie de mai multe case. Eu le-am propus catorva persoane care erau singure într-un sat sa încerce sa se alipeasca unui sat care e deja în Retea. Principiul Retelei Turistice este totusi dezvoltarea comunitara. Daca într-un sat e o singura familie care cazeaza turisti, va castiga numai ea si nu va da singura bani comunitatii. Trebuie sa fie o forma de cooperare. De aceea, noi primim uneori informatii despre locuri unde se fac cazari si le notez, le difuzez în Retea, dar ca independente. Nu pot sa le înscriu în Retea. Sunt cateva asociatii noi: Chelciuc, ANTREC. ANTREC este, practic, o organizatie guvernamentala si s-a dezvoltat dupa aparitia Retelei Turistice, dupa ce au vazut ca sistemul functiona.

PASCAL PRAZ, comuna Nendaz, Elvetia
Copacii prieteniei Yzeure-Gherla-Nendaz
Aventura comunei Nendaz cu Gherla a început în 1990, din întamplare, atunci cand un locuitor al comunei noastre s-a oferit voluntar într-o alta miscare; nimic nu lasa sa se întrevada ca localitatea noastra, de 5.000 de locuitori, va intra în legatura cu un orasel din Romania de 25.000 de locuitori si cu satele din jurul lui. Personal, eu m-am îndragostit de Romania si de Gherla, de Craciun, în 1993.
Am gasit la Gherla o populatie hotarata sa participe la dezvoltarea orasului si o primarie mereu gata sa ne asculte ideile si proiectele.
În 1994 s-a creat la Gherla o asociatie cu peste 150 de membri. Un comitet de voluntari, dinamic, integru si devotat lucreaza pentru reusita proiectelor noastre comune. Actiunile sunt coordonate de la Gherla. În acelasi timp, din partea noastra, putem conta la Nendaz, pentru finantarea si organizarea actiunilor, pe o asociatie puternica de 250 de membri. Aceasta sustinere populara importanta a permis multe realizari.
Începutul actiunilor noastre e asemanator tuturor celor desfasurate initial de Opération Villages Roumains: convoaie cu alimente si haine pentru Gherla si satele din împrejurimi. Toti cei implicati in Opération Villages Roumains au facut asta!
De-a lungul anilor, si noi am încercat sa construim o relatie de cooperare, în principal pentru tinerii din oras. Doua proiecte sunt prioritare: sustinerea Liceului “Ana Ipatescu” si impulsul dat Scolii profesionale pentru aplicarea de reforme. Daca ajutorul acordat liceului este clasic (mobilier, material scolar etc.), sustinerea Scolii profesionale este un demers mai original. Constatand ca o parte dintre profesiile predate în aceasta scoala nu mai corespund nevoilor economice (realizatori de tricotaje, cizmari, croitori etc.), am invitat conducerea scolii sa se gandeasca la propunerea noastra de a sustine crearea de noi specializari. A fost nevoie de cativa ani pentru ca aceasta idee sa fie acceptata. Prima specializare, creata acum trei ani, le-a permis tinerilor din oras sa învete meseria de mecanic auto, tineri care, în majoritate, si-au gasit locuri de munca. Incepand cu 2003, am sustinut, de asemenea, o specializare de patiseri si una de tamplari, în colaborare cu un antreprenor din oras.
Scopul tuturor actiunilor noastre este de a permite tinerilor din oras sa capete o formatie care sa corespunda cel mai bine nevoilor economiei, pentru ca viitorul Romaniei este legat de dezvoltarea economica.
Au fost realizate si diverse alte actiuni pentru casa de batrani si pentru spitalul din localitate. Timp de patru ani, o delegatie a Scolii de Infirmiere din cantonul nostru a transportat material si a participat la schimburi de experienta.
Cu ocazia împinirii a 10 ani de existenta a asociatiei noastre, am adus, în colaborare cu unitatea de pompieri din Nendaz, o masina de pompieri pe care am lasat-o la Manastrirea Nicula si care deserveste si satele vecine în caz de incendiu.
De la început, asociatia noastra a încercat sa-i faca pe elvetieni sa descopere Romania (prin participarea la convoaiele noastre umanitare, turnee muzicale, calatorii turistice, organizarea de excursii scolare, plimbari cu motocicleta etc.). Pana acum, aproape 500 de persoane din regiunea noastra au fost la Gherla si în împrejurimi si au descoperit ospitalitatea si generozitatea prietenilor nostri romani. De fiecare data, grupurile noastre s-au cazat la locuitori, ceea ce a permis schimbul deopotriva util si placut de ambele parti.
În 1999, comunele Gherla si Nendaz au semnat un protocol de prietenie propus de OVR Elvetia, întarindu-se astfel relatiile dintre autoritati.
Prietenia cu Gherla este importanta pentru autoritatile locale si pentru populatia din Nendaz. O icoana primita de la Manastirea Nicula e tinuta la loc de cinste în biserica noastra; o vitrina care ilustreaza relatiile dintre noi a fost finantata si pusa la dispozitie de comuna noastra; acestea sunt numai doua exemple.
De la începutul anilor ‘90, Gherla s-a vrut a fi un oras deschis, un oras european, fiind înfratit cu Aba din Ungaria, Forccheim din Germania, Yzeure (în departamentul Allier) din Franta si cu Nendaz din Elvetia. Orasul întretine, printre altele, relatii cu localitati din Italia, Elvetia si Olanda. Apropierea noastra de Asociatia de prietenie Gherla-Yzeure, membra a OVR France, era logica si s-a facut în mod spontan. Am lansat deci, împreuna cu Michel Garde, în acea vreme presedintele asociatiei din Yzeure, ideea unui lant de prietenie Yzeure-Gherla-Nendaz, a carui prima activitate a fost sa recenzeze diferitele actiuni realizate la Gherla. Curand, ni s-a alaturat comuna maghiara Aba. Lantul a fost mai întai amical, permitand întalniri si schimburi între diferitii membri. În fiecare an ne-am întalnit la Gherla, în Ungaria, la Yzeure sau la noi, dar lantul de prietenie avea în centru Gherla. Favorizand colaborari, schimburi de experienta etc., actiunile noastre s-au putut desfasura mai usor. Astfel, în 1999, scolile au fost acceptate ca prioritate de cei patru parteneri din lant si fiecare a sustinut o alta scoala din oras.
De zece ani contactele cu asociatia din Yzeure sunt bogate si importante, fiind facilitate de limba. Ne întalnim de mai multe ori pe an, pentru a face schimburi si a colabora. Integrarea orasului Gherla în Reteaua Turistica OVR este una dintre reusitele acestei colaborari. Aleile care poarta numele satelor înfratite, inaugurate în 1999 la Gherla, si copacii prieteniei Yzeure-Gherla-Nendaz, plantati în parcul din Yzeure si la moara lui Tsablo la Nendaz, sunt dovezile simbolice ale acestor relatii.
Dar, mai presus de toate, în spatele tuturor acestor actiuni de la Gherla se afla... prietenia. În ceea ce ma priveste, trebuie sa spun ca, fata de prietenii mei din Gherla care ma primesc de zece ani, simt o prietenie puternica si adevarata, pe care o împartasim si în momentele bune, si în cele rele. Crina, gazda mea din Gherla, este într-un fel mama mea din Romania. Cat despre Petru, gazda si prietenul meu, el ar fi trebuit sa fie astazi aici pentru a reprezenta asociatia Gherla-Nendaz. Din pacate, a fost retinut în ultimul moment.
Chiar daca asociatia noastra nu s-a alaturat OVR France decat mai tarziu, acordam o mare importanta acestei miscari extraordinare.

Discursul lui PHILIPPE ETIENNE, ambasadorul Frantei la Bucuresti cu ocazia aniversarii a 15 ani de OVR, Institutul Francez, Bucuresti, 28 – 29 octombrie 2004

(...) In anul 1988 nu ajungeau la noi decât vesti proaste despre Romania. Puterea începuse un proces de sistematizare a satelor care sporea starea de disperare a populatiei. Pe 22 decembrie 1988 câtiva militanti pentru drepturile omului, care aveau vointa de a se angaja într-o actiune concreta si solidara, luau decizia sa lanseze din Belgia o operatiune pentru a ajuta satele românesti. Aceasta mâna de militanti, animati de o idee simpla, lansa o miscare puternica care urma sa câstige, ca un val de simpatie, inima Frantei, Elvetiei, Olandei, Italiei, Marii Britanii si Ungariei, printre altele. Mii de sate erau atunci adoptate si, un an mai târziu, chiar în aceeasi zi, puterea dicatorului de la Bucuresti se prabusea. As vrea sa aduc un omagiu foarte sincer celor care au fost la originea acestei aventuri, care au participat la acest val de solidaritate (...) Gratie în special OVR, România este primul partener al Frantei în Europa Centrala si unul dintre primii parteneri ai Frantei în lume.
OVR inseamna si mii de povesti de prietenie dintre cetateni francezi si cetateni români. Ele sunt baza acestei extraordinare operatiuni de solidaritate, demarata din ultimele zile ale lui decembrie 1989 si in ianuarie 1990 si care s-a continuat în urmatorii ani de întoarcere la democratie în România. Vorbesc despre Franta, dar stiu ca situatia a fost aceeasi si în alte tari, mai ales în Belgia, în Elvetia si în Olanda. Dar Opération Villages Roumains, dupa vârsta fondarii, dupa vârsta solidaritatii, a trecut foarte repede catre vârsta cooperarii. OVR a lansat cooperari tehnice si cetatenesti cu lumea rurala din România. Turismul în special a fost ales ca pârghie pentru dezvoltarea locala. Au fost create instrumente foarte eficiente. Mi-am dat si eu seama de aceasta, fiind beneficiarul lor, alaturi de familia mea, în multe vizite pe care le-am facut în regiunile României. Retelele turistice OVR au creat aceasta tesatura asociativa, organizata în principal în sectoare ale turismului rural, în retea cu comune, sate si asociatii franceze, cu numele si sub acoperisul OVR.
Sunteti militanti, doamnelor si domnilor, dumneavoastra ati construit aceasta retea asociativa, fara îndoiala cea mai mare de acest tip, dintre Franta si România. Dumneavoastra va întâlniti din nou, 15 ani mai târziu, nu numai pentru a sarbatori o aniversare, ci si pentru a continua o actiune, a o adapta la noul context. 15 ani mai târziu inseamna si ajunul intrarii României în Uniunea Europeana. Una dintre marile provocari ale acestei aderari este dezvoltarea rurala. Actiunea dumneavoastra de astazi, parcursul exceptional al OVR de la lansarea sa, fac din dumnevoastra, colectiv si individual, actori privilegiati pentru participarea la succesul aderarii României la Uniunea Europeana.
Fiind de doi ani ambasador al Frantei în România, mi-am dat seama ca terenul prieteniei franco-române era jalonat de monumente de cultura, dar era si fertilizat de numeroase prietenii care continua si astazi sa produca rezultate concrete. Am citit undeva o fraza sau un proverb care spunea ca zidul care cade face infinit mai mult zgomot decât padurea care creste. Ei bine, dumneavoastra sunteti copacii prieteniei care au crescut si care, alaturi de alti copaci, au darâmat zidul.

CHRISTIANE BÉGUIN, presedinte OVR, Elvetia
Un centru de sanatate la Morareni
Doamna Christiane Béguin, cu cine ati lucrat?

Cu satul Morareni din Valea Muresului. Am creat o fundatie romaneasca pentru a avea o entitate juridica, fundatie care are membri fondatori elvetieni, dar majoritatea membrilor fondatori sunt romani. Am creat prin aceasta fundatie un centru de sanatate care adaposteste la ora actuala doua cabinete medicale: un cabinet de medicina generala, cu un medic care vine de la Reghin una sau mai multe dupa-amieze pe saptamana, dupa nevoie, si un cabinet dentar care functioneaza la capacitatea de 100%. Acest centru de sanatate s-a integrat perfect în functionarea sistemului de sanatate romanesc, deci nu e o entitate separata, ci functioneaza in interiorul sistemului din Romania.
Cum ati gasit banii? Aceasta e mereu o problema.
E un proiect care s-a derulat pe mai multi ani si care continua, dorind sa deschidem si un cabinet ginecologic simplu. Suntem în cautarea unui ecograf, ceea ce e o dificultate. De-a lungul anilor, am solicitat membrilor fondatori din Elvetia cotizatii. Asadar, principala finantare a venit din Elvetia, dar munca, voluntariatul, a venit totusi si din Romania.
Nu ati apelat la programul PHARE?
Deloc. Cred ca exista posibilitatea pentru o asociatie din Romania sa ceara subventii pentru un proiect PHARE sau alte subventii europene, dar, cum Elvetia nu este în Uniunea Europeana, nu putem sa solicitam direct din Elvetia subventii europene. Lucram cu fonduri private, care nu sunt prea mari. Scopul nu era sa facem ceva luxos, ci ceva care sa corespunda normelor legale romanesti si sa avem material performant, dar nu ultimul racnet.
Pentru Romania anilor ‘90 era ultimul racnet, presupun.
Nu sunt sigura. Sa zicem ca raspundea unor nevoi. As vrea sa subliniez ceva: se vorbeste mult despre parteneriate, despre evolutie, despre tot ce e de facut, despre tot ce nu merge, dar trebuie sa se vorbeasca si despre ceea ce merge. Sunt multe lucruri care merg mai bine în Romania, nu numai în sensul ca sunt mai bine administrate, dar sunt mult mai multe posibilitati ca înainte. Nu ma pot impiedica sa constat ca sunt mai putine gropi pe drumuri, ceea ce pentru turism e important. Daca se dezvolta entitatile turistice, trebuie dezvoltate si infrastructurile. Oamenii vin cu avionul, dar apoi trebuie sa se deplaseze; s-a început electrificarea liniilor de tren, drumurile au început sa fie reparate mult mai eficient, e mult trafic. Comunicatiile functioneaza mult mai bine, totul merge mult mai repede. Este un semn al modernizarii Romaniei pe care nu-l putem nega. Exista probleme, dar exista si domenii care se dezvolta. Exista programe care, desi nu sunt toate aplicabile în felul în care au fost legiferate, sunt totusi bine gandite pentru tara, în interiorul tarii. Ca straini, privind Romania, nu trebuie niciodata sa uitam ca suntem straini, ca viziunea noastra e influentata de alte norme, de alte exigente, de alte obisnuinte, de o alta conceptie, de o alta mentalitate. Nu cred ca mentalitatea e ceva ce poate fi schimbat in fiinta umana, dar modul ei de viata, educatia, civilizatia pot si trebuie sa evolueze. Noi avem poate putin mai mult, pentru ca suntem obisnuiti sa ne uitam la resurse, pentru ca resursele exista.
Ce alte proiecte mai aveti pentru Romania?
Sunt multe proiecte, dar cred ca e foarte important ca proiectele sa nu fie ale noastre, care venim din exterior, ci important mi se pare ca aceste proiecte sa se nasca în tara. Prin relatiile de încredere si de prietenie care s-au legat de-a lungul anilor, e foarte important ca toate acestea sa se nasca în Romania si sa ne fie comunicate. Sansa de reusita a unui proiect care vine din interior este mult mai mare, pentru ca e deja constientizat, oamenii cunosc o anumita problema mai bine decat daca venim noi cu reprezentari pe care partenerii nostri nu pot sa si le imagineze, daca nu au vizitat Europa de Vest. Televiziunea e o imagine fixa, fara culori, fara mirosuri, fara privirea care se plimba peste tot. Cand oamenii vin la noi sunt impregnati de multe alte impresii. Deci trebuie sa tinem cont de impresiile de ambele parti, ca sa putem lucra împreuna. Aceasta e o parte importanta. Se spune mereu “Cei din OVR vin si ne aduc mult”, dar cred ca nimeni nu-si imagineaza ca exista doar o vointa de a face un serviciu. Exista si un raspuns care ne face sa continuam, nu e numai esecul sau reusita care ne incita sa revenim, e altceva. E un schimb care nu se poate descrie în cuvinte, dar pe care toate persoanele care participa la aceste zile aniversare ale OVR îl simt. Schimburile nu se petrec numai la nivelul exterior si interior al Romaniei, ci e si o imensa retea de legaturi amicale care se dezvolta pe deasupra frontierelor, ceea ce este o bogatie suplimentara. Poate ca unii oameni nu traiesc acelasi lucru în alte organizatii non-guvernamentale, unde au proiecte de mare valoare, dar unde nu se depaseste decat granita între doua tari. Noi avem, într-adevar, un furnicar de relatii la nivelul Europei, o retea intinsa in mai multe tari, lucru care e destul de impresionant.

ÉDITH LHOMEL, vicepresedinte al retelei Opération Villages Roumains France, redactor la revista bitrimestriala Courrier des pays de l’Est (La Documentation Française). Edith Lhomel este, impreuna cu Mihnea Berindei, Anne Planche, Alexandra Laignel-Lavastine, una dintre fondatoarele, in Franta, ale acestei retele europene
Construirea unei Europe de jos in sus
Opérations Villages Roumains : un elan formidabil care rezista timpului

Opérations Villages Roumains s-a nascut in februarie 1989, din vointa cetatenilor europeni (mai intai belgieni iar apoi francezi, elvetieni, olandezi, britanici etc.) de a denunta planul de sistematizare a satelor romanesti. Acest proiect - care a fost evocat pentru prima data cu ocazia Conferintei nationale a Partidului Comunist Roman in 1967 - tocmai fusese relansat de Nicolae Ceausescu. Aceasta politica autoritara de amenajare a teritoriului, pentru care Capitala, Bucuresti, deja suferise mult(1), implica distrugerea progresiva a locuintelor traditionale individuale si, in timp, disparitia unui numar insemnat de sate dintre cele 13.000 pe care le avea Romania atunci. Initiativa occidentala consista in “adoptarea unui sat romanesc”, care a implicat concret in jur de 3.000 de localitati rurale romanesti si tot atatia parteneri occidentali, a hranit mult campania de protest contra regimului totalitar de la sfarsitul anilor 1980. Acesta i-a dat chiar un continut precis si concret.
Aceasta “datorie de ingerinta” s-a concretizat prin sutele de deliberari ale consiliilor locale occidentale care au ajuns - simbolic, bineinteles - la “adoptarea” unui sat romanesc; aceste decizii s-au materializat prin trimiterea a mii de carti postale de protest autoritatilor romane si prin mai multe campanii de presa de care autoritatile din Bucuresti, aflate atunci la stramtoare, ar fi putut sa se lipseasca. Inca din vara anului 1989, alesii locali si militantii asociativi ai comunelor occidentale angajate in aceasta actiune au incercat sa intalneasca localitatea “adoptata”. Foarte putini dintre acestia au reusit sa intre in contact cu omologii lor romani, din cauza controlului exercitat la frontiere si din cauza supravegherii politiei, prezenta in intreaga tara.
Caderea Zidului Berlinului, urmata de cea a cuplului Ceausescu, in decembrie 1989, a permis acestei miscari de solidaritate cu satele din Romania sa cunoasca o amploare neasteptata: inca din iarna 1989-’90, mai multe sute de comune franceze, belgiene, elvetiene sau chiar britanice, reprezentate de catre alesii lor si/sau responsabilii asociativi, au parcurs mii de kilometri pentru a descoperi, “in carne si oase”, “satul lor adoptat”. Aceasta calatorie s-a concretizat si prin aducerea a sute de tone de ajutoare umanitare de toate felurile. Imaginile saraciei, cu lipsa alimentelor, cu spitale neechipate, transmise de televiziunile occidentale, au provocat numeroase campanii de colecta (care nu s-au dovedit a fi toate, la fata locului, dintre cele mai bine gandite).
Cunoscand o brusca accelerare a Istoriei, miscarea OVR a devenit, dintr-un protest de principiu, o adevarata mobilizare pe teren, determinand vizita unor reprezentanti din aproximativ 1.500 de comune europene in satul “lor” din Romania. In timp ce interesul mass-media occidentale ramanea axat pe Capitala - teatrul unor scene revolutionare, marcate de confuzie si ambiguitate -, in localitatile rurale - de la cele mai accesibile pana la cele mai indepartate -, taranii vedeau venind vizitatori hotarati sa dea sens si continut acestei actiuni de adoptare. Aceasta prima intalnire a fost, pentru un mare numar de persoane, un moment esential; in sute de cazuri s-a stabilit o relatie directa intre locuitorii din satele romanesti ignorati de puterea centrala si purtatorii de cuvant din localitatile franceze, elvetiene, belgiene, olandeze si britanice, care au fost foarte impresionati atat de primirea calduroasa ce li s-a oferit, cat si de conditiile de viata decente, dar adesea aspre, pe care le-au descoperit: cati dintre acestia nu au retrait amintiri indepartate din copilaria lor petrecuta intr-o Europa a anilor 1950, in sate considerate inapoiate si carora le regaseau autenticitatea... la cateva mii de kilometri de casa lor?
Prezenta, in numeroase localitati, a francofonilor (adesea era vorba de directorul de scoala, dar si de persoane de o anumita varsta care si-au facut studiile intre cele doua razboaie) a fost un factor propice pentru comunicare, dar nu esential: in regiunile Brasov, Sibiu si Timisoara, discutiile au avut loc in limba germana.
Pentru majoritatea protagonistilor, nici nu se punea problema ca lucrurile sa ramana in stadiul de atunci. Daca, inainte de 1989, initiatorii miscarii proclamau in calitate de precursori “tot ceea ce se petrece dincolo de Zid ne priveste”, inca din 1990 acestia afirmau ca doreau sa promoveze “o cultura a cetateniei intereuropene”, dupa expresia unuia dintre fondatorii belgieni ai OVR-ului, Paul Hermant(2): o cultura facuta din democratia participativa implicand retele de cetateni europeni lucrand la nivel local.
Dupa inceputul “datoriei de ingerinta” (din februarie pana in decembrie 1989), apoi “datoria de asistenta” (22 decembrie 1989-iunie 1990) care a permis fondarea adevaratelor relatii intercomunale, urma sa se impuna, pentru un mare numar de parteneri occidentali, “datoria de continuitate”. Initiatorii belgieni, impreuna cu partenerii lor francezi si elvetieni din Liga Drepturilor Omului si din Consiliul Comunelor si Regiunilor din Europa, s-au decis, inca de atunci, sa inscrie diferitele actiuni in cadrul procesului de democratizare care, cu greu, lua forma in Romania.
Situatia nefericita care se anunta in Iugoslavia - in 1991 in Croatia incepuse purificarea etnica - nu putea decat sa-i incurajeze pe alesii locali si asociatiile angajate in OVR sa dea o orientare cetateneasca demersului lor, condamnand orice comportament extremist si orice intoleranta cu privire la minoritati. Semnarea la Cluj, in 12 si 13 mai 1990, adica la doua luni dupa violentele intercomunitare din Targu Mures, a unui protocol intre reprezentantii OVR, alesii locali europeni si autoritatile romane demonstreaza aceasta preocupare. Acest protocol invita foarte clar la un dialog intre comunitati(3).

O contributie la construirea Europei “de jos”

Hotararea mai multor sute de comune de a depasi scopul initial al OVR, al protestului, si apoi al intalnirilor, a dus la structurarea unei retele care nu avea, la origine, vocatia sa dureze. Astfel s-au nascut, incepand cu 1992, asociatii OVR in diferite tari care continua activitatea organismelor cu angajament mai amplu si care au trecut la alte urgente.
Astazi OVR numara sase entitati juridice: prima, la nivel european (OVR International), reuneste pe celelalte sase, aflate in Romania, in Franta, in Belgia valona, in Belgia flamanda, in Elvetia si in Tarile de Jos. Miezul retelei numara mai mult de trei sute de parteneri, fara a uita ca, in Franta, numeroase schimburi au evoluat de-a lungul timpului si au ajuns la diferite tipuri de cooperare, cateva dintre acestea foarte specifice (domeniul medical, sectorul universitar, cultural, agricol etc.), in functie de apartenentele profesionale ale actorilor locali cei mai implicati.
Unii dintre participantii la operatiunea de “adoptare a unui sat romanesc” au ales insa sa se distanteze de miscarea originara, pentru ca nu vedeau necesitatea unei structuri nationale. Acesta a fost, in principal, cazul catorva consilii departamentale care au functionat izolat, timp de multi ani, alaturi de partenerii lor romani.
Definitia franceza a cooperarii descentralizate (Legea de orientare nr. 92-125) este in mod clar mai restrictiva decat acceptiunea europeana si decat cea care prevaleaza in celelalte tari implicate in retea; ea nu include, printre actorii acestei cooperari descentralizate, numeroase entitati - sindicate, asociatii, cooperative, organe de invatamant etc.-, recunoscand numai colectivitatile locale stricto sensu. Aceasta definitie restransa a adus uneori prejudicii sinergiei asociatie/ colectivitate locala, un binom esential pe care OVR, pe partea sa, s-a straduit sa-l sustina in Romania.
Confruntate fiind cu schimbarile survenite la conducerea primariilor in urma diferitelor alegeri, era esential ca asociatiile sa-si dea osteneala pentru a pastra perenitatea relatiei dintre colectivitatile locale occidentale si cele romanesti si sa-si asume in mod constructiv rolul de contraputere in sanul societatii civile. N-a fost nici pe departe un lucru usor si multi dintre actorii angajati intr-un proiect local au fost nevoiti sa o ia de o suta de ori de la capat...
Din partea occidentala, majoritatile politice succesive nu au aratat intotdeauna acelasi interes pentru o tara cu imagine mediatica putin cate putin sifonata, in vreme ce alte santiere de cooperare cu tarile Europei Centrale si Orientale, dar si cu tarile din sud, le captau energiile si bunavointa. Cu toate acestea, cincisprezece ani mai tarziu, cifrele de cooperare descentralizata ale unor tari ca Franta, Belgia sau Elvetia plaseaza Romania in plutonul fruntas al statelor din Europa Centrala si Orientala cu care Paris, Bruxelles si Berna intretin relatii stranse. In 2003, de exemplu, mai mult de jumatate din cooperarile franco-romane descentralizate aveau la origine reteaua OVR.
In ceea ce priveste satele romanesti, interesul acestora de a avea un partener occidental nu a scazut decat foarte putin. Dar totusi, lipsa initiativei si absenta reactiei din partea romaneasca au condus uneori la scaderea entuziasmului occidentalilor. Alti factori mai complecsi sunt marturie a intervalului de timp necesar pentru ca o societate atomizata, cum era cea romaneasca, sa se impace cu sine si sa invinga enorma neincredere care a minat, ani in sir, relatiile dintre indivizi.
Din acest punct de vedere, schimburile realizate in cadrul OVR sunt pline de invataminte. Pentru ca, daca in anumite cazuri sosirea unui tert in universul inchis al satului a bulversat raporturile de forte si a avut efecte perverse - fiecare straduindu-se sa atraga pentru sine (si eventual pentru ai sai) aceasta relatie exterioara fortuita, nesperata -, in multe alte cazuri, prezenta partenerilor exteriori a permis locuitorilor sa invete din nou sa comunice si sa construiasca impreuna, in jurul unei mese, proiecte de viitor. In asemenea cazuri, partenerul occidental nu a mai actionat decat ca un simplu “facilitator”, fara sa se substituie principalilor interesati.
Prin diferitele realizari ale retelei OVR - posibile datorita unor finantari europene si mobilizarii resurselor umane si a unor competente benevole - se masoara alchimia dificila, dar indispensabila a unei munci colective pe planul local.
Derularea proiectelor, inclusiv in domeniul asociativ, a provocat o veritabila operatiune de invatare, care a permis crearea unui continut notiunilor precum “diagnostic”, “prioritate”, “evaluare”, “transparenta”, “contractualizare”, “parteneriat”... Atatia termeni iesiti din “jargonul” tehnocratilor europeni, care au putut, pe terenul foarte concret al dezvoltarii rurale si al cetateniei locale, sa capete sens.
Fie ca e vorba de numeroase stagii de formare pentru alesi locali, conduse de programele PHARE Democratia, dintre care unul - organizat cat se putea de bine - a implicat zeci de alesi locali si responsabili asociativi romani si unguri; fie ca e vorba de punerea in practica a unei retele turistice de cazare la locuitori, in vreo treizeci de localitati rurale-pilot; fie ca e vorba de montarea proiectelor de aductie a apei in cadrul, destul de complicat, al finantarilor SAPARD(4): in toate aceste domenii, factorul asociativ si mobilizarea alesilor locali a fost o conditie indispensabila pentru ca dezvoltarea locala, de care tesatura rurala romaneasca avea absolut nevoie, sa se inscrie in acelasi timp in durata si in problematica europeana(5).
O astfel de munca de furnica - care consista in sute de schimburi regulate intre localitati, asociatii si indivizi din diferite tari europene, in zeci de “microproiecte” de dezvoltare locala, din ce in ce mai mult centrate pe nevoile de formare, si de asemenea cateva initiative cheie, precum actiunea, in 2004, a olandezilor in favoarea revalorizarii patrimoniului bisericilor sasesti din Romania - participa la construirea unei Europe de “jos in sus”, a carei utilitate nu trebuie sa fie judecata doar la prima vedere. Intr-un moment in care cei ce se intreaba asupra “sensului” construirii Europei sunt foarte numerosi si fac apel la apropierea intre cetatenii tarilor Uniunii Europene pentru a hrani procesul de largire si de integrare, aceasta structurare asociativa intre locuitorii diferitelor tari nu este o joaca: ea ne invita sa evaluam concret pertinenta legaturilor intre nivelul local si nivelul supranational.

Note:
1. Distrugerea unei parti din centrul istoric al Bucurestiului in cadrul unei politici de modernizare urbana dusa in mod brutal, care a fost larg denuntata de mass-media din Occident, incepand din 1984.
2. P. Hermant, Tous les fleuves vont à la mer, Edition Democratie, Bruxelles, 2003.
3. In aceeasi epoca, au fost votate legi in favoarea respectului autonomiei locale (in special Legea nr. 69 din 28 noiembrie 1991). Statul roman a avut, pentru o vreme, cateva dificultati in aplicarea acestor legi, in prejudiciul alesilor locali lipsiti de mijloace. Luarea de pozitie a retelei OVR, cincisprezece ani mai tarziu, in favoarea locuitorilor satului din Rosia Montana, care erau amenintati cu expulzarea in vederea exploatarii, cu consecinte ecologice ingrijoratoare, a unei mine de aur, tine de o etica identica.
4. Fiecare dintre tarile candidate la aderarea la UE beneficiaza de credite din partea a trei programe: PHARE (Polonia, Ungaria, Ajutor pentru Reconstructia Europeana), destinat intaririi institutiilor si investitiilor in numeroase sectoare; SAPARD (Special Accession Programme for Agriculture and Rural Development), consacrat agriculturii si dezvoltarii rurale, si ISPA (Instrument Structural de Preaderare), asemanator cu actualul Fond de coeziune dedicat infrastructurilor si mediului, ceea ce reprezinta, pentru Romania, o suma anuala de 650 milioane de euro credite nerambursabile, o suma ce va fi majorata progresiv, incepand cu anul 2004.
5. Cazul Poloniei si necesitatea pentru aceasta de a construi o strategie de dezvoltare rurala capabila sa constituie un raspuns satisfacator pentru enorma problema sociala pe care o intalneste in acest domeniu poate sa serveasca de precedent Romaniei.

Extrase dintr-un articol aparut in revista Politique internationale, toamna/iarna 2004

TAGS :
Warning: mysql_fetch_object(): supplied argument is not a valid MySQL result resource in /home/rev22/public_html/system/functions/query_function.php on line 24
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe Suplimente
5354
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22