Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


România - temă de cugetare. S.O.S. ICR!
- - - -
2012-06-26
Dezbateri GDS
7

Politizarea instituţiilor? Marţi, 19 iunie, Grupul pentru Dialog Social (GDS), Asociaţia Ziariştilor Independenţi din România (AZIR) şi PEN Club România au organizat o dezbatere privind ordonanţa de urgenţă prin care Institutul Cultural Român (ICR) trece în subordinea Senatului. Evenimentul face parte din proiectul intitulat România – temă de cugetare. Oameni şi instituţii, care îşi propune o analiză a principalelor instituţii publice. Publicăm în continuare fragmente din această dezbatere.

 

MAGDA CÂRNECI (GDS):

Dezbaterea din seara aceasta a fost de­clan­şată de Ordonanţa de Urgenţă 27/2012, ca­re, în mod surprinzător, a iscat o mare re­voluţie a societăţii culturale. Ne-am pro­pus să înţelegem sem­ni­ficaţia adevărată a acestui fenomen. Este doar o miză po­li­ti­că? Este doar o miză culturală? Este vor­ba de conştientizarea în faţa unei situaţii? Es­te vorba despre renaşterea spiritului ci­vic şi o trezire a societăţii civile în Ro­mâ­nia?

 

TEODORA STANCIU (AZIR):

De mai mult timp, AZIR a realizat dez­ba­teri cu titlul România - temă de cugetare şi subtitlul Oameni şi instituţii, întrucât ne-am ocupat de fiecare dată tocmai de oameni care ridică instituţiile la gradul cel mai mare de reprezentare pentru Ro­mâ­nia. Ei bine, în momentul în care am citit textul ordonanţei, ne-am spus că o aso­ci­aţie de ziarişti, dar şi GDS şi multe alte ONG-uri au datoria de a-şi exprima o ati­tudine care să meargă în sensul pledoariei pentru autonomia instituţiilor culturale şi pentru continuitatea acelor izbânzi care sunt evidente şi pe care nimeni nu le mai poate contrazice.

Am câteva întrebări. Când e necesară o or­donanţă de urgenţă? Era nevoie de această ordonanţă în acest moment? Era ceva grav sau neaşteptat care s-a întâmplat şi guvernul trebuia să intervină abrupt? Ce anume este legal în această ordonanţă şi ce este ilegal? După opinia noastră, este vor­ba despre o ilegalitate. V-aş ruga să re­flectaţi asupra continuităţii activităţii ICR. Pentru că acest institut, prin efortul uriaş pe care l-a realizat, a făcut să nu ne mai fie ruşine când mergem la un târg de carte sau când ne întâlnim cu intelectuali din al­te zone ale lumii.

Aş lansa discuţia pornind de la formula din textul ordonanţei, care spune aşa: „Lu­ându-se în considerare lejeritatea chel­tu­i­rii banului public de către ICR în con­di­ţiile de plină legalitate, evitarea oricăror nereguli financiar-contabile de genul ce­lor evidenţiate în timp de către Curtea de Conturi.

 

HORIA-ROMAN PATAPIEVICI (ICR):

Oricine a lucrat într-o poziţie de con­du­ce­re în administraţia publică ştie că fiecare cheltuială este supusă unor proceduri şi re­glementări legale de alocare a fon­du­rilor, care sunt foarte stricte - uneori sunt atât de stricte, încât îţi este şi greu să chel­tuieşti banul. Curtea de Conturi are obli­gaţia de a evalua anual corectitudinea chel­tuirii banilor de la buget, în raport cu regulamentele pe care le-am menţionat. Con­trolul anual al Curţii de Conturi con­duce la un raport înaintat ordonatorului principal de credite, cu observaţii făcute în urma controlului, încheiate de reco­man­dări. Într-un număr limitat de zile, recomandările trebuie aduse la îndeplinire de către ordonatorul principal de credite. Niciun raport al Curţii de Conturi nu poa­te fi lăsat cu recomandările neexecutate. Paragraful din ordonanţă pe care l-a citat doamna Stanciu, potrivit căruia ar exista nereguli financiar-contabile sesizate de Curte care nu pot fi eliminate decât prin schimbarea Legii 356/2003, este pur şi sim­plu manipulatoriu şi mincinos: pentru că nu se poate să treci de la un an la altul fără să fi executat recomandările emise de Curtea de Conturi.

 

Această ordonanţă nu respectă articolul 116 din Constituţia României, care pre­vede, în interpretarea celor care au emis-o, fap­tul că ICR trebuie să se subordoneze Par­lamentului. Din punctul de vedere al taxo­nomiei pe care îl presupune acest alineat 2 de la articolul 116, ICR intră la capitolul „alte organe de specialitate“, care se pot organiza ca „autorităţi administrative auto­nome“. Orice autoritate admi­nis­tra­tivă autonomă este obligată să furnizeze ime­diat informaţiile solicitate de Par­la­ment. Atunci când Comisia de Cultură a Se­natului a convocat conducerea ICR pen­tru „a informa asupra unor aspecte din activitatea Institutului“, ne-am prezentat şi am dat informaţiile. Un alt argument in­vocat în ordonanţa de urgenţă şi care, în viziunea acesteia, ar justifica modificarea struc­turii ICR este articolul 111 din Cons­tituţie, potrivit căruia „Guvernul şi ce­lelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al ac­tivităţii lor, sunt obligate să prezinte in­formaţiile şi documentele cerute de Ca­mera Deputaţilor, de Senat sau de co­mi­siile parlamentare, prin intermediul pre­şe­dinţilor acestora“. Articolul în cauză nu spune că este obligatorie subordonarea faţă de o comisie a Parlamentului sau faţă de o stuctură a Parlamentului, ci afirmă doar că, în cazul solicitărilor, este obli­ga­toriu răspunsul. Atât. Presupoziţia filo­zo­fică a acestei invocări este aceea că Par­lamentul reprezintă structura faţă de care trebuie să se subordoneze orice unitate ad­ministrativă autonomă din ţară. Ceea ce, după opinia mea, nu rezultă din Cons­ti­tu­ţie. Concepţia potrivit căreia Parlamentul ar fi şeful de drept al tuturor instituţiilor, iar ţara ar trebui să funcţioneze, pentru a funcţiona bine, numai în subordinea aces­tuia mi se pare o concepţie greşită.

ICR a fost înfiinţat în baza Legii 356/2003. Atunci funcţionau un Parlament cu o ma­joritate PSD, un Guvern PSD condus de Adrian Năstase şi un preşedinte PSD, Ion Iliescu. La vremea respectivă, aran­ja­men­tul instituţional al punerii ICR sub auto­ritatea simbolică a şefului statului a fost făcut din următoarea raţiune: s-a con­si­de­rat că anume subordonarea faţă de Senat, în care se găsea pe atunci Fundaţia Cul­tu­rală Română, constituie un factor de po­litizare a instituţiei. Şi atunci s-a încercat, ca formulă de depolitizare a instituţiei, un aranjament instituţional de tipul celui spaniol, unde regele, care e şeful statului, este şi preşedintele de onoare al Ins­ti­tu­tului Cervantes, iar Institutul este condus de un preşedinte, numit de şeful statului. Funcţionarea sub autoritatea simbolică a pre­şedintelui statului a fost atunci con­si­derată de către Guvern şi Parlament ca fi­ind una capabilă să elimine suspiciunile de politizare. Ei bine, acest aranjament, ace­luiaşi partid, aflat acum din nou la guvernare, nu i se mai pare potrivit. Era bine în 2003 sub autoritatea şefului sta­tu­lui, nu mai este bine acum, că şeful sta­tului nu mai este al lor. Ca logică ins­ti­tuţională, raţionamentul autorilor ordo­nan­ţei e nul. Ca logică politicianistă, e per­fect. Rămâne însă faptul că, într-un stat de drept, funcţionează nu principiul „dă-te tu, ca să stau eu“, ci principiul ca­re spune că legile nu se fac pentru cazuri par­ti­cu­lare. Or, tocmai aici s-a legiferat anume pentru un caz particular.

Acum trec la partea a doua a preambulului ordonanţei, care reprezintă filozofia de pro­funzime a modificării şi care, în opinia mea, este cea mai îngrijorătoare. Până aici suntem în zona formală a Constituţiei şi a ceea ce se pretinde aici că ar fi aducerea la constituţionalitate. Cum am încercat să arăt, nu este vorba de aşa ceva. Acum in­trăm în zona de conţinut care, de fapt, mo­difică misiunea ICR: acesta este ele­men­tul cel mai îngrijorător al actualei or­do­nanţe. Vă citez (scuzaţi limbajul in­cre­dibil, de anii ’50): „Luând în considerare faptul că neadoptarea măsurilor propuse prin prezenta ordonanţă de urgenţă va aduce, pe deoparte, la prelungirea efec­telor profund negative ale unor stări de lucruri care tind să afecteze, cu titlu de permanenţă, sentimentul de apartenenţă la naţiunea română a celor stabiliţi, vremelnic, în alte state, iar, pe de altă parte, la menţinerea unor disfunc­ţiona­lităţi referitoare la modul de organizare şi la funcţionarea ICR […], se adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă“. De fapt, ce spune acest îngrozitor limbaj de lemn, care ne umple gura precum nisipul? Spu­ne următorul lucru: că există o stare de alienare a românilor care trăiesc în stră­i­nătate, pe care funcţionarea ICR pe actua­lele baze o accentuează şi tinde să o per­ma­nentizeze. Altfel spus, activitatea ICR dă­unează apartenenţei la naţiunea română a românilor care trăiesc în străinătate. Acest lucru, coroborat cu faptul că în pre­ambul se vorbeşte despre orientarea ICR doar spre diasporă, şi nu spre menirea lui centrală, care este promovarea culturii ro­mâne în străinătate, arată că, în viziunea legiuitorului improvizat care este Gu­ver­nul, se doreşte o reorientare a misiunii ICR. Este lucrul asupra căruia vă atrag cu deosebire atenţia ca fiind cel mai sem­ni­fi­cativ şi, în opinia mea, cel mai grav. Na­ţio­nalismul, care este endemic în Comisiile de Cultură ale Parlamentului, şi-a impus punctul de vedere, împotriva cos­mopo­litismului spre care am orientat toate po­liticile culturale ale ICR.

Acum, ce se schimbă prin actuala or­do­nanţă este: (i) subordonarea ICR şi au­to­ritatea de care, de facto, dacă nu de jure, depinde conducerea Institutului, (ii) mo­dul de constituire a Consiliului de Con­ducere şi (iii) gândirea care prezidează la stabilirea misiunii Institutului. Institutul trece de sub autoritatea simbolică a pre­şe­dintelui sub controlul parlamentar al Se­natului. Numirea conducerii se face de că­tre Biroul Permanent al Senatului, cu vo­tul Senatului, în plen. Aceasta înseamnă că numirile pentru poziţia de preşedinte şi de vicepreşedinţi, care înainte erau fă­cute de preşedintele ţării (în felul ur­mă­tor: preşedintele ICR, numit de şeful sta­tului, numea 2 vicepreşedinţi, con­fir­maţi de şeful statului), acum sunt la latitudinea Biroului Permanent al Senatului: lui îi apar­ţine iniţiativa întregii conduceri, nu doar a preşedintelui ICR. O altă structură de conducere care cade în puterea Bi­ro­u­lui Permanent al Senatului este aşa-nu­mitul Consiliu de Conducere, care se în­tru­neşte de cel puţin două ori pe an şi care are atribuţii legate de avizarea bugetului, a strategiei, a organigramei. Această struc­tură este un fel de parlament, pentru care Comitetul Director al ICR (format din pre­şedinte, cei 2 vicepreşedinţi, secretarul ge­neral, secretarul general adjunct, un direc­tor general şi un director) constituie par­tea executivă a Institutului. Până acum, Consiliul de Conducere era constituit pe structura următoare: 7 persoane erau mem­­brii Executivului în sens larg – unul singur era numit de preşedinte, ceilalţi de Guvern; 7 membri proveneau din uniunile de creaţie sau breslele artiştilor; iar 7 erau numiţi de preşedintele în exerciţiu al ICR, în ideea că, dacă el este numit să pună în aplicare o strategie, el trebuie să aibă mă­car o treime dintre cei care avizează stra­tegia, organigrama şi bugetul. Pe toţi cei 21 îi confirma, pentru a-i împuternici, şe­ful statului (de unde confuzia, speculată de unii senatori USL, că şeful statului i-ar numi pe toţi membrii Consiliului de Con­ducere, care, în acest fel, ar fi politizat – e fals). În momentul de faţă, cei 7 membri numiţi în legea iniţială de preşedintele în exerciţiu al ICR sunt numiţi de Biroul Per­manent al Senatului, cu avizul plenului. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că mem­brii Consiliului de Conducere vor fi numiţi după un algoritm politic, exact aşa cum se întâmplă cu conducerile CNA, CNSAS şi cu Consiliul de Administraţie al TVR. Rezultatele acestui aranjament ins­ti­tuţional se văd: funcţionarea corectă a aces­tor instituţii, pe principii exclusiv pro­fesionale, este în chip endemic îm­pie­di­ca­tă de conflictele politice din Senat sau din Parlament, în general. Raporturile de for­ţă politice din Parlament sunt, prin aceste numiri, exportate la vârful unor instituţii care ar trebui să funcţioneze după prin­cipii exclusiv profesionale. Pentru profe­sionalismul şi independenţa ICR, formula propusă de ordonanţă este cea mai puţină recomandată.

Am fost acuzaţi şi eu, şi Mircea Mihăieş că am fi politizat Institutul prin articolele noastre. Acest argument este împletit din două argumente: primul susţine că po­ziţiile noastre politice au politizat ins­ti­tu­ţia; al doilea susţine că, în general, un demnitar nu ar trebui să aibă vreo poziţie publică.

Împotriva primului argument stă faptul că niciodată selecţia operatorilor şi actorilor culturali ori a proiectelor finanţate de ICR nu a depins de vreun factor politic, ideo­logic, religios, estetic ori filozofic. Con­vin­gerile conducerii nu s-au reflectat în ni­ciun fel în criteriile de selecţie a pro­gra­melor. Toţi cei care au avut de-a face cu Institutul au putut observa această neu­tralitate. Ea reflectă principiul filozofic li­beral pe care am construit politica cul­tu­rală a Institutului, care spune că ins­ti­tuţiile statului trebuie să fie neutre în ra­port cu convingerile şi credinţele cetăţe­nilor.

Cel de al doilea argument se bazează pe ideea că dreptul la liberă expresie al unui demnitar este mai mic decât al unui ce­tăţean lipsit de funcţie publică. Toţi criticii mei şi ai lui Mircea par să consimtă la această idee. Eu cred, din două motive, că această idee este o enormitate. Primul mo­tiv este că nu există niciun argument în Constituţie sau în legile în vigoare care să-i interzică unui demnitar să îşi exprime opiniile politice. Al doilea motiv este că ideea captivităţii gândirii unui demnitar în cadrele instituţiei pe care o conduce se ba­zează pe o presupoziţie tare, care e res­pin­gătoare: aceea că orice funcţionar public devine, cu tot cu gândirea sa, proprietatea instituţiei care l-a angajat. Această presu­poziţie ar trebui să fie ofensatoare pentru filozofia liberală în care noi toţi, oameni li­beri şi cetăţeni demni, ar trebui să cre­dem. Această viziune administrativ-ca­zonă asupra omului mie, personal, îmi re­pugnă. Din acest motiv, cred în con­ti­nu­are că, atunci când eşti demnitar, nu este nimic reprobabil în a-ţi exprima liber opiniile politice, fie în favoarea puterii, fie împotriva ei, fie împotriva unora şi altora, după caz — situaţiile trebuie judecate în chip particular. Nu îmi fac însă nicio iluzie că acest ultim argument este interesat: cei care îl susţin îmi dezaprobă de fapt opi­niile şi se folosesc de argumentul general din pură ipocrizie; dacă Mircea şi cu mine am fi susţinut ideile lor (cum a făcut Ma­rius Oprea, tot ca demnitar), nu ne-ar fi obiectat nimic (cum nu i s-a obiectat aces­tuia).

La aceste două argumente se mai adaugă al­te două subargumente: că, prin poziţiile noastre, Mircea şi cu mine am fi fragilizat instituţia şi că ceea ce se întâmplă acum ins­tituţiei este consecinţa acestei fra­gi­li­zări; şi că e imoral să exprimi opinii po­litice „pe bani publici“. Ambele subar­gu­mente sunt uşor de demontat. În ochii cui este Institutul fragilizat? În ochii naţio­na­liştilor, ai membrilor reacţionari şi anti-cosmopoliţi ai Comisiilor de Cultură din Parlament, în ochii xenofobilor, în ochii adepţilor „Culturii Oficiale“, ai „Culturii Naţionale“ (totul cu majuscule şi urale) etc. Or, aceştia sunt şi cei care vor acum schimbarea misiunii culturale a Ins­titu­tu­lui! E limpede că adevărata cauză a „fra­gilizării“ instituţiei în ochii lor este re­forma pe care, împreună cu colegii, mei am făcut-o, iar aşa-zisa politizare nu e decât pretextul „onorabil“. În fine, su­bar­gumentul „faceţi politică pe bani publici“ e stupid. Dacă ar trebui aplicat, ar în­sem­na că niciun bugetar nu ar mai avea voie să îşi exprime opiniile politice, inclusiv par­lamentarii, care nu doar că fac po­li­tică „pe bani publici“, dar tot pe bani publici fac campanii politice nemiloase îm­potriva unuia sau altuia dintre con­tri­bu­abili sau a unor grupuri profesionale cons­tituite, care plătesc şi ele impozite.

Incredibil de multe minciuni au fost pro­ferate împotriva ICR în ultimele zile, de par­lamentari şi miniştri care, şi ei, sunt plătiţi din bani publici, deci şi din bu­zu­narul celor care lucrează la ICR în ţară şi în străinătate, pe care i-au calomniat în fel şi chip. Că despre calomnii şi minciuni este vorba stă mărturie activitatea noastră de 7 ani, soldată cu rezultate excepţionale, confirmate nu aici, unde criteriile sunt făcute de puternicii zilei, ci pe pieţele oc­ci­dentale, unde funcţionează adevăratele stan­darde.

Am să închei răspunzând la întrebarea cum ar trebui de fapt să arate legea de funcţionare a ICR, astfel încât să ne mul­ţumească pe toţi. Care toţi? Nu pe po­li­ti­cieni - scopul legii ICR nu trebuie să fie acela de a-i mulţumi de politicieni, ci pe toţi cei care, într-un fel sau altul, de fapt, în o mie de feluri impredictibile şi non-ins­tituţionalizabile, contribuie la viaţa a ceea ce numim „cultura română de azi“. Răspunsul este că nu ştiu, practic, cum se poate imagina o lege care să asigure în mod necesar, adică independent de per­soane, autonomia politică, independenţa culturală şi neutralitatea de programe a ins­tituţiei. Actuala lege, ca orice lege, poa­te fi interpretată şi politic, şi non-politic. Tania, Mircea şi cu mine, pentru că sun­tem de convingere clasic-liberală, am interpretat-o non-ideologic, non-na­ţio­nalist (putea fi interpretată şi naţionalist) şi cosmopolit. Astfel, am construit o ins­tituţie neutră în raport cu toate pro­gra­mele estetice, filozofice, religioase, ideo­lo­gice etc. ale operatorilor culturali. Această (re)construcţie instituţională a beneficiat de neutralitatea binevoitoare a şefului sta­tului, preşedintele de onoare al Insti­tutu­lui, care, în situaţii de criză (scandalul „po­neiului roz“ şi expoziţia Rădvan de la Bochum), când Senatul a instituit o co­misie de anchetă împotriva politicilor cul­turale pretins anti-naţionale ale ICR, ne-a dat tot sprijinul său, în mod public. Pre­decesorul meu la conducerea Institutului a avut altă opţiune, cu aceeaşi lege: a op­tat să publice în străinătate, pe banii sta­tului, cărţile preşedintelui de atunci al Ro­mâniei. Prin urmare, totul depinde nu doar de lege, ci şi, în mod esenţial, de per­soane.

Cu toate acestea, sunt câteva lucruri care trebuie sigur evitate. Trebuie evitată su­bor­donarea ICR faţă de Ministerul Afacerilor Externe ori faţă de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Trebuie evitat ca ICR să cadă victimă aranjamentului care împiedică funcţionarea depolitizată a CNA, CNSAS şi TVR (cu argumentul populist că „mai mulţi“ e mai democractic decât „unul singur“). Și aşa mai departe. Au­to­nomia faţă de orice factor de presiune este esenţială. Singurul tip de control pe care l-aş sugera pentru ICR este controlul fi­nanciar al Curţii de Conturi. Atât. Doar controlul asupra legalităţii cheltuirii ba­nului public. În rest, responsabilitate to­tală faţă de succesul ori insuccesul pe pie­ţele externe. Cât priveşte alegerea con­du­cerii, niciun mod de a numi conducerea ICR nu e infailibil, pentru că orice per­soană se poate înşela şi pentru că sur­pri­zele (bune ori rele) sunt imposibil de pre­zis. Concurs public? Perfect. Neajunsul es­te că tipul juriului va pre-determina vi­ziunea aleasă. În cazul meu, de pildă, ni­meni nu ar fi putut spune dinainte ce vi­ziune voi adopta. Sper să-i fi surprins pe mulţi (de bună credinţă ori ba). Cât des­pre speranţa nesăbuită că schimbările le­gislative masive reprezintă în sine un lu­cru bun, eu sunt adeptul acelui tip de pru­denţă, pe care o exprimă fără rest acest admirabil principiu, formulat cândva de Falkland, în timpul Războiului civil en­glez: „dacă nu este necesar să schimbi ce­va, este necesar să nu-l schimbi“.

În rest, ţin să declar în mod public că sin­gura autoritate care nu a exercitat nicio presiune asupra conducerii ICR în toţi aceşti ani (din 2005 încoace) a fost pre­şedintele Traian Băsescu, căruia Institutul îi datorează, de fapt, spaţiul de manevră, de autonomie şi de libertate care a permis ducerea la bun sfârşit a reformei care a schimbat faţa politicilor culturale de ex­port din ţara noastră.

 

VLAD ALEXANDRESCU (GDS):

Din punctul meu de vedere, problema este mult mai simplă. E nevoie să ne amin­tim, pur şi simplu, cum a funcţionat ICR în ultimii 7 ani. În calitatea mea de am­ba­sador la Luxemburg, neavând un ICR aco­lo, timp de 5 ani am colaborat cu ICR cen­tral, din ţară. Această colaborare s-a pe­tre­cut foarte bine, cu specialişti, care au ve­nit de fiecare dată din ţară şi au montat di­ferite evenimente acolo. Aceste eveni­mente - muzicale, teatrale etc. - au re­pre­zentat o adevărată Românie în Capitala Cul­turală Europeană de atunci, care în 2007 era Luxemburg, alături de Sibiu. A fost o funcţionare firească, cu un buget echi­librat, cu oameni care de câte ori au venit la ambasadă au ştiu exact ce vor, ce să ceară, şi ale căror acţiuni au obţinut ecou în presa de acolo. Am simţit că ei au mijloacele pe care eu, ca reprezentant al MAE, nu le aveam.

Textul ordonanţei este o ruşine, pentru că, în loc să realizeze care sunt beneficiile acestui Institut, creează impresia că el e condus de nişte infractori, care trebuie înlăturaţi imediat pentru binele public. Mi se pare foarte periculos acest tip de abor­dare. Reamintesc că, după mandatul lui Emil Constantinescu, au fost trimişi în ţa­ră ambasadori de prestigiu, precum Sma­randa Enache, Teodor Baconschi, Mihai Zam­fir, fiind chemaţi într-o lună, ca şi cum ar fi delapidat o bancă. Acum asistăm la exact acelaşi proces.

Ca fost ambasador, pot să vă spun că, în momentul în care te pregăteşti să pă­ră­seşti o funcţie publică, în care ai încercat să dai tot ce poţi pentru o idee, nu ţi-e indiferent felul în care îţi închei mandatul. Nu e uşor să reprezinţi România şi, până la urmă, e lucrul pe care l-a făcut Horia-Roman Patapievici în 7 ani din viaţă, re­u­şind să repună pe picioare de la zero o ins­tituţie, în mod modern, echilibrat. E clar că, într-un fel sau altul, conducerea ICR va fi chemată să-şi depună mandatul. Mi se pare absolut vital să o poată face cu mân­drie şi în recunoaşterea publică a so­cie­tă­ţii. Pentru acest lucru merită mulţumiri.

 

TEODOR PALEOLOGU (PDL):

Chiar azi m-am văzut cu un influent se­nator al puterii actuale, care mi-a spus că numirile vicepreşedinţilor au fost ilegale, că trebuia făcut concurs şi că nu s-a făcut. I-am spus: dar în 2005, de ce nu ai zis nimic, dacă este aşa?

 

H.-R. PATAPIEVICI:

În 2004, preşedintele Ion Iliescu, care era preşedintele de onoare al ICR, a prezidat şedinţa în care s-a discutat prima or­ga­ni­gramă. În această primă organigramă, sem­nată de preşedintele de atunci al ICR, Augustin Buzura, şi de preşedintele Ro­mâ­niei, Ion Iliescu, au fost înfiinţate 2 posturi de vicepreşedinte. Statutul lor era de sub­secretar de stat, cu o bugetare care era în acord cu Legea salarizării de atunci. Pre­şedintele de atunci al României a făcut o injoncţiune politică, încercând să pună ICR în dependenţă politică faţă de MAE, propunând ca unul dintre vicepreşedinţi să aibă simultan şi o poziţie de înalt func­ţionar în MAE. În acest mod se crea o sim­bioză între ICR şi MAE de cel mai rău au­gur. Augustin Buzura, spre cinstea lui, s-a opus preşedintelui de atunci al României şi a reuşit să scoată această subordonare a ICR faţă de MAE, iar în momentul în care noi am preluat conducerea, în 2005, am moştenit cele 2 posturi de vicepreşedinte. Nu am schimbat încadrarea lor, de sub­se­cretar de stat, şi cu atât mai puţin nici nu aş fi avut posibilitatea să modific înca­drarea lor bugetară. Prin urmare, ideea că eu aş fi înfiinţat aceste posturi este o abe­raţie. Ele au fost înfiinţate după momentul când preşedintele de atunci al ICR, Au­gustin Buzura, şi preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, au prezidat şedinţa Consiliului de Conducere în care a fost con­turată prima organigramă. Aceste 2 po­ziţii, care nu figurează, e drept, în Legea 356/2003, sunt trecute, de la an la an, în Legea bugetului de stat, cu salarizarea aferentă. Aşa am funcţionat până când Gu­vernul Boc a dat Legea salarizării unice. Din acel moment, din motive juridice care au fost invocate de Curtea de Conturi, trebuia ca aceste 2 poziţii să fie introduse în Legea 356. Ca atare, am făcut o cerere către Guvernul României, ca să ţină seama de această cerere a Curţii de Conturi. A fost astfel emisă o Ordonanţă de Urgenţă de către Guvernul Boc, prin care erau nu înfiinţate, ci se consfinţea faptul că există deja, din 2004, în baza numeroaselor legi ale bugetului de stat care au fost votate în Parlamentul României de atunci, aceste 2 poziţii de vicepreşedinte, cu încadrarea de subsecretar de stat şi la nivelul de sa­la­ri­zare fără sporuri, pe care-l impunea Le­gea salarizării unice.

 

TANIA RADU (ICR):

Semnalez absurdul solicitării ca numirile vicepreşedinţilor ICR să fie înlocuite cu un concurs. Este, probabil, visul Senatului. O numire este o asumare a unei decizii de a pre­lua un mandat, urmând ca legi­timi­ta­tea acestei alegeri să fie măsurată în rea­lizări.

Vreau să invoc aici iritarea constantă a Curţii de Conturi în raport cu ceea ce se făcea la ICR. Obişnuinţele lor în raport cu instituţiile publice erau că, în cazul aces­tora, sunt câteva capitole bugetare de in­vestigat, pe când la ICR erau de evaluat mii şi mii de proiecte, care înseamnă mii şi mii de operaţiuni contabile în fiecare an. Ni s-au cerut documente care ocupă o hală! Nu este o obişnuinţă cu instituţiile din România şi îmi pare rău că le dăm de furcă.

 

SORIN ALEXANDRESCU (GDS):

A început o ofensivă generală a actualei puteri împotriva intelectualilor in­de­pen­denţi şi împotriva democraţiei în această ţară. Asta e problema. Faptul că este ata­cat ICR nu e nou, dar atacarea ICR a de­clanşat un lanţ de modificări. De exemplu, a fost dat afară Dorin Dobrincu de la Ar­hivele Naţionale, care n-au nicio legătură cu ICR, şi atâţia alţi oameni, nu pentru că nu au procedat bine în instituţiile res­pective, ci tocmai pentru că au performat. Actuala putere judecă doar politic, nu cul­tural, nici administrativ, nici măcar con­tabil. Puţin le pasă dacă se pierde banul public, să fim serioşi! Problema e că îi de­ranjează anumite instituţii şi anumiţi in­telectuali. Ce putem face ca să apărăm de­mocraţia şi independenţa intelectuală? A fost blocat Mircea Diaconu, dar pentru cu totul alte motive, nu datorită nouă, ci datorită unor judecători cât de cât cinstiţi. Ce putem face ca să salvăm ce se mai poa­te salva? Nu sunt jurist, nu am nici cea mai mică idee cum se poate interveni, nu sunt om politic, sunt pur şi simplu un in­telectual, dacă vreţi, un om din această ţară îngrijorat de ce ne aşteaptă. Şi vreau să nu ne predăm cu capul înainte şi cu fu­nia de gât.

 

ANDREI OIŞTEANU (GDS):

Principala acuză care se aduce, atât de la au­torităţile politice, cât şi din partea mass-media, este coloratura politică a ICR. La acest lucru n-aş nega coloratura politică, ci aş spune că nu mă interesează opiniile politice ale conducătorului unei instituţii, atât timp cât ele nu se regăsesc în programele ei. Ce ar însemna dacă mâine USL ar hotărî să-l schimbe pe Ion Ca­ramitru de la direcţia Teatrului Na­ţio­nal pentru că a fost afiliat PNŢCD sau că are idei monarhiste sau de orice altă na­tură? O a doua acuzaţie care se aduce este că scriitorii şi artiştii care au beneficiat de programele ICR sunt aleşi pe criterii po­litice. În măsura în care mi-am putut da seama, participând la programele ICR, dar şi vizitând ICR-urile acolo unde eram cu alte prilejuri, în diverse capitale, nu am văzut nicio virgulă politică în programele ICR-urilor din lumea largă. Mai mult, ştiu foarte bine programele de traducere a scri­itorilor, pentru că sunt interesat de ele. Scriitori în mod evident adversari politici, cum sunt Varujan Vosganian, chiar Vasile Ernu şi mulţi alţii, au fost traduşi prin programul TPS. Mai mult, ştiu că jurizarea se face transparent, este externalizată, nu decid oamenii din ICR, ci un juriu de spe­cialişti din afară. Am apreciat întotdeauna modul acesta de funcţionare al exter­na­lizării deciziei, extrem de liberal: in­for­maţia se găseşte întotdeauna pe site-ul ins­tituţiei, întotdeauna poţi vedea ce edituri au cerut, ce subvenţii, care este juriul şi ce s-a acordat.

 

SORIN IONIŢĂ (Expert Forum):

În 5 luni avem alegeri, diaspora este im­portantă electoral, iar unul dintre sen­su­rile mişcării e şi de a folosi bugetul de 8 mi­lioane al ICR pentru a duce în stră­ină­tate căluşarii electorali. Apoi, ICR are o importanţă simbolică şi, cu cât stârneşte mai multă indignare, cu atât face mai bine actualei puteri. Ei îşi aleg nişte ţinte vi­zibile şi simbolice şi le dărâmă, ca să arate că „Noi nu ne jucăm. Voi protestaţi, dar noi nu ne jucăm“. E un semnal important pe care îl dau tuturor liderilor de opinie, nu numai din Bucureşti, ci din ţară, tu­turor directorilor de publicaţii, tuturor pa­tronilor de mici afaceri, tuturor oamenilor care, la un moment dat, pot fi apucaţi de undeva: iată, dacă şi Patapievici, cât este el în centrul Bucureştiului, poate fi dat jos fără niciun motiv, în ciuda protestelor, aveţi grijă ce faceţi în toamnă. Ăsta este semnalul.

Ce putem să facem? Există colegi din so­cietatea civilă care deja au iniţiat petiţii că­tre Avocatul Poporului, singura instituţie care poate ataca la Curtea Constituţională ordonanţa vădit neconstituţională. Juriştii spun că această ordonanţă pică în justiţie şi că e suficient să se sesizeze această Curte.

 

GABRIEL LIICEANU (GDS):

Rezolvarea problemei care ne stă în faţă ţi­ne de capaciatea noastră de a ne solidariza în momente cruciale, de criză ale societăţi democratice. Asta s-a întâmplat cu GDS din 1990 şi până azi, e drept, cu in­ter­mi­tenţe şi „căderi de tensiune“. Când s-a în­fiinţat, GDS a spus că are de gând să ur­mărească derapajele puterii în raport cu le­gislaţia şi cu cadrele democraţiei. Asistăm astăzi la un asemenea derapaj. Ceea ce s-a întâmplat acum este semnalul pentru în­ceperea marii răfuieli, una pe care, văzând cum evolua actuala putere când era în opo­ziţie, o aşteptam cu toţii. Ceea ce se în­tâmplă însă cu ICR şi, în speţă, cu Horia Patapievici este răfuiala în forma ei sim­bolică. Trebuie să fim atenţi la ceea ce ur­mează! Am văzut pe Internet o poveste ca­re mi-a plăcut foarte mult: „Când au ve­nit să-i caute pe protestanţi, am tăcut, pentru că eu nu eram protestant. Când au venit să-i ia pe cei de dreapta am tăcut, pentru că eu nu eram de dreapta. Când au venit să-i ia pe evrei, am tăcut, pentru că eu nu eram evreu. Când au venit să-i ia pe catolici, n-am protestat, pentru că eu nu eram catolic. Când au venit să mă ia pe mine, nu mai era ni­meni care să protesteze“.

Ceea ce vă propun este să nu rămânem niciodată singuri, niciodată izolaţi! Să ne pese de ceea ce se întâmplă cu celălalt. Îna­inte de ‘90 noi am trăit coşmarul celui care se simte singur, izolat de lume şi, astfel, rămas la bunul plac al puterii dis­creţionare. Eram izolaţi în Europa, eram izolaţi pe mapamond, se făcea cu noi ce se voia.

Acum, dacă l-am fi lăsat singur pe Horia Patapievici, devenit obiect al unei răfuieli simbolice, lucrul s-ar fi întors în curând împotriva noastră a fiecăruia. Ne va veni, se pare, fiecăruia rândul să dăm seama pen­tru votul nostru politic. Căci aici am ajuns: să fim culpabilizaţi public pentru opţiunile noastre politice într-o demo­cra­ţie, să ni se criminalizeze, cum spunea chiar Horia, votul.

Şi acum, în încheiere, vă trec rapid în re­vistă problemele civice cu care suntem, dincolo de problema ICR-ului, con­frun­taţi. Povestea cu Televiziunea, faţă de care nici GDS şi nimeni altcineva n-a făcut ni­mic ca să ia taurul de coarne. TVR e una dintre cele mai urâte probleme ale socie­tăţii româneşti, din ‘90 până azi. Această instituţie, virusată de modelul ei socialist din care s-a născut, este mizerabil mana­gerizată (există acolo o pletoră de salariaţi inutili) şi continuă să fie vânată ca armă de luptă în recuzita oricărui partid care ajun­ge la putere. (Cel mai puţin s-a în­tâm­plat asta sub Alexandru Lăzescu.) Apoi, avem în faţă problema CNSAS, care ne pri­veşte pe toţi, pentru că, în clipa de faţă, cine vrea să ne batjocorească public se acre­ditează ca cercetător şi intră pe te­ri­toriul vieţii noastre intime, bătut mili­me­tru cu milimetru de securiştii care ne în­tocmeau dosarele de urmărire. Ceea ce s-a obţinut atunci de către oameni plătiţi ca să se uite pe gaura cheii în apar­ta­men­tele noastre e folosit acum încă o dată, la lumină, impudic şi calomniator, de ur­ma­şii celor de atunci. La fel, avem în faţă problema CNA-ului, care a permis cana­lelor private de televiziune să atingă cote nebănuite în materie de vulgaritate, ma­nipulare şi mercenariat politic.

Trebuie, aşadar, asumându-ne aceste pro­bleme, să ne asumăm din nou titlul de in­telectuali antipatici, de victime privi­le­giate ale urii şi defăimării organizate. Asta e! Uneori, în ţări ca ale noastre, e tare greu să fii intelectual.

Pagini realizate de RĂZVAN BRĂILEANU

TAGS :
Mai multe din Dezbateri GDS
Comentarii
M. Constantin 2012-06-27
Ni se spune de ceva vreme ca varful de lance al actiunii intelectuale solidare trebuie chitit spre semnalizarea derapajelor puterii in raport cu legislatia si cadrele democratice. Frumos spus. De douazeci si ceva de ani incercam sa ne smulgem dintro netrebnicie, care pentru multi -acum- pare cine stie ce lumina. Daca se intampla sa navigam totusi spre undeva ar trebui mai degraba semnalata incremenirea asteptarii, lancezeala stationarii. Prin forta conjuncturilor adastarea in prezent -desueta spre caduca- este punctul fata de care se masoara atat revirimentul trecutului cat si amplitudinea viitorului. Asadar intro tara care tipa dupa viziuni, strategii, proirecte, derapajul ca tehnica de deplasare controlata ar trebui vartos incurajat. Ne cam apuca frisonul insa, cand mandarinismul bizantin ne indeamna mai degraba spre la loc comanda sau pe loc repaus
ostap bender 2012-06-27
de ce SOS ICR? de ce schimbarea subordonarii institutiei trebuie sa conduca la asemenea val de frustrari? daca domnul patapievici a fost un atit de exceptional manager, cultura romana a devenit prima tinta mondiala de interes in materie, daca la poarta ICR-ului sunt cozi interminabile de delegatii straine care doresc sa se adape dela esperienta locala (umbla in tirg vorba ca se bat ca chiorii care sa apuce mai repede loc ...), de ce corul asta de bocete panicate? ce se poate intimpla daca ICR-ul a trecut in subordinea domnului blaga, care nu e totusi cel mai inversunat uselist? cel mai rau se poate intimpla sa existe unele curiozitati legate de activitatea institutiei, caz in care echipa de conducere isi va prezenta maretele victorii ale mandatelor de pina acum, va raspunde intrebarilor curiosilor si gata! daca raspunsurile vor fi satisfacatoare, lucrurile se vor opri aici, nu? iar daca raspunsurile nu vor convinge, statul de drept are modalitati specifice de lamurire, dar cei inocenti si corecti nu au a se teme, caci statul de drept roman, desi e sever si neiertator cu derbedeii (vezi cazul infractorilor nastase, branisteanu & comp), la fel de corect si onest e fair play cu oamenii cinstiti si de buna credinta (vezi de exemplu cazurile monica iacob ridzi, robertina anastase, de-un par egzamplu) si nu admite sanctiuni incorecte ... si daca, totusi, in ciuda evidentelor, efemerii decidenti asupra soartei scaunelor manageriale vor decide sa mai schimbe fundurile, care-i problema? se tine domnul patapievici arici de-un scaun administrativ? domnul mihaies ramine fara coledzi? doamnei tania radu ii confisca careva picsul inspiratiei critice literare? pai nu sint atitea posturi vacante in administratia prezidentiala? nu exista atitea initiative culturale private interesate de un management cultural performant? sa fim seriosi, domnilor, e loc destul sub soare pentru toata lumea! concluzionind si lasind ironia la o parte, daca rezultatele politicii culturale sunt cele popularizate de domnul liiceanu, daca au sufletul curat si scriptele financiare in ordine, managerii ICR nu au a-si face probleme! in urma muncii lor va ramine ceva trainic, si asta e lucrul cel mai important, iar toti care vor beneficia vor fi nevoiti a spune - cinste lor! altfel, asa cum intotdeauna exista un rasarit de epoha, inevitabil trebuie sa existe si un apus ...
ostap bender 2012-06-28
combativului ARHIGROUP :) daca ar fi sa generalizam ca nivelul intelectual al suporterilor " revistei culturale de prestigiu " este cel etalat de mesajul domniei tale, e trist, ca sa nu spun jalnic ... intr-atit de inguste sa fie limitele polemice (adica sa se reduca exclusiv la invectiva gratuita) ale unui cititor de dreapta al revistei "22" ? in cazul asta noroc de pretiosul ridicol cititor de stinga ce salveaza onoarea publicatiei ... prietine mult prea temperamental, citesc revista dela primul sau numar si o apreciez asa cum trebuie, fie si numai pentru faptul ca i-am ramas fidel mai bine de doua decenii ... daca ai fi facut un minim de efort rational, dincolo de desertarea umorilor glandulare, ai fi sesizat ca sensul postarilor mele este unul cit se poate de logic si civilizat, ba chiar solidar cu echipa manageriala a ICR. de ce ti se pare atit de deplasat ca a recomanda o atitudine relaxata, olimpiana intr-o perioada tulbure inseamna grobianism de stinga? si de ce, ma rog, a avea optiuni de stinga ar fi o rusine? :O ... dupa stiinta mea, in tarile civilizate intelectualii sint mai ales la stinga ... bineinteles, nu punem la socoteala romanika, unde e trendy invers ...
adrian rusu 2012-06-27
Arhigroup, Vorbind despre ingenuitate: In lumea asta alegatorii dreptei sunt clasa mijlocie, (liber profesionisti, cadre salariale... fermieri bogati....etc).La noi aceasta categorie, cum sper ca obsevati, este cu totul confidentiala. Alegatorul roman voteaza cu dreapta conjunctural, ptr ca vrea sa sanctineze stanga. In aceste conditii, realitatea unui partid de dreapta este pura iluzie (partidul poata exista, dar fara alegatori - un CLUB ar fi mai nimerit). asa ca discursul domniei voastre despre dreapta, ELE sunt „convingeri proprii si sincere”. (Va rog sa ma iertati!). Aveti MARI probleme de asimilare culturala, daca este sa ne raportam realist la majoritatea imensa a acestei tari (care e de stanga - prin forta lucrurilor). Spun asta ca liber profesionist (sunt arhitect) si tip DE DREAPTA. Al doilea: Bayrou (Francois) zicea acum cativa ani ca „dreapta este JUSTA DIFERENTA” ( „meritocratia”, daca vreti). Vi se pare domniei voastre ca ICRul, intelectualii acestia (grosi, va rog sa ma iertati!), poarta ideea „justei diferente”, stimate confrate? (nu afirm cu asta ca o poarta Ponta)
arhigroup 2012-06-27
@ostap bender Stimate conational minoritar! Spre deosebire de @Once again, eu nu te banuiesc de reacredinta ci te consider un prost ingenuu care se exprima conform convingerilor proprii si sincere. Spun asta ntru-cat este axiomatic faptul ca apartinatorii stangii au, de regula, probleme de asimilare culturala, de care, de cele mai multe ori nu sunr ei vinovati, ci crunta opresiune, destinul nedreprt, tirania exploatatoare, s.a.m.d. As vrea sa-ti dau, totusi, o mana de ajutor, sesizandu-ti ca perfectul simplu, persoana a III-a, singular al verbului "a dezbate" este: "a fost dezbatut". Nu ma mai leg de punctuatie si frazare. Ce ma mira, in cazul analfabetilor functionali, categoria "pretioase ridicole", din care faci parte, este tupeul de a posta in reviste culturale de prestigiu, unde "cititorii nostri sunt mai destepti decat ai lor!"
ostap bender 2012-06-27
prietine, nu te agita precum sampania! indignarea in sine e un sentiment nobil, dar mai ales justificat atunci cind este determinat de argumente de oarecare calitate. in ce le priveste pe cele invocate de domnia-ta, tare ma tem ca e mai mult nu. prietine, nu vreau sa intram in polemica neprincipiala, pentru ca, pina la urma nu avem de impartit invective, ci doar niste nevinovate opinii, iar adevarul-adevarat al deciziei ce a stat la baza masurii guvernului, il stim impreuna, nu a fost deloc desbatut ... e drept ca, vulgar vorbind, pe multi ii mina-n lupta nu grija respectarii regulilor statului de drept (dovada ca in vremurile de frumoasa aduce aminte nu aveau asemenea dileme existentiale), ci teama decuplarii dela ugerul generos al institutiei; din pacate chestiunea asta le motiveaza omenesc, prea omenesc gestul indignarii; insa nu e nici o problema, se stie, constiinta intelectualului este una foaaaarte adaptabila, iar unii au antrenamente serioase in materie; personal, daca renuntati la exprimarile bolsevice, v-as propune ca grila de discutie imaginea unei table de sah, iar ICR-ul pe post de cal sau turn inca in posesia presedintelui jucator, ramas singurul opozant redutabil ... dincolo de tonul critic adoptat, sa stiti ca, in mod sincer, cred ca pentru echipa manageriala a ICR-ului nu trebuie sa existe nici un fel de angoasa existentiala in eventualitatea unei demiteri abuzive; daca lasa in urma o opera administrativa durabila, o institutie bine articulata, functionala, cu performante sesizabile si recunoscute, dar nu de prieteni sau interesati, ci de terti neutri, asta este lucrul cel mai important. in rest, numai bine!
Once again ! 2012-06-27
Mai citeste odata de ce protestele sunt justificate, diversionistule! Parca ar vorbi Felix sau Ponta prin gura ta.. Toti prostii stiu sa zica astazi :si care-i problema?". Care-i problema?: sufletele vandute, ca tine, Ostapule!
Total 7 comments.
2052
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.