Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Portret de gânditor ca tânăr exilat
2011-06-07
0

Publicăm un al treilea text din seria prezentărilor care au avut loc la Colocviul european Cioran – Le pessimisme jubilatoire, ţinut la Salonul cărţii de la Paris şi organizat de Institutul Cultural Român între 17-18 martie 2011.

Ar trebui, mai întâi, cred, să ne întrebăm cum să vorbim de Cioran, fără să tot repetăm locurile comune rostite atât de des. Mă întreb, de exemplu, dacă titlul însuşi al recentului colocviu de la Paris, Pesimismul jubilatoriu, propus de organizatori participanţilor, n-ar fi cazul să ne ducă, indiferent de justeţea lui (discutabilă), la oximoron ca principiu constitutiv al operei lui Cioran, anume la contradicţia cu sine însuşi.

Dacă presupunerea mea este corectă, ar trebui nu să rezolvăm contradicţiile din(tre) textele sale prin descoperirea (inventarea) unui principiu unificator în adâncimea operei, ci să le acceptăm ca atare, ca fireşti unui alt tip de operă decât cel întâlnit în mod obişnuit şi care, tocmai, nu evită, nici nu maschează contradicţiile interne.

A ne propune apoi să reflectăm asupra operei sale întregi, fără nicio distincţie între cărţile publicate în România şi cele din Franţa. Oricum, limba în care a scris şi locul în care a publicat nu semnifică la Cioran atitudini sau universuri intelectuale diferite. Dimpotrivă, ambele ansambluri de cărţi oferă numeroase exemple de texte care, spre exemplu, ignoră aserţiunile iniţiale, ca şi cum, pentru autor, nu coerenţa interioară a textului era importantă, ci mişcarea lui liberă, chiar contradictorie. Revin imediat la acest tip de contradicţie.

Să ne amintim că mulţi autori s-au referit la contradicţie ca la o realitate inconturnabilă a oricărui text. Derrida a demonstrat acest lucru în nenumărate eseuri. Lyotard considera „diferendul“ drept caracterizând relaţia dintre două discursuri opuse între care nu este posibilă nicio mediere. De ce nu am accepta diferendul şi ca o figură internă a unui acelaşi discurs, ţinut de un singur autor? Cioran mi se pare a fi exact autorul care nu se sinchiseşte defel de faptul că lungi fragmente din textele sale ţin de discursuri în sine incomensurabile.

Mai departe, Ricoeur făcea distincţia, în Soi-même comme un autre, între identitatea cu sine de tip idem - a rămâne neschimbat – şi cea de tip ipse: a rămâne fidel ţie însuţi în ciuda schimbărilor fizice şi / sau psihice. Lui Cioran i s-ar potrivi însă o identitate dublu negativă: el s-a şi schimbat mult şi nici nu şi-a rămas vreodată fidel, ci, mai curând, a fost fidel exact infidelităţii faţă de sine însuşi.

În fine, s-ar putea spune, în termenii lui Deleuze, că Cioran, trecând din România în Franţa, a traversat o lungă deteritorializare fără a cunoaşte apoi, ca atâţia alţii, reteritorializarea într-o a doua ţară. El pare a fi refuzat orice apartenenţă la un anume loc, ca şi cum – de data aceasta în termenii lui Marc Augé – ar fi acceptat să trăiască într-un non-loc (non lieu), deşi, din nou contradictoriu, acest fapt nu includea extrema mobilitate care defineşte, după Augé, omul contemporan.

Pornind de la aceste sugestii, ar trebui să ne întrebăm mai curând în ce constă incoerenţa lui Cioran. În ce mă priveşte, mă gândesc la (cel puţin) trei tipuri de contradicţie cu sine:

1) prezentarea directă a unei idei în chip de oximoron;
2) denunţarea falsităţii unei idei duce nu la afirmarea unei alteia, ci la părăsirea oricărei încercări de-a atinge o oarecare convingere în materie;
3) exilul în Franţa duce nu la (re)integrare, ci la căutarea unei forme de exil retrospectiv, chiar în România.

Iată două exemple din corespondenţa lui Cioran, texte în care acesta sigur nu a dorit să producă un „spectacol stilistic“, precum atât de des o face în aforismele sale. El îi scrie din Sibiu lui Mircea Eliade, în decembrie 1935, că renunţă definitiv la viaţa politică pentru că aceasta ar însemna pentru el „să lupte sincer pentru lucruri în care nu crede defel“ (Scrisori către cei de acasă, Humanitas, 1995, p. 270). Dacă se poate spune că lupta pentru a atinge un ţel poate avea loc, la rigoare, fără a şi crede în validitatea acelui ţel, nu acelaşi lucru se poate afirma şi despre o luptă sinceră: presupunerea este aici, logic, obligatorie. Ceea ce Cioran ştia fără îndoială foarte bine, dar a scris această frază tocmai pentru că numai contradicţia exprima sentimentul său profund. Doi ani mai târziu, îi spune lui Ashavir Acterian că resimţea simultan certitudinea că se putea salva prin acţiune şi convingerea că acţiunea nu era esenţială (idem, 1937-1938, p. 197).

Aceste scrisori au fost scrise un an înainte şi, respectiv, un an după publicarea cărţii sale cele mai violente politic: Schimbarea la faţă a României (1936)! Cred că Cioran a fost la fel de sincer în toate aceste momente, dar că scrisul lui, pur şi simplu, ignora postulatul continuităţii.

Cioran a denunţat în mai multe rânduri inconsistenţa identităţii româneşti. În ultima carte scrisă în româneşte la sfârşitul războiului, Îndreptar pătimaş, şi publicată abia în 1991, îşi lua adio de la acest „popor nefericit“: de ce să mai inventeze noi orizonturi de gândire pentru oameni care oricum le vor respinge? Profetul încurajează cinismul celorlalţi? Poate, dar cum rămâne cu tăcerea lui în ceea ce îi priveşte pe francezi, care sigur nu erau pentru el contra exemple pozitive? Şi, la urma urmei, de ce a rămas în Franţa, dincolo de un anume hazard biografic? A ales Cioran, într-adevăr, Franţa? Mă îndoiesc.

În Histoire et utopie, Cioran îl asigură pe „prietenul de departe“, care era Noica, de faptul că Parisul nu era nicicum „un lieu merveilleux“ demn de admiraţie la Bucureşti, ci că, de fapt, era vorba de „deux types de société intolérables“. Capitalismul nu era superior comunismului, ci doar diferit de el. Cioran nu face elogiul libertăţii de care dispunea, aşa cum se aştepta probabil Noica, ci constată doar că a trecut de la statutul de român la Paris la cel de metec de origine română. Dezrădăcinarea nu duce la (o nouă) înrădăcinare, ci la pierderea oricărui sentiment al patriei: exilatul devine o nonpersoană.

Şi încă un detaliu. În prima sa carte franceză, Précis de décomposition (1949), Cioran remarcă faptul că germanul Sehnsucht, englezul Yearning şi portughezul Soudade corespund cuvintelor româneşti dor şi urât, dar niciunui termen francez - cafard şi ennui fiind insuficienţi –, ci doar unei expresii compozite şi indefinite: le mal du lointain. Un mod de-a spune că exilul său se situa în acest tulbure câmp semantic în care nu trăia doar dezrădăcinat, ci, aşa cum va scrie mai târziu, sfâşiat (écartelé) între patrie şi infinit.

Îndoiala este operatorul central al gândirii lui Cioran. Nu îndoiala metodică de tip cartezian prin care ajungi finalmente la convingere, ci aceea prin care lipsa de convingere într-un tip de adevăr duce la respingerea conceptului însuşi de adevăr.
În Cahiers, Cioran declară pe 9 februarie 1966 (p.25): „Toute ma vie j´aurait vécu avec le sentiment d´être chassé de mon vrai lieu; si l´expression «exile métaphysique» n´avait aucun sens, mon existence pourrait lui en donner un“. Această frază apare identic şi în De l´incovenient d´être né (1973).

Când, cum şi de ce (sau de cine) a fost alungat Cioran din locul său de origine?

O notă din februarie 1969 din aceleaşi Caiete precizează că era extrem de legat de satul său natal şi că nu va uita niciodată durerea, chiar spaima simţită atunci când l-a părăsit pentru a merge la liceul german din Sibiu.

Exilul său durează deci de când lumea: cel din Franţa i le reaminteşte pe cele anterioare. Ele nu proveneau nici din opţiuni politice, nici din probleme personale. Viaţa l-a dus dintr-un exil în altul. Pentru că Cioran a înaintat în viaţă mergând înapoi. //

TAGS :
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
668
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.